Litigiu funcţionari publici – diminuări salariale
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispoziţiilor articolului 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare.
Constată că prin sentinţa civilă nr. 2111/CA/ 27 aprilie 2011, pronunţată de Tribunalul Braşov – Secţia comercială şi de contencios administrativ s-a respins acţiunea în contencios administrativ formulată de reclamanţii A.A., A.M., A.C., B.M., B.T., B.M. N., B.C.G., B.F., B.A., B.C.L., B.I., B.V., B.T., B.F., B.N., C.P., C.I., C.A., C.I., C.L., C.G., D.F., D.N., D.D.P., D.C., D.M., D.D., E.D.V., E.M., G.I..D., G.A., H.N., H.I., I.S., I.C.E., I.I., J.A., L.L.A., M.G., M.L., M.P.C., M.R., M.O.R., N.E.B., P.G., P.B., P.G.L., P.J.M., P.E.C., P.M.I..M., P.G., P.N.R., P.M., P.C., R.N.L., R.C., R.M.C., R.P., S.P., Ş.D., S.C.A., S.F., S.S., S.R., S.D., S.C.C., T.M., T.M., T.C., T.V., T.I.A., V.C., V.C., Z.I..V., Z.I. prin S.L.R.S.V.B. în contradictoriu cu intimata D.S.V.S.A.B..
Pentru a pronunţa această soluţie prima instanţă a reţinut următoarele:
Reclamanţii sunt funcţionari publici ai D.S.V.S.A.B., conform adeverinţei emisă de intimată şi depusă la dosar. De la data adoptării Legii nr.118/2010, salariile reclamanţilor au fost diminuate cu 25%, ca urmare a aplicării prevederilor Legii nr.118/2010 prin Decizia nr. 156/05.07.2010.
Potrivit art. 1 alin.1 din Legea nr.118/2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/ indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
Curtea Constituţională a analizat obiecţiile de neconstituţionalitate invocate cu privire la legea menţionată, stabilind prin decizia nr. 872/25.06.2010 că dispoziţiile art. 1 – 8 şi cele ale art. 10 – 17 din Legea privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar sunt constituţionale.
În ceea ce priveşte critica de neconstituţionalitate ce vizează neconstituţionalitatea diminuării cuantumului salariului personalului bugetar, Curtea Constituţională a constatat că aceasta este neîntemeiată pentru argumentele ce vor fi expuse în cele ce urmează:
Cu referire la critica de neconstituţionalitate care vizează pretinsa încălcare a art. 41 din Constituţie, instanţa de contencios constituţional a reţinut că, în jurisprudenţa sa, de exemplu prin Decizia nr. 1.221 din 12 noiembrie 2008, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 804 din 2 decembrie 2008, a stabilit expressis verbis că dreptul la muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu.
Astfel, salariul este o componentă a dreptului la muncă şi reprezintă contraprestaţia angajatorului în raport cu munca prestată de către angajat în baza unor raporturi de muncă. Efectele raporturilor de muncă stabilite între angajat şi angajator se concretizează în obligaţii de ambele părţi, iar una dintre obligaţiile esenţiale ale angajatorului este plata salariului angajatului pentru munca prestată.
Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, s-a constatat că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie.
Pentru ca restrângerea menţionată să poată fi justificată trebuie întrunite, în mod cumulativ, cerinţele expres prevăzute de art. 53 din Constituţie, şi anume: să fie prevăzută prin lege; să se impună restrângerea sa; restrângerea să se circumscrie motivelor expres prevăzute de textul constituţional, şi anume pentru: apărarea securităţii naţionale, a ordinii, a sănătăţii ori a moralei publice, a drepturilor şi a libertăţilor cetăţenilor; desfăşurarea instrucţiei penale; prevenirea consecinţelor unei calamităţi naturale, ale unui dezastru ori ale unui sinistru deosebit de grav; să fie necesară într-o societate democratică; să fie proporţională cu situaţia care a determinat-o; să fie aplicată în mod nediscriminatoriu;să nu aducă atingere existenţei dreptului sau a libertăţii.
Astfel, Curtea a reţinut că diminuarea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei, ca un corolar al dreptului la muncă, este prevăzută prin legea criticată şi se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.
De asemenea, soluţia legislativă cuprinsă în art. 1 din legea criticată a fost determinată de apărarea securităţii naţionale, astfel cum rezultă din expunerea de motive a Guvernului. Este evident că securitatea naţională nu implică numai securitatea militară, deci domeniul militar, ci are şi o componentă socială şi economică. Astfel, nu numai existenţa unei situaţii manu militari atrage aplicabilitatea noţiunii de “securitate naţională” din textul art. 53, ci şi alte aspecte din viaţa statului – precum cele economice, financiare, sociale – care ar putea afecta însăşi fiinţa statului prin amploarea şi gravitatea fenomenului.
În acest sens, prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 796 din 23 noiembrie 2009, Curtea a statuat că situaţia de criză financiară mondială ar putea afecta, în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit, securitatea naţională.
De asemenea, prin deciziile nr. 188 şi nr. 190 din 2 martie 2010, publicate în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 237 din 14 aprilie 2010, respectiv nr. 224 din 9 aprilie 2010, şi Decizia nr. 712 din 25 mai 2010, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 416 din 22 iunie 2010, deciziile nr. 711 şi nr. 713 din 25 mai 2010, Decizia nr. 823 din 22 iunie 2010, nepublicate încă, Curtea a analizat constituţionalitatea Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 71/2009, care suspenda executarea unor hotărâri judecătoreşti şi eşalona plata sumelor de bani rezultate din acestea, pornind tocmai de la premisa situaţiei de criză economică avută în vedere prin Decizia nr. 1.414 din 4 noiembrie 2009.
În consecinţă, Curtea a trebuit să stabilească dacă se menţine în continuare existenţa unei ameninţări la adresa stabilităţii economice a ţării, deci, implicit, la adresa securităţii naţionale.
Astfel, Curtea Constituţională a constatat că în expunerea de motive a legii criticate se arată că, potrivit evaluării Comisiei Europene, “activitatea economică a României rămâne slabă şi, contrar aşteptărilor iniţiale, cel mai probabil, creşterea economică s-a menţinut negativă în primul trimestru al anului 2010. […] Până la sfârşitul anului 2010, se aşteaptă ca inflaţia să scadă în continuare la aproximativ 3,75% datorită cererii interne slabe şi implementării unei politici monetare prudente. Redresarea mai slabă a cererii interne a diminuat importurile, prognozându-se acum un deficit de cont curent de circa 5% din PIB pentru 2010, comparativ cu 5,5% iniţial”.
S-a mai arătat că “din misiunea de evaluare efectuată de serviciile Comisiei împreună cu experţii FMI şi ai Băncii Mondiale în perioada 26 aprilie – 10 mai 2010, pentru a analiza progresele înregistrate în ceea ce priveşte condiţiile specifice ataşate tranşei a treia în valoare de 1,15 miliarde de euro în cadrul programului de asistenţă financiară, a rezultat faptul că, în condiţiile politicilor curente, ţinta de deficit fiscal pentru 2010, de 6,4% din PIB, nu va putea fi îndeplinită, din cauza unor deteriorări ale condiţiilor economice, a unor dificultăţi în colectarea veniturilor şi derapajelor pe partea de cheltuieli. Guvernul României şi-a asumat angajamentul de a lua măsuri compensatorii suplimentare ce trebuie adoptate şi implementate înainte de eliberarea de către Comisie a celei de-a treia tranşe din împrumutul UE. […] De asemenea, se precizează faptul că, în cazul în care aceste acţiuni nu sunt implementate până în iunie 2010 sau nu conduc la consolidarea anticipată, vor fi implementate acţiuni suplimentare de majorare a veniturilor la buget, inclusiv măsuri de majorare a cotelor de impunere, pentru a se elimina orice diferenţă bugetară anticipată”.
În consecinţă, Curtea a constatat că această ameninţare la adresa stabilităţii economice continuă să se menţină, astfel încât Guvernul este îndrituit să adopte măsuri corespunzătoare pentru combaterea acesteia. Una dintre aceste măsuri este reducerea cheltuielilor bugetare, măsură concretizată, printre altele, în diminuarea cuantumului salariilor/indemnizaţiilor/soldelor cu 25%.
De asemenea, Curtea a observat că autorii obiecţiei pornesc de la o ipoteză greşită, şi anume că pentru aplicarea restrângerii menţionate ar fi trebuit declarată starea de urgenţă, asediu sau necesitate, instituţii prevăzute la art. 93 din Constituţie. Or, chiar dacă instituirea stării de urgenţă sau de asediu poate avea drept consecinţă restrângerea exerciţiului unor drepturi sau libertăţi, sfera de aplicare a art. 53 nu se circumscrie numai situaţiilor prevăzute de art. 93 din Constituţie. În consecinţă, Curtea a constatat că, în situaţia de speţă, art. 53 teza referitoare la securitatea naţională este aplicabil şi, în acelaşi timp, se constituie într-un temei pentru justificarea măsurilor preconizate.
Curtea a reţinut că restrângerea prevăzută de legea criticată este necesară într-o societate democratică tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului.
Cu privire la proporţionalitatea situaţiei care a determinat restrângerea, Curtea a constatat că există o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi că există un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
Curtea a constatat totodată că măsura legislativă criticată este aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% se aplică tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod.
Curtea a reţinut că legea criticată nu aduce atingere substanţei dreptului, din moment ce condiţiile prevăzute la art. 53 din Constituţie, analizate anterior, sunt respectate. Curtea Constituţională a observat, de asemenea, că măsura criticată are un caracter temporar, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat. Astfel, este evident că restrângerea exerciţiului unui drept trebuie să dureze numai atât timp cât se menţine ameninţarea în considerarea căreia această măsură a fost edictată.
În acest sens, Curtea a constatat că măsura criticată are o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010. Cu privire la invocarea faptului că art. 17 alin. (2) din lege acordă o posibilitate nelimitată Guvernului sau Parlamentului de a aplica, după data de 31 decembrie 2010, diminuarea cu 25% a salariilor, Curtea a constatat că această critică nu este reală, întrucât astfel cum rezultă din textul de lege menţionat, începând cu data de 1 ianuarie 2011 se revine la cuantumul salariilor/indemnizaţiilor şi soldelor de dinainte de adoptarea acestor măsuri de diminuare, în condiţiile încadrării în politicile sociale şi de personal, care, la rândul lor, trebuie să se încadreze în nivelul cheltuielilor bugetare. Astfel, în urma aplicării măsurilor criticate se va menţine în plată acelaşi cuantum al salariilor/indemnizaţiilor şi al soldelor ca cel de dinaintea reducerilor operate prin legea criticată. Este o obligaţie de rezultat pe care şi-o impune legiuitorul pentru că, în caz contrar, s-ar ajunge la încălcarea caracterului temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor; or, tocmai acest caracter temporar al restrângerii exerciţiului drepturilor este de esenţa textului art. 53 din Constituţie.
Ca urmare, faţă de aceste consideraţii ale instanţei de contencios constituţional, s-a mai reţinut că măsura diminuării salariilor reclamanţilor a fost adoptată tocmai ca urmare a aplicării unor prevederi ale căror dispoziţii au fost constatate ca fiind constituţionale printr-o decizie a Curţii Constituţionale.
Analizând şi concordanţa Legii nr. 118/2010 cu prevederile art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale, tribunalul a arătat că:
Alin. 1 al art.1 din Protocol prevede că orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional.
Alin. 2 al textului prevede că dispoziţiile precedente nu aduc atingere dreptului statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor ori a altor contribuţii, sau a amenzilor.
Astfel fiind, rezultă că actul normativ în temeiul căruia au fost luate măsurile de diminuare a salariilor a fost adoptat din necesităţi de natura celor prevăzute de art. 1 alin. 2 din Primul protocol adiţional, respectiv din considerente de interes general, arătate în lege şi apreciate în consecinţă prin deciziile Curţii Constituţionale. Statul se bucură de o largă marjă de apreciere pentru a determina oportunitatea politicilor sale în domeniul prestaţiilor sociale. Curtea Europeană a constatat că nu este rolul său de a verifica în ce măsură existau soluţii legislative mai adecvate pentru atingerea obiectivului de interes public urmărit, cu excepţia situaţiilor în care aprecierea autorităţilor este vădit lipsită de orice temei (Wieczorek c. Poloniei din 8.12.2009).
Tribunalul a apreciat totodată că o altă interpretare este de natură a lipsi de efecte juridice un act normativ aflat în vigoare la data adoptării măsurilor contestate.
S-a mai reţinut faptul că în prezenta cauză nu se poate aplica direct Convenţia Europeană a Dreptului Omului, întrucât dreptul la un anumit cuantum a venitului de completare nu constituie un ,,bun” în accepţiunea art.1 din Protocolul nr.1. Astfel, CEDO face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariul într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (Lelas c. Croaţiei din 20.05.2010).
Legea nr. 330/5.11.2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice reglementează stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului, începând cu data intrării în vigoare, în tot sau în parte, a acestei legi, drepturile salariale ale personalului la care actul normativ se referă sunt şi rămân în mod exclusiv cele prevăzute de această lege. Ca urmare, salariile personalului bugetar se stabilesc prin lege, iar prin contractele individuale de muncă nu pot acorda drepturi mai mari decât cele menţionate în legile de salarizare.
Ca urmare, nu se poate aprecia ca nelegală decizia contestată şi măsura diminuării salariilor reclamanţilor luată de angajator, această măsură fiind adoptată tocmai pentru aplicarea unor dispoziţii legale, iar angajatorul nu poate fi obligat la plata diferenţelor salariale.
Având în vedere aceste considerente, s-a respins acţiunea astfel cum a fost formulată, ca fiind nefondată.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs S.L.R.S.V.B. pentru reclamanţii A.A., A.M., A.C., B.M., B.T., B.M. N., B.C.G., B.F., B.A., B.C.L., B.I., B.V., B.T., B.F., B.N., C.P., C.I., C.A., C.I., C.L., C.G., D.F., D.N., D.D.P., D.C., D.M., D.D., E.D.V., E.M., G.I..D., G.A., H.N., H.I., I.S., I.C.E., I.I., J.A., L.L.A., M.G., M.L., M.P.C., M.R., M.O.R., N.E.B., P.G., P.B., P.G.L., P.J.M., P.E.C., P.M.I..M., P.G., P.N.R., P.M., P.C., R.N.L., R.C., R.M.C., R.P., S.P., Ş.D., S.C.A., S.F., S.S., S.R., S.D., S.C.C., T.M., T.M., T.C., T.V., T.I.A., V.C., V.C., Z.I..V., Z.I, criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs arată că sentinţa este nelegală deoarece potrivit Constituţiei României are prioritate dreptul internaţional faţă de cel intern, constatarea Curţii Constituţionale că dispoziţiile Legii 118/2010 sunt constituţionale nu impiedică instanţele să aplice prioritar pactele internaţionale referitoare la drepturile fundamentale, reducerea salariilor cu 25% încalcă prevederile legislaţiei internaţionale ratificate, respectiv încalcă Declaraţia universală a Drepturilor Omului şi ale Protocolului 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului privind protecţia proprietăţii. Curtea de la Strasbourg s-a pronunţat de multe ori în sensul că dreptul de creanţă este un bun. Se dau exemple din hotărâri CEDO. Reducerea salariilor a avut ca efect privarea reclamanţilor de bunurile lor. Sunt în imposibilitate de a recupera drepturile. S-a restrâns şi dreptul la muncă fiind afectată o componentă esenţială a acestuia dreptul salarial. A fost încălcată şi „speranţa legitimă” a membrilor reprezentaţi în cauză. Organele statului sunt obligate să acţioneze în conformitate cu prevederile legale şi să respecte speranţele legitime în legătură cu aplicarea legilor în vigoare. Salariul reprezintă compensarea pecuniară a angajatului pentru munca prestată, nu se poate acorda timp liber şi nici salariul întreg, deci se consfinţeşte munca forţată.
Intimata D.S.V.S.A.B. nu a depus la dosar întâmpinare.
Analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa civilă raportat la motivele de recurs invocate Curtea constată că recursul este nefondat.
Reclamanţii sunt funcţionari publici în cadrul D.S.V.S.A.B.S.V., iar prin aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 salariile le-au fost diminuate cu 25%.
Prima instanţă a redat din considerentele Deciziilor Curţii Constituţionale nr. 872/25.06.2010 şi nr. 188 şi 190 din 2 martie 2010 prin care s-a constatat că există o ameninţare la adresa stabilităţii economice a ţării în consecinţă Guvernul este îndrituit să ia măsurile corespunzătoare acesteia, iar diminuarea cuantumului salariilor cu 25% este o astfel de măsură.
Recurenta a arătat prin recurs că nu contestă existenţa legii sau deciziile Curţii Constituţionale ci doreşte să se aplice direct dispoziţiile internaţionale în materie.
Curtea de apel reţine că prin decizia de inadmisibilitate pronunţată la data de 6 decembrie 2011 în cauzele Felicia Mihăieş împotriva României (cererea nr. 44232/11) şi Adrian Gavril Senteş împotriva României (cererea nr. 44605/11), Curtea Europeană a Drepturilor Omului a constatat neîncălcarea de către Statul român a dispoziţiilor articolului 1 din Protocolul Adiţional nr. 1 la Convenţie, sub aspectul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar, cu modificările şi completările ulterioare.
Curtea a reamintit în speţa respectivă, cu incidenţă şi în cauza de faţă, că dispoziţiile Convenţiei nu conferă un drept de a primi un salariu într-un anumit cuantum (a se vedea cauza Vilho Eskelinen şi alţii c. Finlandei [M.C.], hotărârea din 19 aprilie 2007, nr. 63235/00, par. 94, şi mutatis mutandis, cauza Kjartan Ásmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, nr. 60669/00, par. 39). Nu este suficient ca un reclamant să invoce existenţa unei „contestaţii reale” sau a unei „plângeri credibile”. O creanţă poate fi considerată drept o „valoare patrimonială”, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie, numai atunci când are o bază suficientă în dreptul intern, spre exemplu atunci când este confirmată de o jurisprudenţă bine stabilită a instanţelor (Kopecky c. Slovaciei, hotărârea din 28 septembrie 2004, par. 45-52).
Revine statului, să stabilească, de o manieră discreţionară, ce beneficii trebuie plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate dispune introducerea, suspendarea sau încetarea plăţii unor astfel de beneficii prin modificări legislative corespunzătoare (cauza Ketchko c. Ucrainei, hotărârea din 8 noiembrie 2005, nr. 63134/00, par. 23). Totuşi, atunci când o dispoziţie legală este în vigoare şi prevede plata anumitor beneficii, iar condiţiile stipulate sunt respectate, autorităţile nu pot refuza în mod deliberat plata acestora atâta timp cât dispoziţiile legale rămân în vigoare. În mod similar, un reclamant poate invoca o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor sale, în ce priveşte salariile, atunci când a fost recunoscut printr-o hotărâre judecătorească dreptul la o creanţă suficient de bine determinată împotriva statului pentru a fi exigibilă (cauza Mureşanu c. României, hotărârea din 15 iunie 2010, nr. 12821/05, par. 26).
Or, nu aceasta este situaţia din speţă. În baza Legii nr. 118/2010, s-a decis reducerea cu 25% a salariilor angajaţilor din sectorul public, situaţie în care se regăsesc şi reclamanţii. Nu s-au invocat nici alte situaţii privind dreptul la plata unui salariu mai mare decât cel stabilit prin Legea nr. 118/2010 pentru perioada iulie-decembrie 2010. Având în vedere aceste considerente, cu dificultate reclamanţii ar putea argumenta existenţa unui „bun” în sensul articolului 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie.
S-a arătat că şi în ipoteza în care Curtea EDO ar fi concluzionat că reclamanţii erau titularii unui bun susceptibil de fi protejat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 şi că măsura în cauză a constituit o ingerinţă în exercitarea acestui drept (a se vedea, mutatis mutandis, Hasani c. Croaţiei, nr. 20844/09, decizia din 30 septembrie 2010), cererile lor ar fi trebuit declarate inadmisibile pentru motivele care urmează.
Curtea a notat, în primul rând, că ingerinţa era prevăzută de lege, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1, şi a urmărit un interes public, şi anume de a proteja echilibrul fiscal între cheltuielile şi veniturile statului, ce se confrunta cu o situaţie de criză economică. Curtea a reamintit, în acest sens, dată fiind cunoaşterea directă a propriei societăţi şi a nevoilor sale, că autorităţile naţionale sunt, în principiu, mai bine plasate decât judecătorul internaţional pentru a determina ceea ce reprezintă „interesul public”. În mecanismul de protecţie creat prin Convenţie, statele trebuie să fie, prin urmare, primele care să se pronunţe cu privire la existenţa unei probleme de interes general. În consecinţă, ele dispun de o anumită marjă de apreciere, ca şi în alte domenii care extind garanţiile Convenţiei. Mai mult decât atât, noţiunea de “interes public” este, prin natura sa, extinsă. În mod special, decizia de a adopta legi cu privire la echilibrul dintre cheltuielile şi veniturile bugetului de stat implică de obicei luarea în considerare a aspectelor politice, economice şi sociale. Estimând că legiuitorul dispune de o marjă largă de apreciere pentru a desfăşura o politică economică şi socială, Curtea trebuie să respecte modul în care acesta a proiectat imperativele „interesului public” cu excepţia cazului în decizia sa este în mod evident lipsită de o bază rezonabilă (cauza Jahn şi alţii c. Germaniei [M.C.], nr. 46720/99, 72203/01 şi 72552/01, par. 91 şi cauza Zvolský şi Zvolská c. Republicii Cehe, nr. 46129/99, par. 67 in fine).
În cele din urmă, o ingerinţă în dreptul la respectarea bunurilor trebuie să păstreze un „echilibru just” între cerinţele de interes general ale comunităţii şi cele de protecţie a drepturilor fundamentale ale individului. În mod special, trebuie să existe un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul urmărit prin orice măsură de natură a priva o persoană de proprietatea sa. Curtea, controlând respectarea acestei cerinţe, recunoaşte statului o largă marjă de apreciere în a alege modalităţile de punere în aplicare şi pentru a stabili dacă şi consecinţele lor sunt justificate de interesul public, de scopul realizării obiectivului legii în cauză. Curtea a amintit că a fost deja chemată să hotărască dacă o intervenţie legislativă urmărind a reforma un sector al economiei din motive de justiţie socială (cauza James şi alţii c. Regatului Unit, 21 februarie 1986) sau pentru a corecta erorile unei legi anterioare, în interes public (National & Provincial Building Society, Leeds Permanent Building Society et Yorkshire Building Society c. Regatului Unit, 23 octombrie 1997) respecta „echilibrul” între interesele concurente în temeiul articolului 1 din Protocolul nr. 1.
În lumina principiilor stabilite în jurisprudenţa sa, Curtea a observat că, în această speţă, măsurile criticate de reclamanţi nu i-au determinat să suporte o sarcină disproporţionată şi excesivă, incompatibilă cu dreptul la respectarea bunurilor garantat de articolul 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la Convenţie. Curtea a considerat că statul român nu a depăşit marja sa de apreciere şi nu a rupt justul echilibru între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului. Plângerile au fost respinse, în temeiul art. 35 par. 3 şi 4 din Convenţie.
Soluţia Curţii Europene a Drepturilor Omului este deosebit de importantă pentru instanţele interne şi este de natură să pună capăt controversei legate de respectarea drepturilor fundamentale ale omului în contextul reducerii cu 25% a salariilor, ca urmare a aplicării Legii nr. 118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a confirmat interpretările succesive ale Curţii Constituţionale (citate şi de instanţa de fond în prezentul dosar), dar şi pe acelea ale Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie, într-un recurs în interesul legii.
Astfel, începând cu decizia nr. 872 din 25 iunie 2010 şi decizia nr. 874 din 25 iunie 2010, Curtea Constituţională a constatat că este neîntemeiată critica de neconstituţionalitate a dispoziţiilor legale privind diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar.
Faţă de considerentele hotărârii CEDO menţionate, care dau răspuns tuturor argumentelor invocate de recurenţii reclamanţi, Curtea în baza art. 312 alin 1 raportat la art. 304 pct. 9 şi 304 indice 1 Cod procedură civilă urmează să respingă recursul declarat.
Decizia nr. 577/R/2012/8.02.2012/MC
