Sporul salarial de 30% prevăzut de OUG nr. 43/2002, respectiv indemnizaţia stabilită prin OUG nr. 27/2006 se cuvin doar poliţiştilor DNA, considerentele vizând complexitatea cauzelor şi gradul sporit de dificultate al actelor de procedură penală îndeplinite de agenţii şi ofiţerii de poliţie detaşaţi la DNA, între activităţile desfăşurate de aceştia din urmă şi ceilalţi poliţişti judiciarişti existând deosebiri majore.
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Tribunalului Suceava-secţia comercială contencios administrativ şi fiscal sub nr.1573/86 din 20 martie 2008, reclamantul S.N. al P. şi V. “P.L.” Bucureşti în contradictoriu cu pârâţii M.I.R.A.; I.G.P.R. Buc. şi I.P.J. Suceava a solicitat obligarea pârâţilor la plata sumei reprezentând sporul de 30% din salariul de bază lunar, pe perioada 01.09.2002-31.03.2006, actualizat cu indicele de inflaţie de la data scadenţei şi până la data efectuării plăţii, precum şi obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată.
In motivarea cererii, reclamantul a arătat că membrii de sindicat sunt angajaţi în cadrul I.P.J. Suceava, desemnaţi ca organe de cercetare ale poliţiei judiciare prin ordinul M.I.R.A., cu avizul Procurorului General, Parchetului de pe lângă I.C.C.J., în baza dispozitiilor art.201 alin3 Cod proc. penală si art.2 alin.3 din Legea nr.364/2004 privind organizarea si funcţionarea Politiei Judiciare.
In conformitate cu prevederile art.28 din O.U.G. 43/2002 privind Parchetul Naţional Anticorupţie, cu modificările si completările ulterioare, ofiţerii de politie judiciara detaşaţi la Departamentul Naţional Anticorupţie „primesc un spor de 30%” din salariul de baza lunar. Acest spor a fost prevăzut de lege si pentru procurorii D.N.A. si pentru judecătorii care compun completele de judecata specializate pentru judecarea infracţiunilor de corupţie.
In cazul ofiţerilor de politie judiciară detaşaţi la D.N.A. sporul a fost menţinut la nivelul de 30% după intrarea in vigoare a O.U.G. nr.24/2004 privind creşterea transparenţei in exercitarea demnităţilor publice si a funcţiilor publice, precum si intensificarea măsurilor de prevenire si combaterea corupţiei.
A mai arătat reclamantul că actele normative prin care s-a stabilit acordarea sporului de 30% anumitor categorii de ofiţeri de poliţie judiciara conţin prevederi discriminatorii cu privire la salarizarea membrilor de sindicat, care contravin dispoziţiilor O.G. nr.137/2000 privind prevenirea si combaterea tuturor formelor de discriminare.
Intr-un caz asemănător prin Hotărârea nr.185/22.07.2005 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării s-a constatat existenta unei discriminări directe, in sensul art.2 alin.1 din O.G.nr.137/2000, in ceea ce priveşte acordarea acestor sporuri salariale de 30-40% numai anumitor categorii de magistraţi.
Acordarea sporului de 30% pentru ofiţerii de politie judiciară detaşaţi la D.N.A. a fost motivată de necesitatea de a asigura incoruptibilitatea acestora.
Deşi scopul urmărit prin impunerea unui spor salarial pentru ofiţerii de poliţie judiciara care participă la cercetarea unor infracţiuni de corupţie este legitim, a solicitat a se constata faptul că incoruptibilitatea trebuia asigurată pentru toţi ofiţerii de politie judiciară. Pentru acest motiv, acordarea sporului de 30% doar anumitor categorii de ofiţeri ai Poliţiei judiciare nu poate conduce la asigurarea incoruptibilităţii în rândul politiei judiciare şi respectării principiilor statului de drept.
In ceea ce priveşte pe membrii de sindicat, sunt incidente dispoziţiile art.1 alin.2 lit.e pct.(i) si art.2 alin.1 din O.G. nr.137/2000, aprobată şi modificata prin Legea nr.48/2002, in prezent modificata prin Legea nr.324/2006, in sensul că ei au fost şi sunt supuşi unei discriminări constând într-o “deosebire” sau “preferinţă” pe baza unui criteriu care are ca efect restrângerea exercitării in condiţii de egalitate a drepturilor lor in domeniul economic, mai precis dreptul la un salariu egal pentru muncă egală.
Dar după cum rezultă şi din cuprinsul art.2 alin.2 din O.G. nr.137/2000, modificată, sunt discriminatorii acele prevederi, criterii sau practici aparent neutre care dezavantajează anumite persoane faţă de alte persoane, in afara cazului in care aceste prevederi, criterii sau practici sunt justificate obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare. Potrivit art.21 din O.G. nr.137/2000, cu modificările si completările ulterioare, „persoana care se consideră discriminată, poate formula în faţa instanţei de judecată o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun”.
In calitatea pe care o deţin membrii de sindicat, ei au aceleaşi atribuţii ca ofiţerii de poliţie detaşaţi în cadrul D.N.A., mai precis ei efectuează acte de urmărire penală sub directa supraveghere a procurorului.
Atribuţiile membrilor de sindicat, care au calitatea de membrii ai Poliţiei Judiciare sunt reglementate de Codul de procedură penală şi Legea 364/2004 privind organizarea şi funcţionarea Politiei Judiciare, în timp ce atribuţiile colegilor lor detaşaţi la D.N.A. sunt prevăzute de Codul de procedură penală şi de O.U.G. nr.43/2002, modificată.
In cazul poliţiştilor detaşaţi la D.N.A., conform art.10 alin.3 din O.U.G. nr.43/2002, “ofiţerii de poliţie judiciară efectuează actele de cercetare penală sub directa conducere, supraveghere şi controlul nemijlocit al procurorilor din Parchetul Naţional Anticorupţie”. Această prevedere a fost preluată şi de actele normative care au modificat O.U.G. nr.43/2002 şi care reglementează în prezent activitatea D.N.A.
Aceeaşi situaţie există şi în cazul membrilor care au calitatea de membri ai Poliţiei Judiciare, conform art.218 alin.1 din Cod proc. penală, care prevede că: “procurorul conduce şi controlează nemijlocit activitatea de cercetare penală a poliţiei judiciare ( .. ) şi supraveghează ca actele de urmărire penală să fie efectuate cu respectarea dispoziţiilor legale”.
In temeiul art.8 alin.1 din Legea 364/2004:”organele de cercetare ale poliţiei judiciare îşi desfăşoară activitatea sub conducerea, supravegherea şi controlul procurorului ( … ) “.
In cazul poliţiştilor detaşaţi la D.N.A., conform art.10 alin.4 din O.U.G. nr. 43/2002 ” dispoziţiile procurorilor din D.N.A. sunt obligatorii pentru ofiţerii de poliţie judiciară prevăzuţi la alin.1 “, iar conform art.10 ali.7 din O.U.G. nr.43/2002, modificată “ofiţerii ( … ) de poliţie judiciară nu pot primi de la organele ierarhic superioare nici o însărcinare”.
In ceea ce priveşte cauzele cercetate de poliţiştii care sunt membri ai Poliţiei Judiciare în comparaţie cu cele cercetate de poliţiştii detaşaţi la D.N.A., solicită a se observa că nu există diferenţe pe fond sub aspectul complexităţii, deoarece complexitatea unei cauze nu este dată de nivelul prejudiciului cauzat sau al sumei vehiculate drept mită, ci de ansamblul activităţilor şi probelor ce trebuie administrate pentru aflarea adevărului şi pentru dovedirea vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei cercetate.
Singura diferenţă existentă intre atribuţiile celor două categorii de poliţişti constă în faptul ca poliţiştii care au calitatea de membrii ai Poliţiei Judiciare au inclusiv răspunderea decizională în efectuarea urmăririi penale, mai precis ei dispun începerea urmăririi penale, reţinerea preventivă a unei persoane şi întocmesc acte de terminare a urmăririi penale, iar poliţiştii detaşaţi la D.N.A. nu au răspundere decizională, în cazul lor actele mai sus menţionate sunt emise exclusiv de procuror.
Având in vedere cele mai sus prezentate, reclamantul a apreciat faptul că membrii de sindicat care fac parte din cadrul Politiei Judiciare sunt dezavantajaţi prin aplicarea unor norme discriminatorii privind salarizarea.
Pârâtul M.I.R.A., prin întâmpinare a invocat excepţia prescrierii dreptului la acţiune pentru perioada cuprinsă între data de 01.09.2002 şi momentul anterior cu trei ani datei introducerii prezentei acţiuni.
Pe fondul cauzei, a arătat că în raport de calitatea pe care o au membrii de sindicat, salarizarea acestora se face potrivit normelor cuprinse în O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor şi nicidecum prin aplicarea prevederilor O.U.G. nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, cu modificările şi completările ulterioare.
Potrivit dispoziţiilor legale invocate în susţinerea pretenţiilor reclamantului (art. 28 din O.U.G. 43/2002) ofiţerii şi agenţii de poliţie detaşaţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie beneficiau de un spor la salariu de 30% “pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie”.
Cererea de chemare în judecată îşi găseşte temei legal în dispoziţiile art. 27 din O.G. nr. 12-7/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, care permit oricărei persoane care se consideră discriminată să se adreseze instanţei de judecată pentru acordarea de despăgubiri şi anularea situaţiei create prin discriminare.
Potrivit alin. (4) al articolului menţionat “Persoana interesată are obligaţia de a dovedi existenţa unor fapte care permit a se presupune existenţa unei discriminări directe sau indirecte”, însă situaţia persoanelor în numele cărora a fost formulată acţiunea nu vizează un act material, o faptă de discriminare, ci faptul că o anumită prevedere legală (art. 28 alin. (4) din O.U.G. nr. 43/2002) creează o stare de discriminare.
Un act normativ de nivel superior nu poate crea o situaţie de discriminare, aşa cum este definită această noţiune în cuprinsul art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000 privind prevenirea si sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată.
În susţinerea acestei idei, a arătat că discriminarea reprezintă “orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege.”
Aşadar, discriminarea apare atunci când unei persoane nu îi este recunoscut un drept fundamental sau un drept prevăzut de lege, însă în cazul de faţă este vorba de situaţia a două categorii de poliţişti, din care doar uneia îi este recunoscut un drept printr-un act normativ.
Faptul că cealaltă categorie nu beneficiază de acelaşi drept din cauză că aşa a stabilit legiuitorul nu poate fi considerat discriminatoriu, întrucât nu este vorba de nerecunoaşterea unui drept fundamental sau instituit de lege, ci de neacordarea unui drept printr-o lege, situaţie care nu se circumscrie definiţiei discriminării de la art. 2 alin. (1) din O.G. nr. 137/2000, republicată.
Cu alte cuvinte, nu se poate accepta ideea că legea ar putea constitui un criteriu de discriminare, întrucât existenţa unei fapte de discriminare se constată tocmai raportat la drepturile fundamentale sau cele recunoscute prin lege.
Constatarea ca discriminatorie a unei situaţii de drept ar duce la situaţia absurdă în care o persoană care a respectat în totalitate prevederile legale să poată fi obligată la plata unor despăgubiri către o altă persoană, pe motiv că, respectând actele normative în vigoare, a comis o faptă de discriminare faţă de aceasta din urmă.
În situaţia de faţă, prin acordarea acestui spor şi celorlalţi poliţişti din cadrul M.I.R.A. s-ar fi încălcat atât prevederile legale din cuprinsul O.U.G. nr. 43/2002 (care nu prevedeau acordarea acestui spor decât pentru o categorie restrânsă, a poliţiştilor din cadrul D.N.A.) cât şi prevederile O.G. nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, care stabilesc modul în care se calculează salariul celorlalţi poliţişti.
În altă ordine de idei, analizând definiţia dată de legiuitor la art. 2 alin. (1) din O.G. nr.137/2000, republicată, reiese că pentru stabilirea existenţei oricărei fapte de discriminare trebuie avută în vedere şi existenţa unui alt element de bază al acesteia, respectiv criteriul de discriminare.
În ceea ce priveşte criteriul de discriminare, în cuprinsul alin. (2) al art. 2 din O.G. nr.137/2000, republicată, se prevede că nu este discriminatorie deosebirea, excluderea, restricţia sau preferinţa atunci când este bazată pe un criteriu justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop sunt adecvate şi necesare”.
Criteriul de selecţie în ceea ce priveşte acordarea sporului la salariu numai unora dintre ofiţerii şi agenţii de poliţie judiciară este prevăzut chiar în cuprinsul dispoziţiilor legale care instituie acest drept, unde se stipulează că se acordă numai ofiţerilor şi agenţilor detaşaţi în cadrul Direcţiei Naţionale Anticorupţie (D.N.A.), fiind justificat obiectiv de un scop legitim.
Art. 47 alin. (2) din Codul muncii stabileşte că, în cazul detaşării, angajatul are un drept de opţiune pentru drepturile salariale care îi sunt mai favorabile, fie drepturile de la angajatorul care a dispus detaşarea, fie drepturile de la angajatorul la care este detaşat. Aşadar, se recunoaşte implicit posibilitatea ca, în cazul detaşării, (care reprezintă, potrivit art. 42 alin. 1 din Codul muncii, un caz de modificare a raporturilor de serviciu) un salariat să beneficieze de alte drepturi salariale decât cele avute anterior detaşării.
Principiul nediscriminării presupune aplicarea unui tratament egal tuturor indivizilor aflaţi în situaţii identice. Acest principiu nu este încălcat dacă există un tratament diferit între indivizi care nu sunt egali în drepturi, iar dispoziţiile Codului muncii, act normativ care reglementează totalitatea raporturilor individuale şi colective de munca, stabilesc faptul că poate exista o diferenţă de tratament ca urmare a detaşării unei persoane, justificată de modificarea raporturilor de muncă.
Problema aplicării unui tratament discriminatoriu se poate pune numai cu privire la persoane care fac parte din aceeaşi categorie, iar poliţiştii din cadrul inspectoratelor judeţene de poliţie sunt o categorie distinctă faţă de categoria poliţiştilor detaşaţi la D.N.A., care se află într-o situaţie juridică diferită.
Tribunalul Suceava – Secţia comercială, contencios administrativ şi fiscal, prin sentinţa nr. 523 din 17 aprilie 2008, a respins ca nefondată, acţiunea.
Cu privire la excepţia prescripţiei, instanţa de fond a reţinut că această excepţie nu este dată întrucât termenul pentru introducerea cererii este de 3 ani şi curge de la data săvârşirii faptei sau de la data la care persoana interesată putea să ia cunoştinţă de săvârşirea ei, dar instanţa apreciază că nu se poate stabili data la care reclamanţii au luat la cunoştinţă de fapta presupusă de discriminare, mai ales că este vorba de 97 de membrii de sindicat, iar data publicării OUG nr.43/2002 nu este momentul de la care curge termenul de 3 ani.
Pe fond, prima instanţă a reţinut că potrivit art. 21 din O.G. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările ulterioare, persoana care se consideră discriminată poate formula, în faţa instanţei de judecată, o cerere pentru acordarea de despăgubiri şi restabilirea situaţiei anterioare discriminării sau anularea situaţiei create prin discriminare, potrivit dreptului comun.
Art. 2 alin. 1 din O.G. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările ulterioare, prevede că “prin discriminare se înţelege orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă, religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală cronică necontagioasă, infectare HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată, precum şi orice alt criteriu care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, legat de articolul 14 (Interzicerea discriminării) al Convenţiei Europene a Drepturilor Omului, ratificată de România prin Legea 30/1994, a apreciat că diferenţa de tratament devine discriminare, în sensul articolului 14 din Convenţie, atunci când se induc distincţii între situaţii analoage şi comparabile fără ca acestea să se bazeze pe o justificare rezonabilă şi obiectivă. Instanţa europeană a decis în mod constant că pentru ca o asemenea încălcare să se producă “trebuie stabilit că persoane plasate în situaţii analoage sau comparabile, în materie, beneficiază de un tratament preferenţial şi că această distincţie nu-şi găseşte nici o justificare obiectivă sau rezonabilă”. Astfel, Curtea a apreciat prin jurisprudenţa sa, că statele contractante dispun de o anumită marjă de apreciere pentru a determina dacă şi în ce măsură diferenţele între situaţii analoage sau comparabile sunt de natură să justifice distincţiile de tratament juridic aplicate. (vezi CEDH, 18 februarie 1991, Fredin c/Suede, parag.60, 23 iunie 1993, Hoffman c/Autriche, parag.31, 28 septembrie 1995, Spadea et Scalambrino c/ltalie, 22 octombrie 1996 Stubbings et autres c/Royaume-Uni, parag.75. În hotărârea dată în cazul THLIMMENOS vs. GRECIA din 6 aprilie 2000, Curtea a concluzionat că “dreptul de a nu fi discriminat, garantat de Convenţie, este încălcat nu numai atunci când statele tratează în mod diferit persoane aflate în situaţii analoage, fără a oferi justificări obiective şi rezonabile, dar şi atunci când statele omit să trateze diferit, tot fără justificări obiective şi rezonabile, persoane aflate în situaţii diferite, necomparabile”.
Pentru ca o faptă să fie calificată ca fiind faptă de discriminare, trebuie să îndeplinească cumulativ mai multe condiţii:
a) existenţa unui tratament diferenţiat a unor situaţii analoage sau omiterea de a trata în mod diferit situaţii diferite, necomparabile.
b) existenţa unui criteriu de discriminare conform art. 2 alin. 1 din O.G. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, cu modificările ulterioare.
c) tratamentul să aibă drept scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a unui drept recunoscut de lege.
d) tratamentul diferenţiat să nu fie justificat obiectiv de un scop legitim, iar metodele de atingere a acelui scop să nu fie adecvate şi necesare.
In cauză instanţa constată că ofiţerii DNA au fost transferaţi în cadrul unei alte instituţii şi desfăşoară activitatea specifică acesteia, raporturile lor de serviciu fiind modificate faţă de perioada cât lucrau în Ministerul Internelor şi Reformei Administrative, ca urmare a detaşării.
Astfel, nu există un tratament diferenţiat al unor situaţii analoage, ci un tratament diferenţiat al unor situaţii diferite.
De altfel, prin Hotărârile 271, 419 şi 418 din 2007 şi 164 din 1.03.2008 C.N.C.D. s-a pronunţat în sensul că există o justificare a diferenţierii de salarizare între cele două categorii de ofiţeri.
Împotriva sentinţei a declarat recurs S.N.P.V. „ P. L.” Bucureşti.
În motivare, recurentul a criticat sentinţa pentru nelegalitate, arătând că eronat instanţa de fond i-a respins acţiunea.
Reiterând argumentaţia invocată la instanţa de fond, recurentul a precizat că prima instanţă s-a aflat într-o eroare atunci când a considerat că situaţia ce face obiectul dosarului nu conţine prevederi discriminatorii cu privire la salarizarea membrilor de sindicat, care contravin dispoziţiilor OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi combaterea tuturor formelor de discriminare şi Codului Muncii.
A susţinut recurentul, exemplificând cu Hotărârea nr. 185 din 22.07.2005 a Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării că, în speţă, membrii săi de sindicat au fost şi sunt supuşi unei discriminări, constând într-o „deosebire” sau „preferinţă” pe baza unui criteriu care are ca efect restrângerea exercitării în condiţii de egalitate a drepturilor lor, în domeniul economic, mai precis dreptul la un salariu egal pentru muncă egală, fiind incidente dispoziţiile art. 1şi 2 din OG nr. 137/2000 cu modificările ulterioare.
În calitatea pe care o deţin membrii săi de sindicat, ei au aceleaşi atribuţii ca ofiţerii de poliţie detaşaţi în cadrul DNA, mai precis ei efectuează acte de urmărire penală sub directa supraveghere a procurorului.
A concluzionat recurentul că în ceea ce priveşte cauzele cercetate de poliţiştii care sunt membrii ai Poliţiei Judiciare în comparaţie cu cele cercetate de poliţiştii detaşaţi la DNA, nu există diferenţe pe fond sub aspectul complexităţii, deoarece complexitatea unei cauze nu este dată de nivelul prejudiciului cauzat sau al sumei vehiculate drept mită, ci de ansamblul activităţilor şi probelor ce trebuie administrate pentru aflarea adevărului şi pentru dovedirea vinovăţiei sau nevinovăţiei persoanei cercetate.
Singura diferenţă existentă între atribuţiile celor două categorii de poliţişti constă în faptul că poliţiştii care au calitatea de membrii ai Poliţiei Judiciare au inclusiv răspunderea decizională în efectuarea urmăririi penale, mai precis ei dispun începerea urmăririi penale, reţinerea preventivă a unei persoane şi întocmesc acte de terminare a urmăririi penale, iar poliţiştii detaşaţi la D.N.A. nu au răspundere decizională, în cazul loc actele mai sus menţionate sunt emise exclusiv de procuror.
Faţă de cele menţionate, recurentul a apreciat că membrii săi de sindicat care fac parte din cadrul Poliţiei Judiciare sunt dezavantajaţi prin aplicarea unor norme discriminatorii privind salarizarea, motiv pentru care hotărârea instanţei de fond este nelegală.
Examinând recursul declarat în cauză, ale cărui motive pot fi încadrate în art. 304 pct. 9 Cod proc. civilă, Curtea a constatat că este nefondat.
Membrii de sindicat în numele cărora a fost formulată acţiunea sunt ofiţeri de poliţie judiciară şi îşi desfăşoară activitatea în cadrul IPJ Suceava.
Astfel, în raport de calitatea pe care o au, salarizarea acestora se face potrivit normelor cuprinse în OG nr. 38/203 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor şi nicidecum prin aplicarea prevederilor OUG nr. 43/2002 privind Direcţia Naţională Anticorupţie, cu modificările şi completările ulterioare, aşa cum în mod greşit apreciază aceştia.
Potrivit dispoziţiilor legale invocate în susţinerea acţiunii ( art. 28 alin. 5 din OUG nr. 43/2002, în vigoare până la data de 29.03.2006), ofiţerii şi agenţii de poliţie detaşaţi în Departamentul Naţional Anticorupţie beneficiau de un spor la salariul de 30%, „ pentru activitatea specializată de combatere a infracţiunilor de corupţie”.
Aşa cum în mod temeinic şi legal a apreciat şi instanţa de fond, desfăşurându-şi activitatea în cadrul IPJ Suceava, chiar şi ca ofiţeri de poliţie judiciară, salarizarea membrilor de sindicat nu se poate face decât potrivit OG nr. 38/2003, act normativ care nu prevede acordarea dreptului solicitat.
Cererea recurentului reclamant privind anularea aşa-zisei situaţii discriminatorii este întemeiată pe dispoziţiile OG nr. 1237/2000 republicată.
Potrivit art. 4 al articolului menţionat ”Persoana interesată are obligaţia de a dovedi existenţa unor fapte care permit a se presupune existenţa unei discriminări directe sau indirecte”, însă situaţia recurentului-reclamant nu vizează un act materiale, o faptă de discriminare , ci „ discriminarea” creată de o anumită prevedere legală ( art. 28 alin.5 din OUG nr. 43/2002).
Un act normativ de nivel superior nu poate crea o situaţie de discriminare, aşa cum este definită această noţiune în cuprinsul art. 2 alin. 1 din OG nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată potrivit căruia discriminarea reprezintă „orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă… care are ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege”.
Aşadar discriminarea apare atunci când unei persoane nu îi este recunoscut un drept fundamental sau un drept prevăzut de lege, însă în cazul de faţă este vorba de situaţia a două categorii de poliţişti, din care doar uneia îi este recunoscut un drept printr-un act normativ.
Faptul că cealaltă categorie nu beneficiază de acelaşi drept din cauză că aşa a stabilit legiuitorul nu poate fi considerat discriminatoriu întrucât nu este vorba de nerecunoaşterea unui drept fundamental sau instituit de lege, ci de neacordarea unui drept printr-o lege, situaţie care nu se circumscrie definiţiei discriminării de la art. 2 alin.1 din OG nr. 137/200, republicată.
În situaţia de faţă, prin acordarea acestui spor şi celorlalţi poliţişti din cadrul MIRA, s-ar fi încălcat atât prevederile legale din cuprinsul OUG nr. 43/2002 ( care nu prevedeau acordarea acestui spor decât pentru o categorie restrânsă, a poliţiştilor din cadrul DNA) cât şi a prevederilor OG nr. 38/2003 privind salarizarea şi alte drepturi ale poliţiştilor, care stabilesc modul în care se calculează salariul celorlalţi poliţişti.
Diferenţierea de tratament aplicată poliţiştilor detaşaţi la DNA are la bază criteriul obiectiv al detaşării acestora în cadrul unei instituţii care nu face parte din structura MIRA, respectiv Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, precum şi criterii obiective conexe privind pregătirea profesională specializată, responsabilitatea diferită datorată complexităţii activităţilor desfăşurate în instituţia în care sunt detaşaţi, o formare anume pentru activitatea de urmărire a infracţiunilor de corupţie ca şi specificul acestei activităţi, având în vedere printre altele şi tipologiile diferite ale cazurilor de corupţie.
Principiul nediscriminării presupune aplicarea unui tratament egal tuturor persoanelor aflate în situaţii identice. Acest principiu nu este încălcat dacă există un tratament diferit între persoane care nu sunt egale în drepturi, iar dispoziţiile codului muncii, act normativ care reglementează totalitatea raporturilor individuale şi colective de muncă, stabilesc faptul că poate exista o diferenţă de tratament ca urmare a detaşării unei persoane, justificată de modificarea raporturilor de muncă.
Egalitatea nu înseamnă uniformitatea, astfel încât dacă la situaţii egale trebuie să corespundă un tratament egal, la situaţii diferite, tratamentul juridic nu poate fi decât diferit ( Decizia Curţii Constituţionale nr. 697/20.12.2005).
În acest sens este constantă practica Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării care soluţionând petiţii având ca obiect constatarea discriminării existente între salarizarea poliţiştilor judiciarişti care îşi desfăşoară activitatea în cadrul inspectoratelor judeţene de poliţie şi cei care sunt detaşaţi în cadrul DNA, a constatat că, între cele două categorii, nu există tratament diferenţiat, discriminatoriu, potrivit art. 2 din OG nr. 137/2000 , reţinând că poliţiştii care lucrează în cadrul DNA nu se află într-o situaţie analogă cu alţi poliţişti din cadrul poliţiei judiciare, existând o justificare obiectivă a diferenţierii.
Mai mult, Curtea Constituţională, prin Deciziile nr.818, 819, 820 şi 821 din 3 iulie 2008, publicate în M.O. nr. 537 din 16 iulie 2008 a admis excepţia de neconstituţionalitate constatând că prevederile art. 1, art. 2 alin. (3) şi art. 27 alin. (1) din Ordonanţa Guvernului nr. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, republicată, sunt neconstituţionale, în măsura în care din acestea se desprinde înţelesul că instanţele judecătoreşti au competenţa să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii, şi să le înlocuiască cu norme create pe cale judiciară sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative. Astfel se consideră că instanţele de judecată nu pot cenzura soluţia aleasă de legiuitor în stabilirea retribuţiei unor categorii profesionale şi să stabilească alte drepturi salariale decât cele prevăzute de lege. S-ar încălca, astfel, rolul Parlamentului de unică autoritate legiuitoare a ţării şi principiul separaţiei puterilor în stat.
Aşadar, instanţa de judecată nu este în măsură să instituie ea însăşi o normă juridică nediscrirninatorie sau să aplice dispoziţii prevăzute în acte normative aplicabile altor subiecte de drept, în raport cu recurenţii care se consideră discriminaţi.
Faţă de argumentele de fapt şi de drept menţionate, criticile recurentului au fost apreciate ca fiind neîntemeiate, sentinţa atacată fiind legală şi temeinică şi în consecinţă, în temeiul art. 312 Cod proc. civilă, recursul a fost respins ca nefondat.
