Materie: Funcţionari publici. Litigiu privind raportul de serviciu – acordarea sporului de fidelitate. Înlăturarea excepţiei autorităţii de lucru judecat. Lipsa obligativităţii îndeplinirii procedurii prealabile.


 Nu este dată excepţia autorităţii de lucru judecat, în condiţiile în care, într-o altă cauză reclamanţii au solicitat explicit drepturi salariale, litigiul soluţionându-se de completul specializat al tribunalului, iar în prezenta cauză se solicită despăgubiri rezultate din raporturile de serviciu întemeiate pe discriminare.

 Obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile este impusă de lege numai în cazul acţiunilor în anularea unui act administrativ, nu şi în cazul acţiunilor întemeiate pe tăcerea administraţiei sau pe refuzul nejustificat de rezolvare a cererii.

 

Prin cererea înregistrată la data de 24 august 2007, reclamanţii C.M, I.L.M., M.M. şi N.V., în contradictoriu cu Ministerul Justiţiei şi Curtea de Apel Suceava, au solicitat obligarea pârâţilor la plata sumelor reprezentând spor de fidelitate cuvenite începând cu data de 1 ianuarie 2005, actualizate cu indicele de inflaţie calculat până la data efectivă a plăţii.

Prin sentinţa nr.3248 din 6 decembrie 2007, Tribunalul Suceava – secţia comercială, de contencios administrativ şi fiscal a respins ca nefondate excepţiile invocate de Ministerul Justiţiei şi a admis acţiunea formulată de reclamanţi, obligând, în consecinţă, pe pârâţi la plata drepturilor băneşti aşa cum au fost solicitate de reclamanţi.

Prima instanţă a motivat soluţia de respingere ca nefondate a excepţiilor invocate de pârât, reţinând că, Ministerul Justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite astfel încât are atribuţii exprese privind  gestionarea şi administrarea sistemului de justiţie, de repartizare în teritoriu a resurselor financiare, astfel încât, justifică calitatea procesuală pasivă în litigiul dedus judecăţii.

Cu privire la excepţia inadmisibilităţii acţiunii promovate pentru neîndeplinirea procedurii prealabile prevăzute de art.31 din O.G. nr.6/2007, s-a reţinut că nu se impune aplicarea dispoziţiilor art.7 din Legea nr.554/2004 privind procedura prealabilă.

Pe fondul cauzei s-a reţinut că în speţă există un tratament discriminatoriu între reclamanţi – care au calitatea de funcţionari publici în cadrul Curţii de Apel Suceava şi personalul auxiliar al instanţei – cu privire la beneficiul sporului de fidelitate, sens în care au fost evocate prevederile art.40 din O.U.G. nr.92/2004, art.40 din O.U.G. nr.2/2006 , art.41 din O.U.G. nr.6/2007, art.25 din Declaraţia Universală a drepturilor Omului, Directiva C.E. nr.75/117/1975 şi nr.200/750/2000, Protocolul nr.12 la Convenţie şi art.19 pct.13 din Pactul Internaţional cu privire la drepturile civile, norme care acordă reclamanţilor – în considerarea calităţii lor – dreptul de a beneficia şi de sporurile sau alte drepturi salariale prevăzute de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care-şi desfăşoară activitatea.

Împotriva acestei sentinţe a promovat recurs pârâtul  Ministerul Justiţiei şi a arătat, în principal, că în speţă este dată excepţia autorităţii de lucru judecat (art.1201 din Codul civil), drepturile salariale solicitate de reclamanţi făcând obiectul litigiului soluţionat prin sentinţa civilă nr.460/2006 a Tribunalului Suceava.

Pe fondul litigiului, sentinţa fost criticată prin invocarea:

-Art.304 pct.4 din Codul de procedură civilă – instanţa depăşindu-şi atribuţiile puterii judecătoreşti, în sensul că acţiunea reclamanţilor tinde la modificarea actelor normative care reglementează salarizarea acestei categorii de funcţionari;

-Art.304 pct.9 din Codul de procedură civilă – în sensul că recurentul, chiar dacă are calitatea de ordonator principal de credite nu are competenţă în a încadra şi a stabili drepturile salariale, ceea ce face a fi incidentă în cauză excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive; s-a evocat faptul că în condiţiile în care reclamanţii solicită plata unor drepturi salariale ce sunt stabilite printr-un act administrativ emis de Preşedintele Curţii de Apel Suceava se impune respectarea procedurii prealabile prevăzute de art.31 din O.G. nr.6/2007, condiţie neîndeplinită în prezenta cauză; O.G. nr.6/2007 coroborată cu O.U.G. nr.27/2002 cu modificările ulterioare, cu Legea nr.304/2004 şi O.G. nr.8/2007 – se impun a fi interpretate în sensul că reclamanţii pot beneficia de drepturile salariale şi alte sporuri ce rezultă din actele normative speciale ce reglementează salarizarea şi alte sporuri pentru personalul bugetar cu referire la funcţionarii publici din aceste instituţii şi nu la alte categorii de personal, altminteri s-ar ajunge la situaţia echivalării sistemelor de salarizare pe care legea le-a reglementat distinct; instanţa nu a precizat data până la care urmează să fie achitate drepturile salariale acordate, lăsând să se înţeleagă din dispozitiv că ele urmează să fie aplicate şi pentru viitor, dispoziţie nelegală, întrucât dreptul acestora nu încă născut şi actual; nelegală este şi obligarea la plata actualizată a drepturilor stabilite în condiţiile în care punerea în întârziere a recurentului s-a făcut la data de 10 septembrie 2007( data promovării acţiunii), iar în raport de prevederile art.1088 din Codul Civil la obligaţiile care au ca obiect o sumă oarecare, daunele interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală.

Criticile sunt nefondate.

Cu privire la excepţiile invocate, curtea a reţinut următoarele:

* excepţia autorităţii de lucru judecat impune existenţa triplei identităţi de: părţi, obiect şi cauză (art.1201 din Codul civil)

În speţă, curtea constată că nu este incidentă excepţia invocată, întrucât în cauza dedusă prezentei judecăţi, reclamanţii au solicitat despăgubiri rezultate din raporturi de serviciu încheiate cu Curtea de Apel Suceava pe faptul discriminării în timp ce în prima acţiune soluţionată prin sentinţa civilă nr.460/2006 a Tribunalului Suceava, în cadrul unui litigiu de muncă, reclamanţii au solicitat explicit drepturi salariale, litigiul soluţionându-se ca litigiu de muncă, de completul specializat în această materie.

În consecinţă, cum cele trei elemente impuse de art. 1021 din Codul civil nu sunt întrunite cumulativ nu este dată excepţia invocată.

* În conformitate cu dispoziţiile H.G. nr.83/2005 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului de Justiţie, acesta este ordonatorul principal de credite pentru autoritatea judecătorească, fiind forul financiar tutelar care aprobă şi asigură fondurile necesare pentru toţi ordonatorii principal şi terţiari din subordinea sa.

Astfel, Ministerul de Justiţie are atribuţia de a fundamenta şi elabora proiectul de buget de stat pentru activitatea proprie şi a unităţilor aflate sub autoritatea sa şi unităţilor subordonate, repartizează alocaţiile bugetare ordonatorilor secundari de credite şi controlează modul de folosire a acestora, având în mod evident atribuţia principală de a aloca fondurile necesare pentru personalul angajat din structura autorităţii judecătoreşti şi a Ministerului de Justiţie care sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite sub coordonarea Ministerului de Justiţie însuşi ca ordonator principal de credite.

În considerarea acestor argumente se justifică participarea procesuală a recurentului, aşa încât soluţia primei instanţe de respingere ca nefondată a excepţiei invocate este legală şi temeinică.

* Doctrina şi jurisprudenţa sunt unanime în a statua că în cazul refuzului nejustificat de a răspunde cererii nu este necesară îndeplinirea procedurii prealabile.

Obligativitatea îndeplinirii procedurii prealabile este impusă de lege numai în cazul acţiunilor în anularea unui act administrativ, nu şi în cazul acţiunilor întemeiate pe tăcerea administraţiei sau pe refuzul nejustificat de rezolvare a cererii, întrucât în astfel de situaţii recursul prealabil se vădeşte a fi inutil, iar persoana fizică sau juridică nu mai trebuie supusă încă o dată unui refuz din partea administraţiei.

Cu privire la fondul litigiului dedus judecăţii:

Reclamanţii au calitatea de funcţionari publici în cadrul Curţii de Apel Suceava şi au drepturile salariale stabilite din Legea nr.188/1999 modificată şi republicată privind Statutul funcţionarilor publici, precum şi prin OUG nr.92/2004 privind reglementarea drepturilor salariale şi alte drepturi ale funcţionarilor publici, act normativ cu putere de lege care a început sa îşi facă aplicarea de la data de 01 ianuarie 2005, neacordarea acestora reprezentând o discriminare faţă de alte categorii de funcţionari publici din sistemul Autorităţii Judecătoreşti cărora aceleaşi drepturi le-au fost recunoscute pe cale jurisprudenţială. In aceste sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului s-a pronunţat prin Hotărârea dată in cazul B. contra României (din 06 decembrie 2007) in sensul că, pe baza art. 14 din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului o distincţie este discriminatorie daca nu are o justificare obiectivă si rezonabilă, adică dacă nu urmăreşte un scop legitim sau nu există un raport rezonabil de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul vizat, iar discriminarea poate fi rezultatul practicii judiciare neunitare în aceeaşi materie la nivel de ultimă instanţă de judecată potrivit legii interne. Mai mult, dacă drepturile solicitate de reclamanţi sunt drepturi patrimoniale prevăzute in legislaţia naţională, ele au regimul juridic de drepturi patrimoniale şi in sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie şi, în măsura în care au fost recunoscute pe cale judecătorească altor persoane aflate in situaţie juridică similară, reclamanţii care le solicită pentru ei înşişi, ulterior pronunţării unor hotărâri de admitere/recunoaştere,  au speranţa legitimă de a obţine la rândul lor recunoaşterea creanţei cerute. Astfel, in acest sens, in jurisprudenţa curţilor de apel există decizii prin care in mod irevocabil au fost recunoscute drepturile solicitate de funcţionarii publici din sistemul Autorităţii Judecătoreşti prin aplicarea art.40-4l din OUG nr.92/2004 şi art.41 din OG 6/2007.

Prin art.40 din OUG nr.92/2004, precum şi prin art.41 din OG nr.6/2007 se stabileşte in mod expres faptul ca funcţionarii publici beneficiază de sporurile si celelalte drepturi salariale prevăzute de legislaţia specifică autorităţii sau instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, deci in cazul reclamanţilor sunt aplicabile dispoziţiile legale privitoare la regimul juridic al drepturilor salariale – sporuri si alte drepturi ce exced salariului de bază – cuvenite prin legislaţia specială pentru personalul auxiliar din Autoritatea Judecătorească anume Legea nr.50/1996, modificată prin OG nr.83/2000 şi respectiv Legea nr.567/2004 privind Statutul personalului auxiliar de specialitate al instanţelor judecătoreşti şi al parchetelor de pe lângă acestea.

Instanţa de recurs constată că, aşa cum s-a dovedit in cauza de la judecata în fond, reclamanţii îşi desfăşoară activitatea ca funcţionari publici – în cadrul Curţii de Apel Suceava – astfel încât dispoziţiile art.40 din OUG nr.92/2004 le sunt pe deplin aplicabile. Exprimarea utilizată de legiuitor in cuprinsul art.41 din OUG nr.92/2004 in sensul ca aceasta ordonanţa se completează cu prevederile Legii nr. 188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, precum şi cu celelalte acte normative care reglementează salarizarea şi celelalte drepturi pentru personalul bugetar, nu poate sa anuleze efectele juridice ale textului art.40 amintit mai sus, deoarece din examinarea regulilor de tehnica legislativă rezultă că înăuntrul aceluiaşi act normativ textele se interpretează in mod sistematizat, in succesiunea logica data de legiuitor şi fără a goli de conţinut dispoziţii legale in vigoare. Pe de alta parte, neaplicarea art.40 ar echivala cu constatarea abrogării implicite a acestui text, abrogare care, insa, nu are nici un suport constituţional sau legal, nu a fost stabilită de vreuna dintre autorităţile publice îndrituite de Constituţie in acest sens. Astfel, in absenta unei abrogări a dispoziţiilor art.40 din OUG nr.92/2004, textul art.4l din aceeaşi ordonanţă de urgenta se interpretează în sensul ca regimul juridic general al drepturilor salariale şi al celorlalte drepturi ale funcţionarilor publici este reglementat de toate acele acte normative care cuprind dispoziţii in această materie, potrivit regulilor clasice de interpretare a legii (de felul: norma specială derogă de la cea generala, fiind de stricta interpretare, norma specială incompletă se completează cu norma generală etc.), aflându-se in corelare cu art.40 din OUG nr.92/2004, care constituie o normă de trimitere la legislaţia specială privind drepturile de ordin salarial cuvenite sistemului bugetar in care in mod concret îşi desfăşoară activitatea funcţionarul public privit individual. De altfel, textul art.4l din OG.nr.6/2007 face la rândul său trimitere la legislaţia specifică anumitor domenii şi instituţii publice, realizând o îmbinare a drepturilor salariale cuvenite funcţionarilor publici care îşi desfăşoară activitatea in calitatea de funcţionari publici (cu diferitele sale forme) cu drepturile salariale suplimentare pentru personalul din sistemul instituţional care este angajator.

Regimul legal al salarizării funcţionarilor publici cuprinde regulile generale aplicabile tuturor funcţionarilor publici, anume Legea nr.188/1909 republicata, OUG nr.92/2004, dar si regulile speciale stabilite pentru diferite categorii de funcţionari publici pe criteriul specializării acestora la alte instituţii publice şi al apartenenţei lor la aceste din urmă autorităţi publice, cum este cazul reclamanţilor intimaţi, care îşi desfăşoară activitatea in cadrul Autorităţii Judecătoreşti, ca personal auxiliar, cărora li se aplică dispoziţiile art.40 din OUG nr.92/2004 şi, corelativ, normele juridice speciale din sectorul Autorităţii Judecătoreşti. Sub acest aspect, neplata drepturilor de tipul celor solicitate, cu titlul de despăgubiri de către reclamanţi ar reprezenta o discriminare sub un dublu aspect; faţă  de celelalte categorii de personal auxiliar din Autoritatea judecătorească, dar şi faţă de alţi funcţionari publici din cadrul Autorităţii Judecătoreşti care deja au obţinut pe cale judecătoreasca recunoaşterea acestor drepturi, implicit a despăgubirilor cuvenite pentru neplata lor începând cu momentul anterior in care ele s-au născut.

Din perspectiva argumentelor expuse mai sus, nu poate fi reţinută critica recurentului potrivit cu care hotărârea primei instanţe ar aduce încălcări flagrante art.124 (3) din Constituţie, depăşindu-se astfel atribuţiile puterii judecătoreşti.

Cât priveşte obligaţia privind plata actualizată şi pe viitor a acestor drepturi băneşti, curtea reţine că în speţă nu sunt incidente dispoziţiile art.1088 din Codul civil, întrucât nu se poate reţine că ar fi vorba de o despăgubire de natură patrimonială sub forma daunelor interese, ci această actualizare este necesară şi justificată pentru a asigura conservarea creanţei  cu titlu de drept salarial şi nu ca o sancţiune civilă în accepţiunea art.1088 din Codul civil.