Personal contractual. Reîncadrare. Neincludere spor dispozitiv.
Legea nr.330/2009: art.1 alin.3; art. 3 lit. c si art.7 alin 2;
O.U.G. nr. 1/2010: art. 3 şi 10
Din aceste reglementări legale reiese expres voinţa legiuitorului de a avea în vedere la reîncadrarea pe temeiul noi legi unice a salarizării doar a sporurile acordate prin legi sau hotărâri ale guvernului (alin.1) precum şi sporurile specifice pe categorii de personal şi domenii de activitate expres prevăzute în cap.III şi în anexele la lege, printre care nu este prevăzut şi sporul de dispozitiv.
Acest spor a fost acordat, în speţă, până la data de 31.12.2009 doar în baza CCM, neregăsindu-se printre sporurile prevăzute în actele normative aplicabile salarizării personalului din administraţia publică până la 31.12.2009 şi nici în Legea nr.330/2009.
Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 5/10 ianuarie 2011
Prin acţiunea în conflict de muncă, înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub dosar nr. 2053/97/2010 reclamantul Ş.I. reprezentat prin Sindicatul Liber al salariaţilor din P. Mun. T. din serviciile aflate in subordinea C.L al Mun. T. a chemat în judecată pe pârâţii Oraşul P. şi Primarul Oraşului P. solicitând: anularea Dispoziţiei nr.499/2010 emisă de primar, să se constate că Dispoziţia nr.499/2010, încalcă prevederile art. 3 si art.7 alin 2 din Legea nr.330/2009, precum si prevederile art. 41 alin 5 din Constituţia României; să se constate că, in lipsa unei hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile prin care să se fi anulat clauzele art. 19 lit. g din C.C.M., înregistrat la DMSSF a jud. Hd. sub nr. 462/3/2007, respectivele clauze sunt considerate legale, iar stabilirea salariilor si a sporurilor cuvenite reclamantului prin dispoziţia atacată fără luarea in considerare a acestor drepturi de natura salarială, a fost nelegală şi i s-a creat un prejudiciu; să fie obligat Primarul oraşului P., în calitate de ordonator de credite şi persoanele din subordinea acestuia cu atribuţii de serviciu în calcularea salariilor, să recalculeze salariul şi sporurile aferente, cu respectarea prevederilor: art. 3 lit. c si art.7 alin 2 din Legea nr.330/2009; art. 19 lit.g din Acordul Colectiv de Munca la nivel de unitate;
Totodată să se dispună suspendarea dispoziţiei atacate până la soluţionarea definitiva si irevocabila a cauzei.
În motivarea acţiunii sale, în esenţă, reclamantul a arătat că urmare a intrării in vigoare a Legii nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, pârâtul a emis dispoziţia privind reîncadrarea şi stabilirea salariului de bază şi a sporurilor, act administrativ prin care i-au fost diminuate, în mod nelegal, drepturile de natură salarială. Arată că a contestat dispoziţia iar angajatorul a răspuns prin actul nr.126/2010 în sensul respingerii contestaţiei. Se arată că după stabilirea salariilor de către angajator, a constat că nu se mai regăseşte în noul salariu brut sporul de dispozitiv, prevăzut de art.19 lit.g din C.C.M. Se arată ca dispoziţia încalcă Legea nr.330/2009, Legea nr.130/1996, Legea nr.53/2003 şi Constituţia României. Reclamantul susţine că dispoziţiile art. 7 alin 2 reprezintă o aplicaţiune a „teoriei drepturilor câştigate”. Se susţine ca angajatorul nu a luat in considerare drepturile de natură salarială stabilite prin actul de negociere colectivă, ce nu au fost declarate nule de vreo instanţă, ceea ce a produs o diminuare a salariului brut, situaţie nepermisă de noua Lege nr.330/2009. S-au mai invocat adresele nr.141, 272/2010 emise de către M. M.F.P.S.
În drept sunt invocate dispoziţiile: art.3 lit.c şi art.7 alin.2 din Legea nr.330/2009, art. 41 alin.5 din Constituţia României, art.19 lit.d din CCM la nivel de unitate, art.7 alin.1 şi alin.2, art.8 alin.4, art.24 alin.2 din Legea nr. 130/1996, art.236 alin.3 şi 4, art.238 alin.3 şi art.40 alin.2 lit.c Codul Muncii.
Prin sentinţa nr. 1293/LM/04.10.2010 Tribunalul Hunedoara a respins acţiunea formulată de reclamant împotriva pârâţilor Oraşul P. şi Primarul Com. P.
Pentru a pronunţa această hotărâre instanţa a reţinut că prin Dispoziţia nr.104/2010 reclamantului i-a fost modificat, începând cu data de 1 ianuarie 2010, salariul de bază la suma de 930 lei. Din conţinutul dispoziţiei rezultă că în salariul de încadrare stabilit anterior reclamantului a fost introdus şi sporul de dispozitiv, iar urmare O.U.G. nr.1/2010, precum şi adresei nr.2866/2010 a ANPS salariul a fost modificat fără a se include sporul de dispozitiv.
Aceasta dispoziţie a fost contestată de către reclamant iar prin actul nr.3538/ 2010 pârâtul a răspuns contestaţiei în sensul respingerii acesteia.
Potrivit art.3 lit. c din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitara a personalului plătiţi din fonduri publice, sistemul de salarizare reglementat prin această lege are la bază principiul luării în considerare a sporurilor, a adaosurilor salariale, a majorărilor, a indemnizaţiilor cu caracter general sau special, precum şi a altor drepturi de natură salarială, recunoscute sau stabilite, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin hotărâri judecătoreşti, prin acte de negociere colectivă, precum şi prin alte modalităţi, acestea regăsindu-se la un nivel acceptat, potrivit principiilor prezentei legi, în salariul brut sau, după caz, în salariul de bază, în solda funcţiei de bază sau în indemnizaţia lunară de încadrare.
De asemenea, deşi art. 7 alin.2 al legii prevede că trecerea de la actualul sistem de salarizare la noul sistem de salarizare se realizează astfel încât în perioada de implementare nici o persoană să nu înregistreze o diminuare a salariului brut de care beneficiază potrivit actualelor reglementări, aceste dispoziţii se interpretează în coroborare cu principiile generale enunţate în cuprinsul art.3 printre care şi „ supremaţia legii în sensul că drepturile de natură salariale se stabilesc numai prin norme juridice de forţa legii.
Or, în speţă, această cerinţă nu este îndeplinită, sporul de dispozitiv reclamat fiind acordat până la data de 31.12.2009, doar în baza CCM, neregăsindu-se nici printre sporurile prevăzute în actele normative aplicabile salarizării personalului din administraţia publică până la 31.12.2009 şi nici Legea nr.330/2009.
Dimpotrivă, prin Decizia în interesul legii nr.37/2009 pronunţată de Inalta Curte de Casaţie si Justiţie s-a sabilit că dispoziţiile art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr.138/1999 privind salarizarea şi alte drepturi ale personalului militar din instituţiile publice de apărare naţională, ordine publică şi siguranţă naţională, precum şi acordarea unor drepturi salariale personalului civil din aceste instituţii se interpretează în sensul că indemnizaţia de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută de art.13 din acest act normativ, se acordă funcţionarilor publici şi personalului contractual care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi în instituţiile publice din subordinea ministerului, precum şi personalului care îşi desfăşoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale şi a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial şi înainte de transfer sau detaşare din cadrul fostului Minister de Interne.
Cum la data intrării in vigoare a Legii nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, acest spor era reglementat pentru categoriile de personal arătate in dispozitivul deciziei in interesul legii şi cum nu este prevăzut în actuala reglementare, instanţa de fond a reţinut că acesta nu se cuvine de drept reclamantului.
Împotriva hotărârii a declarat recurs, în termenul legal prev. de art.80 din Legea nr.168/1999, reclamantul Ş.I. reprezentat prin Sindicatul Liber al salariaţilor din P. Mun. T. si din serviciile aflate in subordinea C.L. al Mun. T. solicitând a se dispune modificarea hotărârii în sensul admiterii acţiunii sale aşa cum a fost formulată.
În esenţă, reclamantul susţine că: 1). instanţa de fond nu a fost investită de către niciuna din părţile din proces să se pronunţe cu privire la nulitatea vreunei clauze din convenţia colectivă de muncă; 2). instanţa de fond nu a analizat actul administrativ atacat sub aspectul conţinutului şi legalităţii acestui act, deşi prin această dispoziţie (actul administrativ) s-a stabilit o reîncadrare a reclamantului cu stabilirea unui salariu de bază diminuat dar, fără a indica în nici un fel care sunt drepturile salariale care nu au fost luate în considerare la reîncadrare, cu ce cuantum a fost diminuat salariul şi care sunt temeiurile de drept concrete care să permită diminuarea salariului; 3) instanţa de fond a interpretat, în mod vădit eronat, dispoziţiile art. 3 lit. c şi art. 7 alin 2 din Legea nr. 330/2009; 4). instanţa de fond nu s-a pronunţat în nici un fel asupra apărării şi asupra temeiului de drept potrivit căreia Legea nr.330/2009 a stabilit în mod expres care anume drepturi salariale nu se mai acordă în anul 2010, anume prin art. 30 alin 7; 5) instanţa de fond a omis să se pronunţe cu privire la capătul nr.3 din cerere; 6) soluţionarea recursului în interesul legii prin Decizia nr.37/2009 nu poate aduce atingere dreptului solicitat de reclamantă, deoarece această decizie a fost publicată în M. Of. ulterior emiterii dispoziţiei atacate; 7). instanţa ar fi trebuit să aplice dispoziţiile art. 41 alin 5 din Constituţia României, care garantează atât dreptul la negocieri colective în materie de muncă, cât şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective de muncă.
În drept se invocă prevederile art.304/1 C.pr. civ.
Ataşează practică judiciară.
CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât şi din oficiu conform cerinţelor art. 304 indice 1 cod procedură civilă în limitele statuate de art.306 alin.2 cod procedură civilă, reţine următoarele:
Recursul este nefondat.
Potrivit art.1 alin.3 din Legea nr.330/1990 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fondurile publice de la data intrării în vigoare a legii,drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar sunt exclusiv cele prevăzute de acest act normativ.
Potrivit art.3 lit. c din Legea nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătiţi din fonduri publice, sistemul de salarizare reglementat prin această lege are la bază principiul luării în considerare a sporurilor, a adaosurilor salariale, a majorărilor, a indemnizaţiilor cu caracter general sau special, precum şi a altor drepturi de natură salarială, recunoscute sau stabilite, până la data intrării în vigoare a prezentei legi, prin hotărâri judecătoreşti, prin acte de negociere colectivă, precum şi prin alte modalităţi, acestea regăsindu-se la un nivel acceptat, potrivit principiilor prezentei legi, în salariul brut sau, după caz, în salariul de bază, în solda funcţiei de bază sau în indemnizaţia lunară de încadrare.
De asemenea, deşi art. 7 alin.2 al legii prevede că realizarea trecerii de la vechiul sistem de salarizare la noul sistem de salarizare se realizează astfel încât în perioada de implementare nici o persoană să nu înregistreze o diminuare a salariului brut de care beneficiază potrivit actualelor reglementări, aceste dispoziţii se interpretează în coroborare cu principiile generale enunţate în cuprinsul art.3 printre care şi supremaţia legii în sensul că drepturile de natură salariale se stabilesc numai prin norme juridice de forţa legii.
Conform art. 30 din acelaşi act normativ – (1) începând cu 1 ianuarie 2010, sporurile, acordate prin legi sau hotărâri ale Guvernului, şi, după caz, indemnizaţiile de conducere, care potrivit legii făceau parte din salariul de bază, din soldele funcţiilor de bază, respectiv din indemnizaţiile lunare de încadrare, prevăzute în notele din anexele la prezenta lege, se introduc în salariul de bază, în soldele funcţiilor de bază, respectiv în indemnizaţiile lunare de încadrare corespunzătoare funcţiilor din luna decembrie 2009, atât pentru personalul de execuţie, cât şi pentru funcţiile de conducere.
Acest articol trebuie aplicat în sensul art. 3 şi 10 din O.U.G. nr.1/2010 potrivit cărora „Prin contractele sau acordurile colective şi individuale de muncă nu pot fi negociate salarii sau alte drepturi de natură salarială care excedează prevederilor Legii-cadru nr.330/2009, iar art.10 prevede expres că „În conformitate cu prevederile art. 30 din Legea-cadru nr.330/2009, la stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu 1 ianuarie 2010 nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contractele şi acordurile colective şi contracte individuale de muncă încheiate cu nerespectarea dispoziţiilor legale în vigoare la data încheierii lor sau prin acte administrative emise cu încălcarea normelor în vigoare la data emiterii lor şi care excedează prevederilor Legii-cadru nr.330/2009.”
Din aceste reglementări legale reiese expres voinţa legiuitorului de a avea în vedere la reîncadrarea pe temeiul noi legi unice a salarizării doar a sporurile acordate prin legi sau hotărâri ale guvernului (alin.1) precum şi sporurile specifice pe categorii de personal şi domenii de activitate expres prevăzute în cap.III şi în anexele la lege, printre care nu este prevăzut şi sporul de dispozitiv.
Acest spor a fost acordat, în speţă, până la data de 31.12.2009 doar în baza CCM, neregăsindu-se printre sporurile prevăzute în actele normative aplicabile salarizării personalului din administraţia publică până la 31.12.2009 şi nici în Legea nr.330/2009.
Decizia în interesul Legii nr.37/2009 pronunţată de Inalta Curte de Casaţie si Justiţie a statuat în mod obligatoriu pentru instanţele inferioare că dispoziţiile art. 13 raportat la art. 47 din Legea nr.138/1999(…)se interpretează în sensul că indemnizaţia de dispozitiv lunară în cuantum de 25% din salariul de bază, prevăzută de art. 13 din acest act normativ, se acordă funcţionarilor publici şi personalului contractual care îşi desfăşoară activitatea în cadrul Ministerului Administraţiei şi Internelor şi în instituţiile publice din subordinea ministerului, precum şi personalului care îşi desfăşoară activitatea în serviciile comunitare din subordinea consiliilor locale şi a prefecturilor care au beneficiat de acest drept salarial şi înainte de transfer sau detaşare din cadrul fostului Minister de Interne.
În speţă, prin Dispoziţia nr.499/2010 emisă de intimat recurentul este reîncadrat în funcţia de execuţie-muncitor calificat în cadrul Direcţiei tehnice a Primăriei 1, începând cu luna ianuarie 2010, având un salariu de bază în cuantum de 930 lei.
Prin această dispoziţiei nu s-a făcut altceva decât să se aplice întocmai prevederile Legi cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice la nivelul instituţiilor şi autorităţilor publice ale administraţiei locale cu referire la sporurile ce se cuvin personalului contractual angajat în aceste instituţii şi autorităţii începând cu data de 01.01.2010 (data prevăzută de legiuitor). Ca atare concluzia primei instanţe de respectare a legii de către intimat la stabilirea drepturilor salariale cuvenite reclamantului recurent începând cu data de 01.01.2010 în temeiul acestei legii (Legea nr.330/2010), fără includerea sporului de dispozitiv reflectă o interpretare şi aplicare a normei legale la speţă.
Verificând legalitatea şi temeinicia actului atacat prin prisma dispoziţiilor legale incidente instanţa de fond s-a pronunţat strict asupra celor sesizate prin acţiunea introductivă. Nu s-a pronunţat pe nulitatea unei clauze CCM aşa cum susţine recurentul ci a făcut o analiză a pretenţiilor acesteia atât prin prisma clauzelor CCM cât şi a legii care a constituit temei al reîncadrării recurentului prin actul în litigiu.
Este adevărat că potrivit dispoziţiilor Legii nr.130/1990 CCM constituie legea părţilor, dar aşa cum corect a reţinut prima instanţă clauzele acestuia nu pot fi negociate şi încheiate decât cu respectarea legii. Cu atât mai mult cu cât în cazul salariaţilor instituţiilor bugetare (cum este şi cazul recurentului de faţă); Legea nr.130/1996 prevede expres în art.12 alin.1 că prin contractele colective nu se pot negocia clauze referitoare la drepturi ale căror cuantum sunt stabilite prin dispoziţii legale. Deci, inserarea unor clauze în contractul colectiv de muncă nu pot genera sporuri care nu se regăsesc în dispoziţiile legale în vigoare şi ca atare nu pot constitui temei legal de acordarea acestora. În aceste condiţii în mod corect instanţa de fond a concluzionat că sporul de dispozitiv nu este printre cele care se menţin în temeiul art.3 lit.c, pentru că prin contractul colectiv nu putea fi negociat un drept salarial neprevăzut de lege pentru această categorie de salariaţi.
De asemenea, urmează a fi înlăturate ca nefondate criticile recurentului vizând nepronunţarea instanţei asupra capătului 3 din cerere deoarece respingând acţiunea prima instanţă s-a pronunţat asupra tuturor capetelor din cererea introductivă; analiza acestora fiind regăsită în considerentele hotărârii, cu precizarea că prev. art. 267 punct 5 Cod procedură civilă, obligă instanţele să-şi motiveze hotărârile lor, dar această obligaţie nu trebuie înţeleasă în sensul că trebuie să răspundă în mod detaliat la fiecare argument al părţilor din proces.
În speţă, instanţa de fond a analizat toate probele administrate în cauză, a răspuns criticilor formulate de intimatul-recurent, motivarea dată hotărârii fiind corespunzătoare dovezilor administrate cu arătarea motivelor de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei în pronunţarea unei atare soluţii.
Constituţia României în art.41 alin. 5 garantează dreptul la negocieri colective în materie de muncă şi caracterul obligatoriu al convenţiilor colective, însă al convenţiilor legal încheiate prin care s-au negociat drepturi prevăzute prin lege, în concordanţă şi cu prevederile art.72 din Legea nr.188/1999.
În fine, practica judiciară depusă de recurent – care de fapt vizează o altă categorie profesională-funcţionarii publici – nu are relevanţă juridică în cauză deoarece în sistemul nostru de drept practica judiciară nu constituie izvor de drept; judecătorul este chemat să analizeze aplicări ale legii la cazuri individuale.
Faţă de cele ce preced; Curtea constatând că soluţia primei instanţe reflectă o aplicare şi interpretare corectă a legii la starea de fapt reieşită din probele dosarului, aşa încât nefiind incident nici unul din cazurile de casare sau modificare a hotărârii expres şi limitativ prevăzute de legiuitor în conţinutul art.304 punct 1-9 Cod procedură civilă,
În conformitate cu art.312 alin.(1) Cod procedură civilă, cu aplicarea art. 82 din Legea nr.168/1999 a respins ca nefondat recursul cu care a fost investită de reclamant.
