Personal din sectorul bugetar. Drepturi salariale. Diminuare 25%.
Legea nr. 118/2010: art. 34 alin. 1;
Protocolul nr.1 CEDO: art.1
Potrivit acestui act normativ: cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile <LLNK 12009 330 10 201 0 24>Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale <LLNK 12010 1180 301 0 45>Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.(…) (art.1).
Secţia pentru conflicte de muncă şi asigurări sociale – Decizia civilă nr. 1745/17 octombrie 2011.
Prin acţiunea în conflict de muncă înregistrată la Tribunalul Hunedoara sub dosar nr. 5080/97/2010 reclamantul S.L.P.S.V. jud. Hunedoara în numele şi pentru membrii de sindicat – reclamanţii: B.S. etc. în contradictoriu cu pârâta D.S.V.S.A. a jud. Hunedoara, solicită:
– plata diferenţei dintre salariile cuvenite în luna iunie 2010, potrivit contractelor individuale de muncă şi actelor adiţionale la acestea şi salariile efectiv plătite, pe perioada 01.07.2010 – 31.12.2010, începând cu data introducerii acţiunii, să le fie plătite salariile potrivit contractelor individuale de muncă şi actelor adiţionale încheiate, actualizate cu indicii de inflaţie de la data scadenţei fiecărei plăţi şi până la achitarea efectivă a sumelor datorate.
În fapt, reclamanţii susţin că începând cu luna iulie 2010 au primit salarii micşorate cu 25% faţă de cele cuvenite conform contractelor individuale de muncă încheiate anterior cu angajatorul D.S.V.S.A., că nu au fost încheiate acte adiţionale la aceste contracte privind micşorarea cu 25 % a salariilor iar această micşorare s-a efectuat cu încălcarea dispoziţiilor constituţionale şi a Declaraţiei universale a Drepturilor Omului şi Carta Socială Europeană.
În drept s-au invocat dispoziţiile Codului muncii, legea sindicatelor, Codul de procedură civilă, art.11, 16, 20, 44, 47, 53 din Constituţie, art.17, 23 pct.3, 25 pct.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.1 pct.2 şi 4 , art.4, art.20 din Carta Socială Europeană.
Pârâta D.S.V.S.A. a jud. Hunedoara prin întâmpinare a solicitat respingerea acţiunii reclamanţilor ca nefondată, invocând în apărare dispoziţiile art.1 din Legea nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar precum şi decizia Curţii Constituţionale, definitivă şi general obligatorie prin care a fost respinsă ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate a dispoziţiilor privind diminuarea cu 25% a salariilor bugetarilor prevăzută în Legea nr.118/2010.
Prin sentinţa civilă nr. 492/21.03.2011 pronunţată de Tribunalul Hunedoara în cauză s-a respins acţiunea în conflict de drepturi formulată şi precizată de S.LP.S.V. al jud. Hunedoara, în numele şi pentru membrii de sindicat–reclamanţii indicaţi în acţiune împotriva pârâtei D.S.V.S.A. jud. Hunedoara.
Pentru a hotărî, astfel, tribunalul a reţinut, în esenţă, următoarele:
Reclamanţii sunt angajaţi ai D.S.V.S.A. jud. Hunedoara. Începând cu luna iulie 2010 (04.07.2010), în temeiul Legii nr.118/2010 li s-a diminuat cu 25% cuantumul brut al salariului.
Din cuprinsul art.9 din Legea nr.330/2009 rezultă indubitabil că„ În conformitate cu art.1 din Legea nr.330/2009, în sistemul de salarizare al personalului din sectorul bugetar, drepturile salariale sunt stabilite doar prin lege sau, în cazurile în care legea prevede în mod expres, prin hotărâri ale Guvernului. (2) – La stabilirea salariilor personalului bugetar începând cu 1 ianuarie 2010, în conformitate cu prevederile art.30 din Legea Cadru nr. 330/2009, nu vor fi luate în considerare drepturi salariale stabilite prin contractele colective/individuale de muncă, sau alte acte, decât legi sau hotărâri ale Guvernului. (3) – Prin contractele colective şi individuale de muncă, nu pot fi stabilite salarii sau alte drepturi de natură salarială care exced prevederilor Legii-cadru nr. 330/2009.
Este adevărat că prin art.1 din LEGEA nr.118 din 30 iunie 2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar cuantumul brut al salariilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile <LLNK 12009 330 10 201 0 24>Legii – cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale <LLNK 12010 1180 301 0 45>Ordonanţei de Urgenţă a Guvernului nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, au fost diminuate cu 25%.
Întrucât dreptul la salariu este corolarul unui drept constituţional, şi anume dreptul la muncă, se reţine că diminuarea sa se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă. O atare măsură se poate realiza numai în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie. Ori, aceste cerinţe au fost respectate, astfel că sunt nefondate criticile reclamantilor referitoare la încălcarea dispoziţiilor constituţionale referitoare la dreptul intern şi dreptul internaţional, egalitate, dreptul de proprietate nivelul de trai şi restrângerea exerciţiului unui drept sau al unei libertăţi.
Chiar Curtea Constituţionala prin decizia nr.872/2010, a statuat că măsura de diminuare a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei cu 25% constituie o restrângere a exerciţiului dreptului constituţional la muncă ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art.53 din Constituţie.
Nici criticile reclamanţilor referitoare la încălcarea art.17, 23 pct.1 şi 25 pct.1 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, art.1 pct.2 şi 4, art.4, art.20 din Carta Socială Europeană nu sunt întemeiate, având în vedere următoarele :
Instanţele judecătoreşti sunt obligate, în temeiul prevederilor art.20 din Constituţia României, ca dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor să le interpreteze şi să le aplice în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte iar dacă exista neconcordante între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, şi legile interne, să acorde prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
Aplicând principiile enunţate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în jurisprudenţa sa, asupra noţiunii de salariu privit ca bun, în sensul art.1 alin.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţia Privind Drepturile Omului, şi măsura reducerii salariului reclamanţilor cu 25%, pe o perioadă de 6 luni, privită ca ingerinţă a autorităţii publice în exercitarea dreptului la respectarea bunului, se constată că această ingerinţă respectă cerinţele impuse de acest for internaţional.
Ingerinţa reducerii salariului cu 25% pe o perioadă de 6 luni este prevăzută de lege, respectiv în Legea nr.118/2010, şi urmăreşte un scop legitim de interes general, adică se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare.
Aceasta ingerinţă intervine ca o cauză de utilitate publică, fiind determinată de criza financiară mondială care ar fi putut afecta în lipsa unor măsuri adecvate, stabilitatea economică a ţării şi, implicit , securitatea naţională.
Restrângerea prevăzută de Legea nr.118/2010 a fost necesară într-o societate democratică tocmai pentru menţinerea democraţiei şi salvgardarea fiinţei statului existând o legătură de proporţionalitate între mijloacele utilizate (reducerea cu 25% a cuantumului salariului/indemnizaţiei/soldei) şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat) şi păstrându-se un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
Această măsură a fost aplicată în mod nediscriminatoriu, în sensul că reducerea de 25% s-a aplicat tuturor categoriilor de personal bugetar în acelaşi cuantum şi mod, şi are un caracter temporar, respectiv s-a aplicat pe o perioadă de 6 luni, tocmai pentru a nu se afecta substanţa dreptului constituţional protejat, are o durată limitată în timp, şi anume până la data de 31 decembrie 2010; este proporţională cu scopul legitim urmărit, respective s-a menţinut un just echilibru între cerinţele interesului general şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale omului.
În considerentele celor sus arătate, instanţa a apreciat ca neîntemeiată acţiunea reclamantului, respingând-o ca atare.
Împotriva acestei sentinţe a declarat, recurs, reclamantul S.L.P.S.V. al jud. Hunedoara, în numele şi pentru membrii de sindicat indicaţi în acţiune, solicitând admiterea recursului, casarea sentinţei atacate şi în rejudecare, admiterea acţiunii aşa cum a fost formulată.
În expunerea de motive recurentul susţine că motivul de respingerii a acţiunii este netemeinic şi nelegal întrucât ingerinţa trebuia să fie proporţională cu scopul legitim urmărit. Privarea de proprietate impune obligaţia statutului de a despăgubi pe proprietar, pentru că fără plata unei sume rezonabile, raportată la valoarea bunului, constituie o atingere excesivă a dreptului de proprietate. Reducerea salariilor bugetarilor cu 25% şi imposibilitatea acestora de a-şi mai recupera vreodată sumele de bani aferente acestui procent au dus la ruperea în defavoarea salariaţilor a justului echilibru ce trebuia păstrat în protecţia proprietăţii şi cerinţele interesului general.
Procedându-se în acest fel, susţine recurentul, în continuare, s-a adus atingere chiar substanţei dreptului de proprietate al personalului contractual, atingere care în concepţia instanţei europene este incompatibilă cu dispoziţiile art. 1 din Protocolul nr.1 la Convenţie.
Se invocă în acest sens Hotărârea din 15.06.2010 în cauza Mureşan împotriva României în care CEDO s-a pronunţat în mod expres în sensul că salariul reprezintă un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
Având în vedere aceste aspecte, recurentul consideră că prin reducerea cu 25% a drepturilor salariale au fost încălcate drepturile fundamentale ale omului. Potrivit art. 7 din Declaraţia Universală a Drepturilor Omului „orice persoană are dreptul la proprietate, atât singură cât şi în asociaţie cu alţii. Nimeni nu poate fi lipsit în mod arbitrar de proprietatea sa”.
În drept se invocă: art. 304 indice 1, art.304 punct 9, art.312 alin.3 Cod procedură civilă.
Prin întâmpinarea depusă în această fază procesuală de intimata D.S.V.S.A. a jud. Hunedoara se solicită respingerea recursului ca nefondat, motivând că instanţa de fond a reţinut în mod legal şi temeinic că reducerea cu 25% a salariului este prevăzută de Legea nr.118/2010 şi că a fost o măsură necesară într-o societatea democratică, existând o legătură de proporţionalitate între mijloacele folosite şi scopul legitim urmărit (reducerea cheltuielilor bugetare/reechilibrarea bugetului de stat), păstrându-se un echilibru echitabil între cerinţele de interes general ale colectivităţii şi protecţia drepturilor fundamentale ale individului.
În drept se invocă Legea nr.118/2010.
CURTEA, analizând sentinţa atacată prin prisma criticilor formulate cât din oficiu conform cerinţelor art.304 indice 1 Cod procedură civilă în limitele statuate de art.306 alin.(2) Cod procedură civilă reţine următoarele:
Recursul este nefondat.
Este de menţionat că instanţa de fond a făcut o analiză corectă a cauzei deduse judecăţii atât prin prisma normei interne cât a şi normelor europene.
Astfel, din punct de vedere al dreptului intern în mod corect s-a reţinut că începând cu luna iulie 2010 drepturile salariale ale personalului din sectorul bugetar (personal din a cărei categorie fac parte şi recurenţii) în valoare brută au fost diminuate cu 25% în baza Legii nr.118/2010 privind unele măsuri necesare în vederea restabilirii echilibrului bugetar.
Potrivit acestui act normativ: cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile <LLNK 12009 330 10 201 0 24>Legii-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale <LLNK 12010 1180 301 0 45>Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr.1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.(…) (art.1).
Totodată, art. 16 din lege prevede expres perioada pentru care se aplică această măsură (1) Prevederile art. 1 – 3, art. 5, art. 6 alin. (1), precum şi cele ale art. 9 – 14 se aplică până la 31 decembrie 2010.
Această lege a făcut obiectul controlului de concordanţă cu prevederile Constituţiei ţării, Curtea Constituţională statuând, prin Decizia nr.872/2010, în ceea ce priveşte diminuarea cuantumului salariului personalului bugetar, raportat la art.41 din Constituţie, că dreptul la muncă este un drept complex care include şi dreptul la salariu iar diminuarea acestuia din urmă se constituie într-o veritabilă restrângere a exerciţiului dreptului la muncă, însă această restrângere dispusă prin Legea nr. 118/2010 se încadrează în condiţiile strict şi limitativ prevăzute de art. 53 din Constituţie şi anume: măsura este prevăzută prin lege, se impune pentru reducerea cheltuielilor bugetare şi este determinată de imperativul apărării securităţii naţionale – prin prisma aspectelor economice, financiare şi sociale care ar putea afecta însăşi fiinţa statului, datorită amplorii şi gravităţii situaţiei de criză economică, măsura nu aduce atingere substanţei dreptului, având, de altfel,caracter temporar şi se aplică nediscriminatoriu.
Această decizie este în acord cu practica judiciară constantă a instanţei de control constituţional în materie, practică reflectată şi în deciziile invocate corect de prima instanţă.
Din perspectiva art.1 din Protocolul adiţional la Convenţia Europeană pentru Apărarea Drepturilor şi Libertăţilor Fundamentale, în lumina jurisprudenţei C. E.D.O. de asemenea soluţia primei instanţe este corectă.
Astfel, art.1 din Protocolul nr.1 garantează, în substanţă, dreptul de proprietate, conţinând trei norme distincte. Prima, exprimată, în prima frază a primului alineat al art.1 stabileşte principiul de drept al respectării bunurilor. A doua, cuprinsă în cea de a doua frază a aceluiaşi alineat, vizează privarea de proprietate, pe care o subordonează anumitor condiţii, iar cea de a treia, consemnată în cel de-al doilea alineat al art.1, recunoaşte statelor contractante dreptul, printre altele, de a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general. A doua şi a treia normă constituie exemple particulare de atingere a dreptului de proprietate, care trebuie interpretate în lumina principiului consacrat de prima normă.
Instanţa de fond, contrar susţinerilor recurenţilor, nu a exclus faptul că salariul, în principiu, conform jurisprudenţei CEDO este o valoare patrimonială care intră în câmpul de aplicare al art.1 din Protocolul 1 şi tocmai de aceea a făcut o analiza a cauzei şi sub acest aspect.
Din acest punct de vedere, în mod justificat, s-a reţinut că, diminuarea pentru o perioadă determinată, viitoare, prin lege, a salariului personalului bugetar, constituie o atingere adusă dreptului de proprietate, care însă nu corespunde nici unei exproprieri (privări de proprietate) şi nici unei măsuri de reglementare a folosinţei bunurilor, fiind analizată de CEDO numai din unghiul primei norme cuprinse în art. 1, respectiv a principiului respectării bunurilor. În acest context, CEDO urmăreşte numai dacă justul echilibru între exigenţele relative la interesul general şi imperativele legate de protecţia drepturilor fundamentale ale individualului a fost menţinut (cauza Aizupurua Ortiz şi ceilalţi c. Spaniei – Hotărârea din 2.02.2010 paragraf 48) reducerea salariilor nefiind tratată ca o privare de proprietate, pentru care lipsa despăgubirii ar conduce la încălcarea art.1 al Protocolului nr.1.
Prin urmare în cazuri asemănătoare, CEDO, a urmărit să stabilească dacă dreptul la respectarea bunurilor este înfrânt de o manieră care antrenează o atingere adusă însăşi substanţei dreptului şi a analiza respectarea principiului proporţionalităţii, adică a justului echilibru care trebuie păstrat între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului (cauza Kjartan Asmundsson c. Islandei, hotărârea din 12 octombrie 2004, par. 39 şi 41).
Cauza Mureşan contra României nu reprezintă un precedent pentru speţa de faţă, dat fiind cadrul juridic diferit (în această cauză reclamantul obţinuse o hotărâre judecătorească prin care autorităţile erau obligate la plata unui anumit salariu), în acest caz „bun” în sensul convenţiei era creanţa de natură salarială stabilită printr-o hotărâre judecătorească executorie. Deci, situaţia privea ipoteza neexecutării unei hotărâri judecătoreşti, iar nu diminuarea prin lege a cuantumului salariului.
Pe de altă parte, C.E.D.O face o distincţie esenţială între dreptul de a continua să primeşti în viitor un salariu într-un anumit cuantum şi dreptul de a primi efectiv salariul câştigat pentru o perioadă în care munca a fost prestată (cauza Leias c. Croaţiei, Hotărârea din 20.05.2010 paragraf nr.58). Convenţia nu conferă dreptul de a continua să primeşti un salariu într-un anume cuantum, iar o creanţă poate fi considerată o valoare patrimonială, în sensul art.1 din Protocolul nr.1 numai dacă are o bază suficientă în dreptul intern (cauza Vilho Eskelinen c. Finalandei din 19.04.2007, paragraf nr.94), ceea ce nu este valabil în speţă, în care prin dreptul intern s-a dispus diminuarea drepturilor salariale.
Deci, Legea nr.118/2010 a urmărit rezolvarea dificultăţilor financiare ale Statului, calea urmată fiind considerată legitimă de către Curtea Constituţională. CEDO a statuat, în repetate rânduri că Statelor le este recunoscută, din perspectiva Convenţiei o marjă largă de apreciere asupra politicilor salariale privitoare la angajaţii plătiţi din bugetul de stat.
În acest context, hotărârea primei instanţei care reţine că măsura reducerii temporare a salariului personalului bugetar cu 25% nu aduce atingere substanţei dreptului, intră în marja de apreciere a Statului, nu este o măsură disproporţionată în raport cu scopul urmărit şi păstrează justul echilibru între interesul general al colectivităţii şi imperativele protecţiei drepturilor fundamentale ale omului, aşa încât nu se poate reţine o încălcare a Convenţiei, este legală şi temeinică.
Referirea la Declaraţia Universală a Drepturilor Omului – art.17 nu justifică o altă soluţie, deoarece garantarea dreptului la proprietate nu împiedică restrângerea adusă dreptului la salariu în condiţiile art.53 din Constituţie.
De altfel, Carta Socială europeană revizuită, adoptată în 1996 şi ratificată de România prin Legea nr.74/1999 prevede în art. G din partea a V –a, că exercitarea drepturilor enunţate poate face obiectul unei restricţii sau limitări prescrise prin lege şi care sunt necesare într-o societate democratică pentru a garanta respectarea drepturilor şi libertăţilor altora sau pentru a proteja ordinea publică, securitatea naţională, sănătatea publică sau bunele moravuri.
Faţă de cele ce preced, Curtea, constată că soluţia primei instanţe face o aplicare şi interpretare corectă a normei legale la speţă, aşa încât nu este incident nici unul din cazurile de casare sau modificare a hotărârii expres prevăzute de art.304 punct 1-9 Cod procedură civilă,
Urmând ca, în conformitate cu art.312 alin.(1) Cod procedură civilă să fie respins ca nefondat, recursul declarat în cauză de reclamant, menţinând ca legală şi temeinică sentinţa atacată.
