Prin sentinta civila nr. 767 din 20 aprilie 2010 a Tribunalului Arad, pronuntata în dosar nr. 621/108/2010, s-a respins actiunea formulata de reclamanti împotriva pârâtilor, având ca obiect obligarea pârâtilor la plata diferentelor de salarii, calculate pe baza valorii de referinta sectoriala prevazuta de lege pentru functiile de demnitate publica si a coeficientilor de multiplicare prevazuti de lege, corectate periodic în raport cu evolutia preturilor de consum, în conditiile stabilite de lege pentru determinarea si corectia valorii de referinta sectoriala prevazuta de lege pentru functiile de demnitate publica, astfel: – pentru perioada 1 octombrie 2004 – 31 decembrie 2004, la valoarea de referinta sectoriala de 238 lei, conform O.U.G. nr.123/2003; – pentru perioada 1 ianuarie 2005 – 30 septembrie 2005, la valoarea de referinta sectoriala de 264,7 lei, conform O.G. nr.9/2005; – pentru perioada 1 octombrie 2005 – 31 ianuarie 2006, la valoarea de referinta sectoriala de 297,4 lei, conform O.G. nr.9/2005; – pentru perioada 1 februarie 2006 – 31 august 2006 la valoarea de referinta sectoriala de 312,3 lei, conform O.G. nr.3/2006; – pentru perioada 1 septembrie 2006 – 31 decembrie 2006, la valoarea de referinta sectoriala de 331 lei, conform O.G. nr.3/2006; – pentru perioada 1 ianuarie 2007 – 31 martie 2007, la valoarea de referinta sectoriala de 358 lei, conform O.G. nr.10/2007; – pentru perioada 1 aprilie 2007 – 30 septembrie 2007, la valoarea de referinta sectoriala de 365 lei, conform O.G. nr.10/2007; – pentru perioada 1 octombrie 2007 – 31 decembrie 2007, la valoarea de referinta sectoriala de 405 lei, conform O.G. nr.10/2007; în raport cu valoarea de referinta sectoriala utilizata la calculul salariilor pentru perioadele de mai sus pentru fiecare dintre reclamanti.
În considerentele hotarârii, tribunalul a statuat ca, este indeniabil, cum de altfel corect s-a subliniat si de catre pârâti, ca drepturile salariale pretinse prin actiunea de fata, reprezentând valorile sectoriale indicate, în cuantumul aratat, nu sunt prevazute în favoarea reclamantilor de prevederile legale în materie de salarizare a magistratilor, pentru perioada enuntata în cererea introductiva de instanta.
Este de retinut în acest sens ca salarizarea reclamantilor în perioada indicata în actiune, a fost realizata în baza urmatoarelor acte normative: O.U.G. nr.177/2002, O.G. nr.23/2005, O.U.G. nr.27/2006.
Principala critica a reclamantilor este legata de neaplicarea majorarilor la valoarea de referinta sectoriala stabilite prin legi speciale persoanelor ocupând functii de demnitate publica.
Critica reclamantilor nu este fondata deoarece judecatorii si procurorii nu mai ocupa functii de demnitate publica si nu exista în prezent nicio dispozitie legala care sa prevada salarizarea acestora conform cu modul de salarizare a persoanelor ce ocupa functii de demnitate publica.
Este adevarat ca potrivit actului normativ anterior de salarizare a magistratilor, respectiv art.2 alin.1 din O.U.G. nr.177/2002, s-a stabilit ca indemnizatiile pentru magistrati se stabilesc pe baza valorii de referinta sectoriala, prevazuta de lege pentru functiile de demnitate publica alese si numite din cadrul autoritatilor legislativa si executiva.
Continutul acestui text de lege a fost modificat esential prin Legea nr.347/2003, iar ulterior, noul act normativ în domeniul salarizarii judecatorilor si procurorilor, nu mai reia o astfel de dispozitie, ci art.3 alin.1 din O.U.G. nr.27/2006 prevede ca „Judecatorii, procurorii, personalul asimilat acestora si magistratii-asistenti au dreptul pentru activitatea desfasurata la o indemnizatie de încadrare bruta lunara stabilita în raport cu nivelul instantelor sau parchetelor, cu functia detinuta si cu vechimea în magistratura prevazuta de art. 86 din Legea nr. 303/2004, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare, pe baza valorii de referinta sectoriala si a coeficientilor de multiplicare prevazuti în anexa care face parte integranta din prezenta ordonanta de urgenta”.
În aceste conditii, aprecierile reclamantilor privind o salarizare nelegala datorata unui calcul gresit al valorii de referinta sectoriala nu are suport legal, iar rolul instantelor judecatoresti se circumscrie doar aplicarii si interpretarii legii si nicidecum completarii sau modificari acesteia.
Depasirea atributiilor puterii judecatoresti, reprezinta de fapt incursiunea autoritatii judecatoresti în sfera activitatii executive sau legislative.
Mai mult, actele normative invocate de catre reclamanti se refera la majorarea valorii de referinta sectoriala a indemnizatiilor cuvenite persoanelor care ocupa functii de demnitate publica alese si numite în cadrul autoritatilor legislative si executive, în timp ce reclamantii, în calitatea lor de procurori nu fac parte nici din autoritatea legislativa si nici din cea executiva, ci din cea judecatoreasca. Din aceasta perspectiva, referirea la Legea nr.154/1998 este lipsita de pertinenta câta vreme aceasta lege nu are astazi incidenta în ceea ce priveste salarizarea judecatorilor si procurorilor.
Pe de alta parte, împrejurarea ca judecatorii si procurorii nu mai sunt considerati astazi ca fiind persoane care ocupa functii de demnitate publica, poate fi subiect de dezbatere, dar ramâne o realitate legislativa care nu poate fi ignorata, reprezinta consecinta viziunii si aprecierii puterii legislative.
Dintr-un alt punct de vedere în conformitate cu dispozitiile în materie ale O.G. nr. 137/2000, republicata, privind prevenirea si sanctionarea tuturor formelor de discriminare, persoana care se considera discriminata poate sesiza Consiliul National pentru Combaterea Discriminarii, care solutioneaza sesizarea prin hotarâre a Colegiului director, care dispune masurile specifice constatarii existentei discriminarii, iar hotarârea acestuia poate fi atacata, în conditiile legii, la instanta de contencios administrativ (art. 20), dispozitiile mentionate fiind declarate neconstitutionale numai în masura în care sunt interpretate în sensul ca acorda C.N.C.D. competenta ca, în cadrul activitatii sale jurisdictionale, sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii, si sa le înlocuiasca cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, ori este lesne de observat ca reclamantii din cauza de fata nu s-au adresat institutiei deja mentionate pentru a-i solicita sa ia masurile care se impun pentru înlaturarea consecintelor faptelor pretins discriminatorii si respectiv restabilirea situatiei anterioare discriminarii.
În acest context, prin Decizia nr. 819 din 03.07.2008 a Curtii Constitutionale, care este definitiva si general obligatorie, s-a statuat ca prevederile art. 1, art. 2 alin. 3 si art. 27 alin. 1 din O.G. nr. 137/2000 sunt neconstitutionale în masura în care din acestea se desprinde întelesul ca instantele judecatoresti au competenta sa anuleze ori sa refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege, considerând ca sunt discriminatorii si sa le înlocuiasca cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative.
În acelasi sens sunt si Deciziile nr. 818, 820 si 821 pronuntate la aceeasi data de Curtea Constitutionala, iar în masura în care nu se identifica norme internationale contrarii pe baza carora aplicabilitatea acestor decizii sa poata fi înlaturata în conformitate cu prevederile art. 21 alin. 2 din Constitutia României, aceste decizii trebuie interpretate în sensul ca le este interzis instantelor judecatoresti sesizate cu conflicte de drepturi ale personalului bugetar (inclusiv magistrati) ce au ca fundament juridic art. 27 din O.G.nr. 137/2000 si prin care se invoca discriminarea fata de alte categorii din sistemul bugetar în privinta salarizarii, sa se poata pronunta asupra existentei ori inexistentei discriminarii în sistemul de salarizare din sectorul public, cu alte cuvinte indiferent de prevederile actelor normative de salarizare invocate prin actiune, în jurisdictia muncii, instantele de judecata nu sunt competente sa constate discriminarea în domeniul în discutie, întrucât acest lucru ar presupune implicit anularea ori refuzarea aplicarii unor acte normative cu putere de lege, precum si înlocuirea cu norme create pe cale judiciara sau cu prevederi cuprinse în alte acte normative, asadar se impune cu necesitate concluzia ca în întelesul dat prin deciziile Curtii Constitutionale aceste atributii exced competentelor jurisdictiei muncii si apartin celorlalte puteri ale statului.
De altfel, în acord cu cele evidentiate mai sus este vadit ca în cauza nu se pune problema a fi înlaturate efectele acestor decizii, întrucât, cum deja s-a precizat, împotriva modului de solutionare a sesizarii de catre Colegiul director al Consiliului National pentru Combaterea Discriminarii, poate fi formulata actiunea în contencios administrativ si ca atare persoanei nemultumite si care invoca discriminarea îi este asigurat dreptul la un proces echitabil.
Astfel fiind, singura concluzie judicioasa care se impune cu necesitate este aceea ca, în masura în care institutia abilitata sa se pronunte în materia discriminarii nu a emis o hotarâre prin care sa consfinteasca existenta unei atare stari, precum în speta de fata, în ceea ce îi priveste pe reclamanti, pretentiile acestora apar ca fiind nefondate si pentru acest motiv.
