Legalitate decizie privind reîncadrarea în funcţia publică în baza Legii nr.285/2010. Reîncadrarea funcţionarilor publici,de principiu, se face ţinând cont de cuantumul brut al salariilor de baza/soldelor funcţiei de baza/salariilor funcţiei de baza/indemnizaţiilor de încadrare şi de cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010 la care se aplică o majorare de 15%.
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalul Mehedinţi sub nr.3302/101/2011, reclamanta H.N.M, prin reprezentant legal Sindicatul A.P.F.L a chemat în judecată pârâtul Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Mehedinţi pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa să dispună anularea deciziei nr.23/21.02.2011 a pârâtului Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor Mehedinţi şi obligarea pârâtului să achite reclamantei diferenţele dintre salariul avut în luna iunie 2010, actualizat şi cele acordate începând cu luna ianuarie 2011, precum şi introducerea în salariul de bază al reclamantei a stimulentelor aferente lunii octombrie 2010 pentru funcţia publică, potrivit art.14 din Legea nr.285/2010.
În motivarea acţiunii a susţinut că se afla în raporturi de muncă cu pârâtul, în calitate de funcţionar public. Prin memoriul adresat Sindicatului, reclamanta a adus la cunoştinţă că a primit dispoziţiile emise de pârât, acte administrative prin care s-a dispus reîncadrarea acesteia în funcţia publică deţinută începând cu 01.01.2011. A mai susţinut netemeinicia şi nelegalitatea actelor administrative contestate, datorită faptului că nivelul salariului brut este mai mic decât cel corespunzător lunii iunie 2010, acordând mandat expres organizaţiei să îi reprezinte, conform art.28 din Legea Sindicatelor nr.54/2003, în vederea efectuării demersurilor necesare în acest sens, astfel încât au parcurs procedura prealabilă cu instituţia pârâtă.
Prin dispoziţia contestată , pârâtul a dispus reîncadrarea reclamantei în funcţia publică începând cu data de 01.01.2011, la un nivel al salariului brut majorat cu 15% faţă de nivelul lunar corespunzător lunii octombrie 2010 şi nu lunii iunie 2010. Temeiul de drept care a stat la baza emiterii actelor administrative contestate îl reprezintă art. 1 din Legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice. La art. 41 alin. 1 din Legea nr. 330/2009 se prevedea că începând cu 01.01.2011 sistemul public de salarizare şi ierarhizare va fi reformat şi simplificat după luarea în considerare a raportului Comisiei bipartite, printr-un proiect de lege a salarizării în sectorul public pentru anul 2011, aprobat de Guvern, prezentat Parlamentului spre aprobare.
Comisia bipartită, înfiinţată prin Ordinul MMFPS nr.1774/2009, a întocmit la data de 30.06.2010 un Raport prin care a fost descrisă în detaliu structura grupurilor ocupaţionale şi a gradelor, grila unică, dispoziţiile revizuite pentru sporuri şi alte stimulente financiare, cerinţele unui sistem centralizat şi automatizat de administrare a salariilor, precum şi alte aspecte conexe. Comisia bipartită nu a propus reducerea salariilor faţă de anul 2010.
Condiţiile Legii cadru nr. 330/2009 erau obligatorii pentru revenirea la 01.01.2011 la salarizarea anterioară intrării în vigoare a Legii nr.118/2010 – iunie 2010, după cum prevede şi art.16 alin.2 din Legea nr.118/2010, ceea ce presupune nu numai revenirea la nivelul salarial al anului 2010, neafectat de măsurile de diminuare cu 25% , ci şi o majorare salarială anuală pentru anul 2011, care ar trebui să acopere cel puţin inflaţia.
Potrivit art. 41 alin.5 din Constituţia României, caracterul obligatoriu al convenţiilor colective este garantat. Raportul întocmit de Comisia bipartită avea, potrivit constituţiei României şi art.42 şi 45 din Legea nr.330/2009, caracter obligatoriu.Acest caracter obligatoriu, deşi impus de Constituţia ţării şi de Legea-Cadru în vigoare la acea dată, nu a fost respectat de Guvernul României, care a promovat, împotriva convenţiei colective cu partenerul social – sindicatele, abrogarea Legii Cadru nr. 330/2009.
Prin noile legi de salarizare, începând cu 2011, Legea-Cadru nr. 284/2010 şi Legea de implementare nr. 285/2010, Guvernul a violat drepturile salariaţilor bugetari consfinţite de Legea-Cadru anterioară, precum şi de legile anterioare de salarizare sau de legile speciale, tocmai pentru ca prin eludarea acestora să poată crea condiţiile aparent legale ale încălcării dreptului salariaţilor bugetar, inclusiv a reclamantei, de a reveni la salariul anterior lunii iunie 2010 şi de a beneficia, în plus, de majorările salariale anuale prevăzute de Legea-Cadru nr. 330/2009 .
Reducerea efectivă a salariului reclamantei începând cu 01 ianuarie 2011 faţă de nivelul lunii iunie 2010, s-a făcut unilateral de către pârât prin aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, ceea ce încalcă flagrant prevederile Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului şi pe cele ale art. 1 alin. 1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, ratificată de România prin Legea nr. 30/1994, care privesc protecţia proprietăţii.
Pârâtul a încălcat prevederile art. 11 alin. 3 din Legea nr. 47/1992, potrivit cărora deciziile şi hotărârile Curţii Constituţionale sunt general obligatorii şi au putere pentru viitor, prin neluarea în considerare a dispoziţiilor Deciziei CCR nr. 874/2010, care a statuat că începând cu data de 01 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor de dinainte de adoptarea măsurilor de diminuare.
De asemenea, au fost nesocotite şi prevederile art. 31 din aceeaşi lege, conform cărora decizia prin care se constată constituţionalitate unei legi sau ordonanţe ori a unei dispoziţii dintr-o lege sau dintr-o ordonanţă în vigoare este definitivă şi obligatorie. Prin reducerea efectivă a salariului reclamantei începând cu 01 ianuarie 2011 faţă de nivelul lunii iunie 2010 în baza Legii nr. 285/2010, pârâtul a încălcat dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Ca urmare a acestei constatări şi în aplicarea dispoziţiilor art. 41 din Convenţie, instanţa va putea constata că reclamanta este îndreptăţită să i se restituie sumele de bani aferente acestei diferenţe, reţinute în mod nelegal.
Referitor la cel de-al doilea petit, reclamanta a susţinut nelegalitatea actelor administrative contestate deoarece nu au fost introduse în salariile de bază stimulentele aferente lunii octombrie 2010 ,pentru fiecare funcţie publică ,pe categorii,clare şi grade profesionale ,acordate din fondurile constituite în temeiul legislaţiei în vigoare.
Potrivit disp. art. 14 alin. 1 din legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice,începând cu data de 1 ianuarie 2011, pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de drepturi băneşti acordate din fondurile constituite în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei Guvernului nr. 29/2004 pentru reglementarea unor măsuri financiare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 116/2004, cu modificările şi completările ulterioare, salariile de bază, prevăzute la art. 1 alin. (1), se calculează prin includerea în acestea a nivelului mediu a acestor drepturi băneşti aferente lunii octombrie 2010, pentru fiecare funcţie publică, pe categorii, clase şi grade profesionale, respectiv pentru fiecare funcţie contractuală, în funcţie de nivelul studiilor, pe grade sau trepte profesionale.
În condiţiile art. 14 alin. 2 din acelaşi act normativ ,valoarea medie prevăzută la alin. (1) se calculează pentru funcţiile identice, echivalente sau asimilate din punctul de vedere al salarizării, distinct pe fiecare ordonator principal de credite, respectiv pe ordonator secundar de credite şi cumulat pentru ordonatorii terţiari de credite din subordinea fiecărui ordonator principal sau, după caz, secundar de credite. Deşi există aceste prevederi legale,reclamanta a susţinut că reîncadrarea lor s-a realizat fără a se ţine cont de aceste reglementări ,în dovedirea acestor susţineri fiind invocat Ordinul comun al Ministerului Muncii,Familiei şi Protecţiei Sociale şi al Ministerului Finanţelor Publice nr. 42/77/2011 privind aprobarea Normelor Metodologice pentru aplicarea prevederilor legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice ,art. 227 alin. 4 lit. e din O.G. nr. 92/2003 .
Pârâtul Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor M. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca fiind nefondată întrucât dispoziţiile prin care s-au stabilit reclamanţilor salariile brute lunare pe anul 2011 a fost emisă în baza legilor nr.284/2011 şi 285/2011, acte normative în vigoare, iar majorarea drepturilor salariale cu 15 % este legală, nefiind motive de anulare sau modificare a acesteia.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind introducerea în salariu a stimulentelor nu poate fi reţinută deoarece pârâtul le primeşte în conformitate cu prevederile OG nr.22/2006 privind reglementarea unor măsuri fiscale din domeniul de activitate al ANPC, precum şi HG nr.760/14.06.2006 pentru aprobarea Normelor Metodologice privind modul de utilizare şi repartizare a sumelor provenite din fondul de stimulare de către ANPC (art.4 alin.4).
Prin sentinţa nr.915 din 17 februarie 2012 pronunţată de Tribunalul Mehedinţi în dosarul nr.4006/101/2011 s-a dispus respingerea ca neîntemeiată a acţiunii formulată de reclamanta H.N.M în contradictoriu cu pârâtul Comisariatul Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor M.
La pronunţarea acestei sentinţe, Tribunalul Mehedinţi a avut în vedere următoarele:
In condiţiile Legii nr. 118/2010 s-a dispus ca începând cu data de 03.07.2010 până la data de 31.12.2010, cuantumul brut a salariilor, indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale ale personalului din sistemul bugetar să se diminueze cu 25%.
Potrivit art. 1 alin.1 şi 2 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul brut al salariilor de bază/soldelor funcţiei de bază/salariilor funcţiei de bază/indemnizaţiilor de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%. Începând cu 1 ianuarie 2011, cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut, solda lunară brută/salariul lunar brut, indemnizaţia brută de încadrare, astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010, se majorează cu 15%, în măsura în care personalul îşi desfăşoară activitatea în aceleaşi condiţii.
Din interpretarea acestor dispoziţii legale rezultă că reîncadrarea funcţionarilor publici,de principiu, se face ţinând cont de cuantumul brut al salariilor de baza/soldelor funcţiei de baza/salariilor funcţiei de baza/indemnizaţiilor de încadrare şi de cuantumul sporurilor, indemnizaţiilor, compensaţiilor şi al celorlalte elemente ale sistemului de salarizare care fac parte, potrivit legii, din salariul brut astfel cum au fost acordate personalului plătit din fonduri publice pentru luna octombrie 2010 la care se aplică o majorare de 15%.
Reclamanta a mai invocat faptul că Legea-cadru nr.284/2010 este contrară prevederilor legale în vigoare şi convenţiei colective cu partenerul social materializată prin Raportul Comisiei bipartite de la 30.06.20010, comisie constituită conform art.42 din legea nr.330/2009.
Instanţa a reţinut însă că potrivit art.42 alin.(3) din Legea nr.330/2009, nu mai târziu de 30 iunie 2010, Comisia bipartită va publica un raport, care va descrie în detaliu structura grupurilor ocupaţionale şi a gradelor, grila unică, dispoziţiile revizuite pentru sporuri şi alte stimulente financiare, cerinţele unui sistem centralizat şi automatizat de administrare a salariilor, precum şi orice alte aspecte conexe, iar conform art.44 din acelaşi act normativ, Comisia formulează propuneri cu privire la reformarea sistemului public de salarizare şi ierarhizare în conformitate cu prevederile art. 41
Astfel, faţă de dispoziţiile legale menţionate anterior, se constată că raportul comisei bipartite cuprinde numai propuneri cu privire la reformarea sistemului public de salarizare şi ierarhizare, propuneri pe care guvernul le are în vedere la elaborarea proiectului de lege privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, nefiind deci obligatoriu, aşa cum se invocă de către reclamantă.
Reclamanta mai susţine că Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice este în dezacord cu art. 11 alin. 3 din Legea nr. 47/1992 şi încalcă Decizia Curţii Constituţionale nr.874/2010.
Instanţa reţine că prin decizia nr.1655/28.12.2010, Curtea Constituţională a soluţionat obiecţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul său, precum şi, în special, ale art.1 din lege, constatând că dispoziţiile sunt constituţionale.Curtea a reţinut că „a impus o obligaţie de rezultat legiuitorului, aceea ca după 1 ianuarie 2011 să revină la “cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare”. Este în acelaşi timp o obligaţie sub condiţie care va duce la revenirea etapizată a cuantumului drepturilor salariale la nivelul anterior Legii nr.118/2010. Stabilirea modalităţii concrete de realizare a acestui proces este o prerogativă a legiuitorului, care va decide, în funcţie de situaţia economico-financiară a ţării, momentul îndeplinirii cât mai rapid a obligaţiei sale de rezultat stabilite prin deciziile Curţii Constituţionale nr.872 şi 874 din 25 iunie 2010, în sensul revenirii cel puţin la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea Legii nr.118/2010.”
A mai reţinut că „Legea criticată nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art.53 din Constituţie, analizate anterior, sunt respectate. De asemenea, măsura criticată are un caracter temporar, aplicându-se pe parcursul anului 2011, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat. Astfel, este evident că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.” Se constată astfel că, Curtea Constituţională a analizat printr-o decizie definitivă şi general obligatorie constituţionalitatea Legii nr.285/2010 situaţie în care nu pot fi reţinute criticile reclamantei referitoare la încălcarea Constituţiei şi a deciziilor Curţii Constituţionale. Constatarea anterioară a constituţionalităţii Legii nr.285/2010 nu împiedică însă judecătorul naţional să verifice dacă aplicarea legii în concret nu produce efecte contrare Convenţiei Europene a Drepturilor Omului.
Potrivit art. 1 Protocol 1 al CEDO „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional. Dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le considera necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor”.
Pentru a analiza conformitatea legii cu dispoziţiile Convenţiei, trebuie analizate mai multe aspecte: dacă reclamanţii au un „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; dacă există o ingerinţă din partea autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite cumulativ condiţiile privării de proprietate.
Referitor la noţiunea de bun, într-una din hotărârile sale Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat, cu valoare de principiu că noţiunea de „bunuri” are o semnificaţie autonomă şi nu se limitează numai la proprietatea unor bunuri corporale: anumite alte drepturi şi interese ce constituie active pot fi considerate bunuri potrivit art.1 al Protocolului nr.1.
Astfel, noţiunea de bun este înţeleasă în sens extins şi desemnează toate bunurile cu valoare patrimonială: orice interes economic care are o valoare patrimonială trebuie considerat drept un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional. Prin urmare, aceasta noţiune înglobează toate interesele ce rezultă din raporturile economice ale unui individ, depăşind dreptul de proprietate, vizând noţiunea de patrimoniu.
Prin urmare, este considerat bun orice drept dobândit, care există în patrimoniul unei persoane.
Faţă de evidenta lărgire a înţelesului noţiunii de „bun” în sensul Convenţiei, evidenţiată de jurisprudenţa Curţii, s-a pus problema însă a limitelor acestei noţiuni. Astfel, aşa cum a decis fosta Comisie, nu pot fi considerate bunuri care să intre în domeniul de aplicare a art.1 din Protocolul nr.1 acele valori patrimoniale cu privire la care reclamantul nu poate pretinde că ar avea cel puţin o „speranţă legitimă” de a le putea concretiza.
Astfel, Comisia a statuat că art.1 din Protocolul nr.1 nu recunoaşte dreptul de a deveni proprietarul unui bun, el se aplică numai cu privire la bunurile „actuale” ale reclamantului; acesta nu se poate plânge de o atingere a dreptului său de proprietate, câtă vreme nu demonstrează existenţa lui.
Aşadar, nu este acordată nicio garanţie pentru dreptul de a accede la proprietate sau, mai general, la bunurile cu caracter economic; garanţia nu poartă decât asupra bunurilor actuale şi nu garantează dreptul de a dobândi altele (Hotărârea Van der Musele împotriva Belgiei,1983);articolul 1 protejează dreptul de proprietate, şi nu dreptul la proprietate.
De aceea, Curtea a ajuns la concluzia că atunci când un interes patrimonial în discuţie ar părea că aparţine categoriei juridice de „creanţă”, el nu poate fi considerat ca o valoare patrimonială şi implicit ca „speranţă legitimă” decât dacă are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu dacă existenţa sa este confirmată printr-o jurisprudenţă clară şi concordantă a instanţelor naţionale.
Ori, în speţă, dreptul invocat de reclamantă – încasarea unui salariu într-un anumit cuantum pentru munca prestată, respectiv cel existent în luna iunie 2010- reprezintă un interes patrimonial, însă nu poate fi considerat un bun actual în înţelesul Convenţiei, dreptul la salariul aferent perioadei ulterioare datei de 01.01.2011 neexistând în patrimoniul reclamantei la data intrării în vigoare a dispoziţiilor legale în discuţie, fiind un drept viitor.
Astfel, cum creanţa invocată de reclamantă nu are o baza suficientă în dreptul intern, se apreciază că aceasta nu este protejată de art.1 din Protocolul nr.1 CEDO.
Situaţia este diferită de cea reţinută de Curte în cauza Mureşanu contra României, dat fiind cadrul juridic fundamental diferit: reclamantul obţinuse în instanţa o hotărâre prin care autorităţile erau obligate la plata unui anumit salariu, bun în sensul Convenţiei fiind creanţa de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie.
Pe de altă parte, instanţa constată că prin măsurile reglementate de Legea nr.285/2010 nu este afectat dreptul la salariu al reclamantei, ci cuantumul acestuia, ceea ce din perspectiva jurisprudenţei CEDO nu este o încălcare a Convenţiei şi a art.1 din Protocolul 1 la Convenţie.
Jurisprudenţa CEDO a realizat o distincţie esenţială între dreptul salariatului de a continua să primească, pentru viitor, salariul într-un cuantum prestabilit şi dreptul de a primi salariul efectiv câştigat pentru o perioadă determinată, în care munca a fost prestată(cauza Lelas contra Croaţiei).
Curtea, în jurisprudenţa sa privind salariile a stabilit că, Convenţia nu conferă dreptul salariatului de a continua să primească un salariu într-un anumit cuantum (cauza Vilho Eskelinen contra Finlandei) şi faptul că este la latitudinea statului de a determina ce sume sunt sau vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat(cauza Kehchko contra Ucrainei) prin măsuri legislative adecvate.
Faptul că prin Legea nr.285/2010 salariul reclamantei a rămas în continuare diminuat faţă de nivelul din iunie 2010 nu reprezintă decât o exercitare a prerogativei legiuitorului de a adopta acte normative în materia drepturilor salariale.
Instanţele naţionale nu pot interpreta Convenţia şi sfera de aplicare a acesteia fără a exista o jurisprudenţă a Curţii în acest sens, ci doar pot aplica jurisprudenţa existentă la situaţii similare din statul respectiv .
Având în vedere circumstanţele concrete ale cauzei şi marja de apreciere de care se bucură statele în domeniu, măsura menţinerii diminuării salariului faţă de nivelul din iunie 2010 nu încalcă condiţiile reglementate de art.1 din Protocolul 1 la Convenţie.
Concluzia care se desprinde este aceea că prin Convenţie nu este garantat dreptul la un salariu de o valoare deosebită, astfel că cererea referitoare la nivelul salariului nu intră sub incidenţa Convenţiei.
Referitor la cel de-al doilea petit ,se reţine că ,potrivit disp. art. 14 alin. 1 din legea nr.285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice,începând cu data de 1 ianuarie 2011, pentru personalul din cadrul autorităţilor şi instituţiilor publice care beneficiază de drepturi băneşti acordate din fondurile constituite în temeiul Ordonanţei Guvernului nr. 92/2003 privind Codul de procedură fiscală, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi al Ordonanţei Guvernului nr. 29/2004 pentru reglementarea unor măsuri financiare, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 116/2004, cu modificările şi completările ulterioare, salariile de bază, prevăzute la art. 1 alin. (1), se calculează prin includerea în acestea a nivelului mediu a acestor drepturi băneşti aferente lunii octombrie 2010, pentru fiecare funcţie publică, pe categorii, clase şi grade profesionale, respectiv pentru fiecare funcţie contractuală, în funcţie de nivelul studiilor, pe grade sau trepte profesionale.
În condiţiile art. 14 alin. 2,3 din acelaşi act normativ ,valoarea medie prevăzută la alin. (1) se calculează pentru funcţiile identice, echivalente sau asimilate din punctul de vedere al salarizării, distinct pe fiecare ordonator principal de credite, respectiv pe ordonator secundar de credite şi cumulat pentru ordonatorii terţiari de credite din subordinea fiecărui ordonator principal sau, după caz, secundar de credite iar drepturile băneşti, care potrivit alin. (1) şi (2) se includ în salariul de bază, nu se majorează cu procentul prevăzut la art. 1.
Având în vedere calitatea reclamantei de funcţionar public cu statut specific care ,potrivit art. 8 alin. 1 din H.G. nr. 882/2010 privind organizarea şi funcţionarea A.N.P.C. ,face parte din personalul specializat pentru supraveghere şi control ce poate lua măsuri de sancţionare, de suspendare/sistare a activităţii ca urmare a constatării încălcării legislaţiei de protecţie a consumatorilor şi a măsurilor stabilite prin procesele-verbale de constatare a contravenţiei,nu există nici un dubiu că aceasta are vocaţie la primirea unor astfel de stimulente .
Pe de altă parte,în conformitate cu pct. I lit. E din Ordinul comun al MFPS şi MFP nr.42/77/2011 ,drepturile salariale care se includ în salariul de bază în temeiul art. 14 din Legea nr. 285/2010, începând cu 1 ianuarie 2011, nu se majorează cu cota de 15% prevăzută la art. 1 din această lege. În cazul în care în anul 2011 persoanele cărora le sunt aplicabile prevederile art. 14 din Legea nr. 285/2010 beneficiază de clase suplimentare, cum ar fi cele pentru vechime în muncă, pentru activităţi desfăşurate în cadrul echipelor de proiecte finanţate din fonduri comunitare etc., sumele suplimentare vor fi determinate în funcţie de salariul de bază aferent lunii octombrie 2010, majorat cu 15%.
Luând în considerare prevederile legale susmenţionate şi împrejurarea că reclamanta nu a beneficiat în luna octombrie 2010 (vezi situaţia privind stimulentele plătite în anul 2010-f.40,42,43 ),s-a apreciat că susţinerile acesteia sunt neîntemeiate .
În consecinţă, Tribunalul a constatat că stabilirea salariului reclamantei începând cu data de 01.01.2011 prin luarea în considerare a cuantumului drepturilor salariale aşa cum erau stabilite acestea prin dispoziţia contestată , a fost făcută cu respectarea dispoziţiilor legale.
Împotriva aceste sentinţe a formulat recurs reclamanta, recurs care a fost respins prin decizia nr. 8607 din 17.10.2012 a Curţii de Apel Craiova, reţinându-se că salarizarea personalului plătit din fonduri publice se face, începând cu 1 ianuarie 2011, potrivit legii 284/2010 publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, Nr. 877, din 28 decembrie 2010, legea intrând în vigoare la 1 ianuarie 2011, dată la care a fost abrogată legea anterioară de salarizare nr.330/2009 (art.39 pct.w din legea 284/2010).
În ceea ce priveşte salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2011, aceasta se face în temeiul legii 285/2010 publicată în Monitorul Oficial, Partea I nr. 878 din 28 decembrie 2010. În temeiul acestor legi, a fost emisă decizia contestată prin care s-a dispus reîncadrarea reclamantei, începând cu 1 ianuarie 2011, pe noua funcţie, gradaţie şi grad prevăzute de legea-cadru, în raport cu funcţia, vechimea, gradul şi treapta avute de persoana reîncadrată la 31 decembrie 2010 (potrivit art.4 din legea 285/2010); prin aceleaşi decizii, a fost stabilit şi salariul de bază, în conformitate cu art.1 din legea 285/2010.
Decizia contestată a fost emisă în temeiul celor 2 legi privind salarizarea personalului plătit din fonduri publice, cu respectarea dispoziţiilor legii 188/1999, în exercitarea atribuţiilor prevăzute de art.104 alin.1 lit. a, alin.2 lit. b şi art.106 alin.1 din legea 215/2001.
Curtea de Apel a reţinut faptul că legea se aplică în intervalul de timp cât este în vigoare; legea 330/2009 a reglementat salarizarea personalului plătit din fonduri publice iar efectele legii s-au produs până la momentul abrogării sale; prin urmare, pentru anul 2011 reclamanta nu se mai poate prevala de dispoziţiile legii 330/2009, efectele acestei legi încetând la 1 ianuarie 2011.
Prin urmare, prin salariile anterioare reducerii sunt avute în vedere salariile stabilite de legea 330/2009; revenirea la salariile anterioare reducerii este condiţionată, aşa cum reiese din chiar decizia prezentată, nu numai de necesitatea încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare, ci şi de faptul menţinerii în vigoare a legii 330/2009.
Cu privire la conformitatea legii cu dispoziţiile CEDO, instanţa de recurs a reţinut că trebuie analizate mai multe aspecte: dacă reclamanţii au un „bun” în sensul art.1 alin.1 din Primul protocol; dacă există o ingerinţă din partea autorităţilor publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, ce a avut ca efect privarea reclamantei de bunul lor, în sensul celei de a doua fraze a primului paragraf al art.1 din Protocolul nr.1; dacă sunt îndeplinite condiţiile privării de proprietate. Cu privire la primul aspect, noţiunea de bunuri este înţeleasă în sens extins şi desemnează toate bunurile cu valoare patrimonială: orice interes economic care are o valoare patrimonială trebuie considerat drept un bun în sensul art. 1 din Protocolul adiţional. Prin urmare, aceasta noţiune înglobează toate interesele ce rezultă din raporturile economice ale unui individ, depăşind dreptul de proprietate, vizând noţiunea de patrimoniu. Extinzând noţiunea de bun, Curtea a statuat că anumite drepturi şi interese ce constituie elemente patrimoniale active pot fi considerate ca fiind bunuri în înţelesul art.1 (hotărârea Beyeler contra Italiei, 5 ian.2000). Prin urmare, este considerat bun orice drept dobândit, care există în patrimoniul unei persoane.
O singură limitare importantă este adusă protecţiei oferite de articolul 1: aceasta se întinde doar asupra bunurilor actuale, deja dobândite, şi, în consecinţă, nu garantează dreptul de a le dobândi; aşadar nu este acordată nicio garanţie pentru dreptul de a accede la proprietate sau, mai general, la bunurile cu caracter economic; garanţia nu poartă decât asupra bunurilor actuale şi nu garantează dreptul de a dobândi altele (Hotărârea Van der Musele împotriva Belgiei,1983); Articolul 1 protejează dreptul de proprietate, şi nu dreptul la proprietate.
Tocmai de aceea, când interesul patrimonial este de natura unei creanţe, Curtea a statuat că nu poate fi considerat o valoare patrimonială decât dacă este suficient de bine stabilit pentru a fi executată sau dacă reclamantul poate pretinde că a avut cel puţin o „speranţă legitimă” de a-l vedea concretizat, spre exemplu dacă se confirmă printr-o jurisprudenţă constată a instanţelor (Lelas c. Croaţiei din 20 mai 2010, par. 58). Criteriul decisiv al unei speranţe legitime protejate de protocol este existenţa unei baze suficiente în dreptul intern. (un solicitant poate invoca o încălcare a articolului 1 din Protocolul nr. 1 numai în măsura în care deciziile contestate se referă la “bunuri” în sensul acestei dispoziţii. “Bunuri” pot fi “bunuri existente” sau creanţe stabilite suficient pentru a fi considerate ca “active”).
În speţă, dreptul invocat de reclamantă, respectiv încasarea unui salariu de un anumit cuantum, pentru munca ce va fi prestată, reprezintă fără îndoială un interes patrimonial, însă nu poate fi considerat “bun actual” în înţelesul Convenţiei, astfel că nu este protejat de art.1 din Protocolul 1 CEDO.
În patrimoniul unei persoane intră drepturile, obligaţiile şi bunurile existente la un moment dat, ori dreptul la salariul aferent anului 2011 nu exista în patrimoniul reclamanţilor la data intrării în vigoare a dispoziţiilor legale în discuţie (1.01.2011) fiind un drept viitor.
Deci, la data intrării în vigoare a legii 284/2010, nu se poate susţine că recurenta avea un drept de creanţă privind salariul pentru anul 2011, de vreme ce încasarea salariului depindea de munca pe care aceasta urma să o presteze.
Recurenta susţine că legea 284/2010 încalcă drepturile protejate art.1 din Protocolul 1 CEDO, însă pe de o parte aceasta nu avea un drept de creanţă privind salariul pentru anul 2011, iar pe de altă parte, dreptul la încasarea unui salariu de un anumit cuantum nu este protejat de art.1 din Protocolul 1 CEDO.
În argumentarea acestei concluzii este avută în vedere tocmai jurisprudenţa CEDO, invocată de reclamantă: “Curtea consideră că este în puterea de apreciere a statului pentru a determina ce beneficii trebuie să fie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata prestaţiilor, respectiv poate face modificări legislative adecvate. Cu toate acestea, dacă o dispoziţie legală este în vigoare, care prevede plata unor beneficii, şi condiţiile prevăzute au fost îndeplinite, autorităţile nu pot refuza deliberat lor de plată, în timp ce dispoziţiile legale rămân în vigoare” (Kechko c. Ucrainei din 8 noiembrie 2005).
Pe cale de consecinţă, Curtea de Apel a apreciat că instanţa de fond în mod întemeiat a reţinut faptul că, Convenţia nu garantează dreptul la un salariu de o valoare deosebită, fiind neîntemeiată solicitarea recurentei reclamante ca in salariul de baza sa fie incluse stimulentele întrucât art.14 din Legea 285/2010 se aplica numai personalului din cadrul autorităţilor si instituţiilor publice care au beneficiat de drepturi băneşti acordate din fondurile constituite in temeiul OG nr. 92/2003, republicata, cu modificările si completările ulterioare si al OG29/2004, modificata si completata si in consecinţă personalului din cadrul Comisariatului Judeţean pentru Protecţia Consumatorilor nu ii sunt aplicabile dispoziţiile privind aceste drepturi băneşti.
