5. Litigiu funcţionari publici. Dreptul la concediu anual al funcţionarului aflat în concediu medical prescris. Compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat.
Drept administrativ.
H.G. nr. 250/1992; O.G. nr. 6/2007; Directiva 2003/88/C;
Hot. C.J.C.E. din data de 20.01.2004, pronunţată în cazurile
conexate C-350/06 şi C-520/06, Schultz-Hoff,
Deutsche Rentehversicherung Bund şi Stringer şi alţii,
Her Majesty’s Revenue and Customs.
Dreptul la concediul anual plătit nu trebuie să se stingă la expirarea perioadei de referinţă şi/sau a unei perioade de raport stabilite de dreptul naţional, atunci când lucrătorul s-a aflat în concediul medical întreaga perioadă de referinţă sau o parte a acesteia şi incapacitatea sa de muncă a continuat până la încetarea raportului său de muncă, motiv pentru care nu a putut să îşi exercite dreptul la concediul anual plătit.
În ceea ce priveşte dreptul la o compensaţie financiară, la încetarea raportului de muncă, pentru concediul anual plătit pe care lucrătorul nu a putut să îl efectueze, o astfel de compensaţie trebuie calculată în aşa fel încât lucrătorul în cauză să fie pus într-o situaţie comparabilă cu cea în care s-ar fi aflat dacă şi-ar fi exercitat dreptul menţionat în timpul raportului său de muncă. Rezultă că remuneraţia obişnuită a lucrătorului, care este cea care trebuie menţinută în perioada de repaus ce corespunde concediului anual plătit, este de asemenea determinantă în ceea ce priveşte calculul compensaţiei financiare pentru concediul anual neefectuat la încetarea raportului de muncă.
Curtea de Apel Bacău – Secţia comercială,
de contencios administrativ şi fiscal
Decizia civilă nr. 976 din 30 octombrie 2009
Prin cererea de chemare în judecată înregistrată sub nr. 4434/110/2008 pe rolul Tribunalului Bacău, reclamanta N. V. a solicitat obligarea pârâtei Agenţia de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură Bucureşti la plata sumei de 8489 lei actualizată cu indicele de inflaţie.
Prin sentinţa civilă nr. 169/04.02.2009 tribunalul a admis în parte acţiunea, cu obligarea pârâtei să achite reclamantei suma de 3383 lei, reprezentând compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat pentru anul 2006 şi 2007, actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective.
A fost respins ca nefondat capătul doi al cererii de chemare în judecată.
A fost admisă excepţia autorităţii de lucru judecat pentru capătul 3 al cererii de chemare în judecată, pe care l-a respins ca atare.
Soluţia instanţei s-a întemeiat pe următoarele considerente:
Reclamanta a fost funcţionat public la A.P.I.A – Sucursala Bacău în perioada 01.03.2005 – 31.03.2007, în funcţia de consilier superior iar la data de 12.04.2007, aceasta a încetat raportul de serviciu prin acordul părţilor conform aart.84 lit. b din Legea nr.188/1999.
În cursul anului 2006 reclamanta a beneficiat de 167 zile de concediu medical, iar pentru perioada efectiv lucrată a beneficiat de 15 zile de concediu de odihnă, pentru care a primit o indemnizaţie de 2306 lei.
În perioada 01.01.2007 – 02.04.2007, reclamanta s-a aflat în concediu medical pentru incapacitate temporară de muncă 76 zile concediu fără plată şi concediu de odihnă aferent anului 2007.
Conform dispoziţiilor art. 22 al. 1 din Ordonanţa de Guvern nr.6/2007 funcţionarii publici au dreptul anual la un concediu de odihnă în raport cu vechimea lor în muncă, iar conform art.22 al. 4 din O.G. nr. 6/2007 şi art. 15 al.1 din H.G. nr. 250/1992, concediul de odihnă neefectuat se compensează în bani în cazul încetării raporturilor de serviciu.
De asemenea, art.5 din H.G. nr.250/1992 reglementează situaţia în care funcţionarii publici nu au dreptul la concediu de odihnă pentru anul în curs, atunci când au lipsit de la serviciu întregul an, fiind în concediul medical sau concediu fără plată.
Ori, reclamanta nu a fost în concediu medical sau concediu fără plată întregul an 2006 şi 2007, iar pe de altă parte perioada cât o persoană este în concediu medical, este recunoscută ca vechime în muncă şi ca urmare se ia în calcul concediul de odihnă.
Ca urmare, instanţa va admite primul capăt de cerere, urmând a obliga pârâta să achite reclamantei suma de 3383 lei reprezentând compensarea în bani în concediul de odihnă neefectuat pe anii 2006 şi 2007, actualizată cu indicele de inflaţie de la data plăţii efective.
În ce priveşte solicitarea reclamantei de a i se achita suma de 1500 lei reprezentând cheltuieli cu deplasările la Bucureşti în zilele de 22.06.2007, 31.07.2007 şi 29.02.2008 pentru a depune petiţii la A.P.I.A Bucureşti şi M.A: D.R., instanţa constată că cererea este nefondată, urmând a o respinge, motivat de faptul că pârâta nu are această obligaţie, ca instituţie publică, reclamanta putând uza de alte modalităţi de expediere (poştă, fax, e-mail) de costuri mult mai mici decât soluţia pe care a ales-o.
Referitor la capătul de cerere privind acordarea de către pârâtă a sumei de 3606 lei actualizată cu indicele de inflaţie şi care reprezintă diferenţa dintre drepturile băneşti cuvenite conform sentinţei civile nr. 97/20.02.2008 definitivă şi irevocabilă, pronunţată de Tribunalul Bacău în dosarul nr. 5598/110/2007 (prima de vacanţă) şi cea primită în cuantum de 1806 lei, instanţa urmează a admite excepţia autorităţii de lucru judecat şi a respinge pentru aceste motive acest capăt de cerere, reclamanta, având la îndemână alte căi legale în situaţia în care reclamanta constată că pârâta nu şi-a îndeplinit întocmai obligaţia stabilită printr-o hotărâre judecătorească.
În termen legal a declarat recurs pârâta Agenţia de Plăţi şi Intervenţii în Agricultură Bucureşti, criticând soluţia pentru următoarele motive:
1. Potrivit reglementărilor în vigoare (HG nr. 250/1992 art. 15 al. 1, art. 22 al. 1-7 din OG nr. 6/2007), durata concediului de odihnă se stabileşte în raport cu vechimea în muncă (pentru vechime de peste 10 ani se cuvin 25 zile C.O.), însă, ca număr de zile şi drepturi băneşti, se calculează proporţional cu timpul efectiv prestat în instituţie în anul calendaristic respectiv, iar în perioada 1 ianuarie 2007 până la data încetării raporturilor de serviciu – 1.04.2007, reclamanta nu a prestat efectiv activitate în cadrul unităţii, ci s-a aflat în concediu medical pentru incapacitate de muncă (1.02. – 28.02.; 1.03. – 17.03.2007), concediu fără plată (24.03.2007 – 1.04.2007), respectiv în concediu de odihnă aferent anului 2006 (19.03. – 23.03.2007);
2. Solicitarea reclamantei privind compensarea în bani a concediului de odihnă neefectuat în perioada 2006 – 2007 sunt neîntemeiate;
3. Punctul de vedere al M.A.P.D.R, invocat de către intimata-reclamantă nu poate fi considerat un răspuns favorabil la solicitările reclamantei;
4. Dreptul la concediul de odihnă se realizează zi de zi, pe măsura prestării muncii, iar concediul de odihnă aferent anului 2007 se putea acorda oricând de la începutul anului şi până la data încetării raporturilor de serviciu.
Prin întâmpinare, intimata-reclamantă a solicitat respingerea recursului ca nefondat, întrucât este îndreptăţită să i se recunoască perioada de concediu medical ca fiind vechime în muncă şi să i se plătească drepturile salariale care decurg din aceasta.
Recursul de faţă apare ca fiind nefondat.
Examinând sentinţa recurată pentru motivele invocate şi din oficiu, reţine următoarele:
Criticile formulate în cauză vizează, în esenţă, modul cum prima instanţă a soluţionat cererea reclamantei de compensare în bani a concediului de odihnă neefectuat.
Potrivit dispoziţiilor legale aplicabile, concediul de odihnă pentru funcţionarii publici se stabileşte în raport de vechimea în muncă şi se efectuează în natură (art. 22 din OG nr. 6/2007 coroborat cu HG nr. 250/1992).
Compensarea în bani a acestuia este posibilă numai în cazul încetării raporturilor de serviciu.
Salariatul nu beneficiază de concediu de odihnă pentru anul în curs în situaţia în care a lipsit de la serviciu întregul an, fiind în concediu medical sau în concediu fără plată (art. 5 coroborat cu art. 25 al. 3 din HG nr. 250/1992).
Trebuie să amintim, însă, şi Directiva 2003/88/C privind timpul de lucru (art.7), direct aplicabilă în dreptul intern.
Dreptul la concediul anual plătit, consacrat de directivă nu se opune în principiu, nici efectuării unui concediu anual plătit în perioada unui concediu medical, nici interzicerii unei astfel de efectuări, însă, sub rezerva că în acest din urmă caz, lucrătorul vizat să aibă posibilitatea de a-şi exercita dreptul la concediu în altă perioadă.
De asemenea, trebuie să amintim poziţia exprimată de Curtea de Justiţie a Comunităţilor Europene şi modul cum aceasta a interpretat dreptul la concediul anual plătit consacrat de directiva 88, prin hotărârea pronunţată la data de 20.01.2004 în cazurile conexate C-350/06 şi C-520/06, Schultz-Hoff, Deutsche Rentehversicherung Bund şi Stringer şi alţii, Her Majesty’s Revenue and Customs.
A reţinut Curtea că, deşi modalităţile de exercitare a dreptului la concediul anual plătit în diferitele state sunt reglementate de acestea, modalităţile de raportare a concediului neefectuat sunt totuşi subordonate anumitor limite.
Sub acest aspect, Curtea a arătat că dreptul la concediul anual al unui lucrător aflat în concediu medical prescris în mod legal, nu poate fi condiţionat de obligaţia de a fi lucrat efectiv în perioada de referinţă prevăzută într-un stat membru. În consecinţă, un stat membru poate să prevadă pierderea dreptului la concediul anual plătit la sfârşitul unei perioade de referinţă sau a unei perioade de raport, numai cu condiţia ca lucrătorul vizat să fi avut în mod efectiv posibilitatea de a-şi exercita dreptul la concediu.
A constatat Curtea că un lucrător care se află în concediu medical întreaga perioadă de referinţă şi perioada de raport stabilite de dreptul naţional, este lipsit de orice posibilitate de a beneficia de concediul său anual plătit. Aceeaşi este situaţia în cazul unui lucrător care a lucrat în timpul unei părţi din perioada de referinţă înainte de a intra în concediu medical.
A concluzionat Curtea că dreptul la concediul anual plătit nu trebuie să se stingă la expirarea perioadei de referinţă şi/sau a unei perioade de raport stabilite de dreptul naţional, atunci când lucrătorul s-a aflat în concediul medical întreaga perioadă de referinţă sau o parte a acesteia şi incapacitatea sa de muncă a continuat până la încetarea raportului său de muncă, motiv pentru care nu a putut să îşi exercite dreptul la concediul anual plătit.
În ceea ce priveşte dreptul la o compensaţie financiară, la încetarea raportului de muncă, pentru concediul anual plătit pe care lucrătorul nu a putut să îl efectueze, Curtea a declarat că o astfel de compensaţie trebuie calculată în aşa fel încât lucrătorul în cauză să fie pus într-o situaţie comparabilă cu cea în care s-ar fi aflat dacă şi-ar fi exercitat dreptul menţionat în timpul raportului său de muncă. Rezultă că remuneraţia obişnuită a lucrătorului, care este cea care trebuie menţinută în perioada de repaus ce corespunde concediului anual plătit, este de asemenea determinantă în ceea ce priveşte calculul compensaţiei financiare pentru concediul anual neefectuat la încetarea raportului de muncă.
Cum situaţia reclamantei este similară celei analizate de către Curte, consideraţiile acesteia îşi găsesc pe deplin aplicabilitate şi în cauză.
Aşadar, urmărind cele expuse mai sus, văzând şi dispoziţiile art.312 Cod procedură civilă, va respinge recursul ca nefondat.
