Litigiu de muncă. Salarizarea magistraţilor în baza unei valori de referinţă mai mică decât cea prevăzută de lege pentru persoanele care ocupă funcţia de demnitate publică încalcă principiul nondiscriminării precum şi principiul echilibrului şi egalităţii celor trei puteri în stat..
Secţia civilă. Sentinţa civilă nr. 1161/C/10.12.2009
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Neamţ sub nr. 3365/103/2009 la data de 19.08.2009 reclamanţii B.G., B.C.E şi S.D. au solicitat în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, Ministerul Finanţelor Publice, Curtea de Apel Bacău şi Tribunalul Neamţ obligarea la plata diferenţelor de salarii calculate pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică, corectate periodic în raport cu evoluţia preţurilor de consum, în condiţiile stabilite de lege, actualizate, astfel:
-pentru perioada 20 august 2006 – 31 august 2006 la valoarea de referinţă sectorială de 312,3 lei;
-pentru perioada 1 septembrie 2006 – 31 decembrie 2006 la valoarea de referinţă sectorială de 331 lei;
-pentru perioada 1 ianuarie 2007 – 31 martie 2007 la valoarea de referinţă sectorială de 358 lei;
-pentru perioada 1 aprilie 2007 – 30 septembrie 2007 la valoarea de referinţă sectorială de 365 lei;
-pentru perioada 1 octombrie 2007 – 31 decembrie 2007 la valoarea de referinţă sectorială de 405 lei ;
-pentru perioada 1 ianuarie 2008 – prezent, conform actelor normative în vigoare, iar pe viitor să se aplice valoarea de referinţă sectorială cea mai recentă până la intervenirea unor noi modificări a actelor normative în vigoare.
Totodată reclamanţii au solicitat obligarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice la alocarea sumelor necesare efectuării plăţilor.
Reclamanţii au arătat că atât dispoziţiile art. 1 alin. 1 din OG nr. 134/1999 cât şi cele ale art. 11 din OG nr. 83/2000 şi art. 2 alin. 1 din OUG nr. 177/2002 au stabilit în mod expres că ,, indemnizaţiile pentru magistraţi se stabilesc pe baza valorii de referinţă sectorială, prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite, din cadrul autorităţilor legislativă şi executivă”.
Ulterior, prin OUG nr. 27/2006, intrată în vigoare la 1 aprilie 2006 s-a prevăzut stabilirea indemnizaţiei ,,pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi în anexă ..”, iar anexa 1 a stabilit valoarea de referinţă sectorială ca fiind de 257 lei.
Reclamanţii au mai arătat că procedându-se astfel, au fost încălcate principiile Constituţiei, ale Legii nr. 303/2004, ale Codului muncii şi ale OG nr. 137/2000. Aceasta întrucât, potrivit OG nr. 3/2006, valoarea de referinţă sectorială pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite era de 312,3 lei la 1 aprilie 2006, spre deosebire de cea de 257 lei stabilită pentru magistraţi, în baza OUG nr. 27/2006.
Drept urmare, prin acest ultim act normativ a fost încălcat principiul echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în cadrul democraţiei constituţionale, principiu prevăzut de art. 3 alin. 4 din legea fundamentală, care include şi componenta salarizării, ca element al noţiunii de echilibru al celor trei puteri în stat.
În mod similar se procedează şi prin OG nr. 8/2007, întrucât se stabileşte valoarea de referinţă sectorială la suma de 280,64 lei, deşi la data intrării în vigoare a acestei ordonanţe, valoarea de referinţă sectorială pentru funcţiile de demnitate publică era de 365 lei, conform OG nr. 10/2007.
Pârâtul Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, prin întâmpinarea formulată a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor ca nefondată, neputând fi acordate acestora drepturi salariale stabilite de legiuitor în beneficiul unor alte categorii profesionale distincte.
Se arată că în data de 27.05.2009, Curtea Constituţională a constatat existenţa unui conflict juridic de natură constituţională între autoritatea judecătorească pe de o parte şi Parlamentul României şi Guvernul României pe de altă parte , stabilind că instanţa de judecată nu poate să instituie , să modifice sau să abroge norme juridice cu putere de lege ori să efectueze controlul de constituţionalitate al acestora . Se susţine că prin admiterea prezentei acţiuni , şi prin acordarea unor drepturi neprevăzute de lege , s-ar depăşi limitele puterii judecătoreşti şi ar legifera acordarea unui drept salarial neprevăzut în legislaţia specifică categoriei profesionale a magistraţilor .
Pârâtul a arătat că pentru perioada 01.01.2005 – 30.09.2005 şi respectiv 01.10.2005 – 31.12.2005, valoarea de referinţă sectorială pentru salariile magistraţilor s-a majorat progresiv în conformitate cu art. 1 din OUG nr. 23/2005, respectiv ,, … începând cu data de 1 octombrie 2005 cu 8% faţă de nivelul din luna decembrie 2004, de a 2.380.593 lei la 2.571.040 lei”. Conform alin. 2 a aceluiaşi articol ,, pentru perioada ianuarie – septembrie 2005 creşterea valorii de referinţă sectorială este de 45% din diferenţa calculată între valoarea de referinţă sectorială prevăzută de alin. 1”.
Cu privire la aceeaşi perioadă, pârâtul a arătat că OUG nr. 9/2005 pentru modificarea OUG nr. 45/2003 privind finanţele publice locale nu face nici o referire la majorarea valorii de referinţă sectorială utilizată la calcularea salariilor magistraţilor.
De la data de 1 aprilie 2006 a intrat în vigoare OUG nr. 27/2006 care stabileşte valoarea de referinţă sectorială pentru magistraţi la 257 lei, această valoare rămânând nemodificată şi după apariţia OUG nr. 100/2007.
Cât priveşte majorările solicitate de reclamanţi în temeiul OG nr. 3/2006, pârâtul a arătat că acestea s-au aplicat doar pentru funcţiile de conducere ale Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie aşa cum prevede expres anexa II/2 a ordonanţei.
Contrar susţinerilor reclamanţilor, pârâtul a considerat că neaplicarea acestor creşteri salariale şi pentru salariile magistraţilor nu are caracter discriminatoriu, întrucât prin raportarea la dispoziţiile art. 16 din Constituţie, Curtea Constituţională a stabilit în mod constat că, prin lege pot fi instituite tratamente juridice diferite în raport cu natura deosebită a raporturilor reglementate. În acelaşi sens, practica CEDO a stabilit că a distinge nu însemnă a discrimina şi că diferenţa de tratament devine discriminare numai dacă intervine în cazuri similare – ceea ce nu este cazul în situaţia de faţă.
Acelaşi pârât a susţinut că prin Deciziile nr. 818/2008 şi nr. 1325/2008 Curtea Constituţională s-a pronunţat în mod constant că dispoziţiile OG nr. 137/2000 sunt neconstituţionale în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând că sunt discriminatorii şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Întrucât deciziile Curţii Constituţionale sunt definitive şi general obligatorii, reclamanţii nu-şi pot întemeia cererea pe dispoziţiile OG nr. 137/2000.
Prin întâmpinarea formulată, pârâtul Ministerul Finanţelor Publice prin Direcţia Generală a Finanţelor Publice Neamţ a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive.
Examinând actele şi lucrările dosarului instanţa a constatat următoarele:
În ceea ce priveşte apărarea pârâtului Ministerul Finanţelor Publice, invocată pe cale de excepţie, privind lipsa calităţii sale procesuale pasive, aceasta va fi înlăturată întrucât, pe de o parte, conform art. 1 din O.U.G. nr. 22/2002 executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice se realizează din sumele aprobate prin bugetele acestora cu titlu de cheltuieli, iar pe de altă parte, prevederile modificatoare ale Legii nr. 110/2007 instituie doar o serie de termene şi condiţii privind executarea, fără a-l exonera de îndatoririle ce îi revin în asigurarea sumelor necesare efectuării plăţilor.
Reclamanţii prin acţiunea formulată au solicitat obligarea pârâţilor la plata diferenţelor salariale, rezultate în urma recalculării indemnizaţiilor şi salariilor pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică, corectată periodic în raport de evoluţia preţurilor de consum, pentru perioadele menţionate în acţiune.
Potrivit art. 5 din Legea nr. 154/1998 privind sistemul de stabilire a salariilor de bază în sectorul bugetar şi a indemnizaţiilor pentru persoane care ocupă funcţii de demnitate publică, salariile de bază în sectorul bugetar se stabilesc pe baza următoarelor elemente: valoare de referinţă universală, indicatorii de prioritate intersectorială, exprimaţi în procente, diferenţiaţi pe domenii de activitate, valori de referinţă sectoriale, exprimate în lei, rezultate din înmulţirea valorii de referinţă universală cu indicatorii de prioritate intersectorială, grila de intervale pentru stabilirea salariilor de bază, pentru funcţiile fiecărui sector de activitate.
În baza dispoziţiilor art. 1 alin. 3 din Constituţie ,,statul se organizează potrivit principiului separaţiei şi echilibrului puterilor – legislativă, executivă şi judecătorească – în cadrul democraţiei constituţionale”. Această prevedere legală reprezintă esenţa principiului separaţiei dar şi al egalităţii celor trei puteri ale statului şi anume: executivă, legislativă şi judecătorească.
Fără a încălca regulile de competenţă specifice fiecărei puteri, se poate concluziona că în ceea ce priveşte importanţa lor nu se poate stabili nicio ierarhie, aspect certificat chiar de dispoziţiile legale menţionate mai sus.
Potrivit dispoziţiilor art. 125 alin. 1 din Constituţie ,, justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti ,stabilite de lege”, iar conform art. 1 alin. 1 din Legea nr. 304/2004 ,, puterea judecătorească se exercită de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi de celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege”.
Prin urmare, din conţinutul acestor prevederi rezultă faptul că puterea judecătorească este unică, iar finalitatea vizată este doar înfăptuirea corespunzătoare a actului de justiţie.
Organizarea instanţelor pe grade de jurisdicţie şi specializări nu reprezintă decât o măsură administrativă de raţionalizare a muncii care nu trebuie să conducă la ivirea unor discriminări între judecătorii ce îndeplinesc condiţii de pregătire identice şi sunt supuşi aceloraşi incompatibilităţi şi interdicţii.
În anul 2003 modificarea legii fundamentale a adus o prevedere nouă şi anume art. 123 alin. 11 care a stipulat imperativ că ,, justiţia este unică, imparţială şi egală pentru toţi”,.
Este evident că noţiunea de ,, justiţie,, nu poate fi analizată separat, iar rezultatul său – actul de justiţie (transformat într-o hotărâre), interpretat singular şi autonom, ca reprezentând exclusiv acest termen, fără a-i lua în considerare şi pe cei care l-au înfăptuit şi fără de care ar fi rămas doar un simplu deziderat, lipsit de conţinut, esenţă.
Deşi toţi judecătorii indiferent de nivelul instanţei de la care provin ar trebui să aibă acelaşi statut, în mod inexplicabil toate actele normative anuale ce au vizat bugetul de stat după anul 2006, atunci când au stabilit majorările, indexările corespunzătoare, în vederea corelării puterii de cumpărare cu preţurile de consum, au înscris o valoare de referinţă sectorială mai mică pentru judecătorii ce reprezintă corpul magistraţilor în cadrul judecătoriilor, tribunalelor şi Curţilor de Apel comparativ cu acei care funcţionează în cadrul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie.
Deşi instanţa supremă este identificată prin art. 2 alin. 2 din Legea nr. 304/2004 ca fiind cea mai înaltă instanţă din stat, un factor structurant al activităţii celorlalte a cărei organizare, conducere şi competenţă au fost reglementate prin art. 16 şi următoarele din Legea nr. 304/2004, în mod nejustificat, lipsit de orice raţionament obiectiv, numai judecătorii ce funcţionează în cadrul acesteia au fost asimilaţi din punct de vedere al statutului şi astfel a tuturor drepturilor ce decurg cu persoanele ce deţin demnităţi publice.
S-a creat astfel în cadrul aceleiaşi puteri şi anume a puterii judecătoreşti o diferenţiere nejustificată pentru cei care compun aceeaşi categorie profesională – magistraţii – cu implicaţii majore în ceea ce priveşte salarizarea.
Criteriile prevăzute de lege, respectiv: răspunderea, complexitatea, riscurile funcţiei, incompatibilităţile şi interdicţiile nu pot fi ierarhizate din punct de vedere al importanţei între instanţe şi personalul chemat să înfăptuiască actul de justiţie. Cu toate acestea, ignorând principiul menţionat mai înainte, referitor la faptul că ,,justiţia este unică”, prin asimilarea numai a judecătorilor Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie cu persoanele ce ocupă funcţii de demnitate publică, s-a creat comparativ cu restul judecătorilor o ,, … diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoage, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă”, fiind încălcate dispoziţiile art. 16 alin. 1 şi 2 din Constituţie şi art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale reprezentând o încălcare a principiului egalităţii în faţa legii şi a înlăturării oricărei discriminări.
Pe de altă parte a fost nesocotit principiul echilibrului şi al egalităţii celor trei puteri, în stat: legislativă, executivă şi judecătorească în condiţiile în care numai pentru primele două, toate persoanele ce fac parte din cadrul acestora sunt salarizate corespunzător funcţiilor de demnitate publică, în detrimentul puterii judecătoreşti în cadrul căreia doar personalul Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie are această calitate.
Prin urmare, existenţa unei duble discriminări pe de parte între persoanele ce fac parte din aceeaşi categorie profesională – magistraţii -, iar pe de altă parte, între cele trei puteri în stat, egale constituţional, a condus la necesitatea promovării prezentei cereri de chemare în judecată de către reclamanţi.
În baza prevederilor art. 1 alin. 1 din OG nr. 134/1999, apoi cele ale art. 11 din OG nr. 83/2000, dar şi ale art. 2 alin. 1 din OUG nr. 177/2002, indemnizaţiile pentru magistraţi se stabileau pe baza valorii de referinţă sectorială prevăzută de lege pentru funcţiile de demnitate publică alese şi numite din cadrul autorităţilor legislativă şi executivă.
Ulterior, prin OUG nr. 27/2006 privind salarizarea şi alte drepturi ale judecătorilor, procurorilor şi altor categorii de personal din sistemul justiţiei, intrată în vigoare la 1 aprilie 2006 s-a prevăzut stabilirea indemnizaţiei „ pe baza valorii de referinţă sectorială şi a coeficienţilor de multiplicare prevăzuţi în anexă…”, iar anexa 1 a reţinut o valoare de referinţă sectorială de 257 lei.
Pentru perioadă de după 20 august 2006 – în baza OG nr. 3/2006 valoarea de referinţă sectorială pentru funcţiile de demnitate publică (alese şi numite) era de 312,3 lei spre deosebire de cea de 257 lei stabilită pentru magistraţi.
OUG nr. 27/2006 a încălcat principiul echilibrului puterilor legislativă, executivă şi judecătorească în cadrul democraţiei constituţionale, prin acordarea unei valori de referinţă sectorială diferită de cea stabilită pentru funcţiile de demnitate publică, împrejurare ce contravine prevederilor art. 14 din Convenţia Europeană a drepturilor omului. Mai mult decât atât toate actele normative ulterioare ce au corectat valoarea de referinţă sectorială prevăzută de lege în favoarea demnitarilor publici, de exemplu OG nr. 10/2007, au sporit în mod considerabil veniturile acestora, comparativ cu cele ale magistraţilor.
Apărările Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti referitoare la cele două decizii pronunţate de Curtea Constituţională vor fi înlăturate, întrucât prin activitatea sa instanţa naţională dă eficienţă principiilor garantate de legea fundamentală, dar şi de dreptul european, conform preeminenţei dreptului european, în cadrul mecanismului de respectare a tratatelor şi convenţiilor ratificate de România.
Mai mult decât atât, judecătorului naţional îi revine rolul de a aprecia, în sensul art. 20 alin. 2 din Constituţie, republicată, cu privire la eventuala prioritate a tratatelor privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte ( ex. cum este cazul Convenţiei). În acest sens, judecătorul naţional în calitate de prim judecător al CEDO, are obligaţia de a asigura efectul deplin al normelor acesteia ( Convenţiei) asigurându-i preeminenţă faţă de orice altă prevedere contrară din legislaţia naţională, fără să fie nevoie să aştepte obligarea acestuia de către legiuitor (CEDO, Hotărârea din 26.04.2007, cauza D.P. împotriva României, M.Of. nr. 830/05.12.2007).
În considerentele Deciziei nr. 20/02.02.2000 a Curţii Constituţionale s-a reţinut jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în cazul Marks contra Belgiei (1979) în sensul că „în aplicarea prevederilor art. 14 privind interzicerea discriminării din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, reprezintă o încălcare a acestor prevederi, orice diferenţă de tratament săvârşită de stat între indivizi aflaţi în situaţii analoge, fără o justificare obiectivă şi rezonabilă”.
Având în vedere cele reţinute mai sus, apărările pârâtului Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, în sensul că instanţa de fond prin lege nu poate acorda drepturi neprevăzute în favoarea unor anumite categorii de persoane, întrucât ar excede cadrului legal, vor fi înlăturate. Curtea Constituţională a dispus, prin Deciziile nr. 1/08.02.1994 şi nr. 135/05.11.1996, că „un tratament diferit nu poate fi doar expresia aprecierii exclusive a legiuitorului, ci trebuie să se justifice raţional, în respectarea principiului egalităţii cetăţenilor în faţa legii şi a autorităţilor publice,”şi că „principiul egalităţii în faţa legii presupune instituirea unui tratament egal pentru situaţii care, în funcţie de scopul urmărit, nu sunt diferite.”
În cauză, discriminarea s-a raportat atât la dispoziţiile art. 16 din Constituţie, cât şi la prevederile art. 14 din Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale. Discriminarea poate rezulta nu numai din aplicarea defectuoasă a legislaţiei existente, ci şi din adoptarea unor acte normative injuste pentru anumite categorii de persoane. Pronunţându-se asupra Cauzei Beian împotriva României C.E.D.O. a statuat că, pe baza art. 14 din Convenţie, o distincţie este discriminatorie dacă „nu are o justificare obiectivă şi rezonabilă”, ori dacă nu „există un raport de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat.” Plata despăgubirilor cuvenite reclamanţilor se va face în funcţie de indicele de inflaţie, conform art. 1084 Cod civil, şi nu potrivit art. 1088 Cod civil, care reglementează dobânda legală. Acest aspect trebuie interpretat nu ca o sancţiune, ci ca o echilibrare a valorii pe care reclamanţii sunt îndreptăţiţi să o pretindă pentru repararea pierderii suferite. Scăderea puterii de cumpărare a sumelor datorate cu titlu de despăgubiri nu se poate înlătura decât prin actualizarea lor cu indicele de inflaţie, care spre deosebire de dobânda legală – ce se datorează de la data introducerea cererii de chemare în judecată – este aplicabilă pentru întreaga perioadă în care sumele datorate nu au fost achitate.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Ministerul Finanţelor Publice instanţa urmează a o respinge ca nefondată, motivat de faptul că potrivit Legii 500/2002, atribuţiile Ministerului Finanţelor Publice constau în pregătirea proiectelor de lege bugetare anuale, ale legilor de rectificare şi ale legilor privind aprobarea contului general de execuţie, luarea măsurilor necesare pentru aplicarea politicii fiscale bugetare, etc.
Calitatea procesuală pasivă a Ministerului Finanţelor Publice se justifică şi prin dispoziţiile art. 1 din OUG 22/2002, aprobată prin Legea nr. 288/2002, potrivit cărora executarea obligaţiilor de plată ale instituţiilor publice, în temeiul titlurilor executorii, se realizează din sumele aprobate prin bugete acestora cu titlu de cheltuieli la care se încadrează obligaţia de plată respectivă.
A fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să aloce şi să includă în bugetul pârâtului Ministerul Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti sumele necesare efectuării plăţilor drepturilor salariale acordate reclamanţilor prin prezenta hotărâre.
De asemenea, a fost obligat pârâtul Tribunalul Neamţ să efectueze menţiunile privind acordarea acestui spor în carnetul de muncă al fiecărui reclamant , în temeiul prevederilor Decretului 92/1976, conform cărora angajatorul este obligat să menţioneze în carnetele de muncă ale salariaţilor toate condiţiile de muncă precum şi drepturile salariale de care beneficiază în mod corespunzător .
