Plata nediminuată cu 25% a indemnizaţiei de concediu,
personalului din învăţământ. Admisibilitate
Constată că prin sentinţa civilă nr. 584/2011 pronunţată de Tribunalul Braşov, a fost respinsă acţiunea formulată de către Sindicatul D.C., în numele membrilor de sindicat, în contradictoriu cu pârâţii: OR, G.Ş.I.R., G nr.1 Râşnov, G. nr.3 Râşnov, G. 3 A Râşnov, G. nr.2 Râşnov, Ş.G.nr.1 Râşnov, Ş.G. nr.3 Râşnov, Ş.G. nr.2 Râşnov.
Pentru a pronunţa această sentinţă instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanţii din prezenta acţiune, reprezentaţi de Sindicatul D.C., au calitatea de cadre didactice, cadre didactice auxiliare ori personal nedidactic în cadrul instituţiilor de învăţământ preuniversitar chemate în judecată în calitate de pârâte, aşa cum rezultă din adeverinţele eliberate de unităţile de învăţământ în care activează şi care au fost depuse la dosar (filele 62- 78 ).
Potrivit art. 7 din Hotărârea Guvernului nr. 250 din 8 mai 1992 privind concediul de odihnă şi alte concedii ale salariaţilor din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare:
(1) Pe durata concediului de odihna, salariaţii au dreptul la o indemnizaţie calculată în raport cu numărul de zile de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de baza, sporului de vechime şi, după caz, indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu de odihna.
(2) Media zilnică a veniturilor prevăzute la alin. (1) se stabileşte în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare luna în care se efectuează zilele de concediu”.
Instanţa a mai reţinut că, potrivit Ordinului nr. 3251/12.02.1998 pentru aprobarea Normelor metodologice privind efectuarea concediului de odihnă al personalului didactic din învăţământ, emise în aplicarea art. 103 din Legea nr. 128/1997 şi a Hotărârii Guvernului nr. 250/1992, republicată:
21. Pe durata concediului de odihnă, cadrele didactice au dreptul la o indemnizaţie, calculată în raport cu numărul zilelor de concediu înmulţite cu media zilnică a salariului de bază, a sporului de vechime şi, după caz, a indemnizaţiei pentru funcţia de conducere, luate împreună, corespunzătoare fiecărei luni calendaristice în care se efectuează zilele de concediu; în cazul în care concediul de odihnă se efectuează în cursul a două luni consecutive, media veniturilor se calculează distinct pentru fiecare lună în parte.
22. Media zilnică a veniturilor se stabileşte în raport cu numărul zilelor lucrătoare din fiecare lună în care se efectuează zilele de concediu de odihnă.
23. În calculul indemnizaţiei concediului de odihnă acordat personalului didactic se iau în considerare şi sporurile care fac parte din salariul de bază, conform Legii nr. 128/1997”.
Din cele ce preced rezultă că reclamanţilor li se aplică alte dispoziţii legale în temeiul cărora li se calculează indemnizaţia de concediu, dispoziţii speciale, derogatorii de la dispoziţiile art.145 alin.2 din Codul muncii, care reprezintă dreptul comun, ori în aceste condiţii prevalenţă au dispoziţiile legii speciale potrivit principiului “specialibus generalia derogant”.
Instanţa a mai reţinut faptul că, în mod corect, indemnizaţia de concediu a fost calculată în funcţie de salariul diminuat cu 25% deoarece, începând cu 01 iulie 2011, potrivit dispoziţiilor art. 1 alin.1 din Legea nr.118/2010, cuantumul brut al salariilor/soldelor/indemnizaţiilor lunare de încadrare, inclusiv sporuri, indemnizaţii şi alte drepturi salariale, precum şi alte drepturi în lei sau în valută, stabilite în conformitate cu prevederile Legii-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice şi ale Ordonanţei de urgenţă a Guvernului nr. 1/2010 privind unele măsuri de reîncadrare în funcţii a unor categorii de personal din sectorul bugetar şi stabilirea salariilor acestora, precum şi alte măsuri în domeniul bugetar, se diminuează cu 25%.
Împotriva acestei sentinţe s-a declarat recurs de recurentul Sindicatul D.C. criticându-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată că dispoziţiile speciale derogatorii, privind modul de calcul al indemnizaţiei de concediu a reclamanţilor au forţă juridică inferioară codului muncii şi ca o consecinţă nu poate înfrânge dispoziţiile legii 53/2003.
O altă critică vizează data aplicării dispoziţiilor Legii nr. 118/2010 şi anume faptul că aceasta nu poate fi aplicată din data de 1 iulie 2010 pentru că s-ar încălca principiul neretroactivităţii legii civile.
Se mai arată că instanţa de fond a ignorat prevederile art. 29 alin.4 din contractul colectiv de muncă la nivel de ramură învăţământ potrivit căruia indemnizaţia de concediu se acordă salariatului cu cel puţin 10 zile înainte. Este de notorietate faptul că personalul didactic din învăţământ beneficiază de concediu de odihnă începând cu data de 1 iulie a fiecărui an calendaristic. Desigur prevederile contractului colectiv de muncă trebuie raportate la prevederile art. 26 alin.3 ambele din codul muncii.
Examinând sentinţa atacată în raport de criticile formulate instanţa apreciază că recursul nu este întemeiat şi în consecinţă va fi respins în baza dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă pentru următoarele considerente.
Referitor la prima critică din recurs, potrivit cu care dispoziţia specială are forţă juridică inferioară dispoziţiilor din codul muncii, această critică nu poate fi primită, fiind nefondată.
Dispoziţiile art. 7 din HG 250/1992 referitoare la modul de calcul a indemnizaţiei de concediu de odihnă pentru salariaţii din administraţia publică, din regiile autonome cu specific deosebit şi din unităţile bugetare, reprezintă în raport de codul muncii, o dispoziţie specială.
Ca o expresie a aplicării principiului „specialia generalibus derogant” această normă are prioritate în raport de dispoziţiile codului muncii, care este o normă generală şi care reglementează cadrul general al raporturilor de muncă. Legiuitorul a înţeles să instituie o reglementare specială, care să vizeze anumite categorii profesionale şi anume personalul din administraţia publică, din regiile autonome şi din unităţile bugetare, astfel că aceste dispoziţii nu pot fi considerate că au fost modificate implicit prin codul muncii. Dacă s-ar fi dorit acest lucru legiuitorul ar fi prevăzut expres abrogarea sau modificarea respectivelor dispoziţii. Aşa fiind, în lipsa oricărei modificări exprese în acest sens, norma instituită prin HG 250/1992, are valoarea unei norme speciale, derogatorii de la norma generală care este codul muncii, aplicându-se astfel cu prioritate.
Prin urmare, prima critică din recurs nu este întemeiată şi în consecinţă nu poate fi primită.
În ceea ce priveşte a doua critică din recurs, care vizează nerespectarea principiului neretroactivităţii legii, recurenţii nu au făcut dovada faptului că le-a fost diminuată indemnizaţia de concediu de odihnă din data de 1.07.2010, iar convingerea instanţei nu poate fi întemeiată numai pe prezumţia faptului că Legea 118/2010, a fost aplicată din data de 1.07.2010.
Astfel, nici cea de-a doua critică nu este întemeiată şi în consecinţă va fi respinsă.
Referitor la cea de-a treia critică din recurs referitoare la faptul că indemnizaţia de concediu se acordă cu cinci zile înainte de plecarea în concediu de odihnă, nici aceasta nu este întemeiată.
Faptul că indemnizaţia de concediu se calculează şi se plăteşte cu zece zile înainte de plecarea în concediul de odihnă, nu înseamnă că dreptul la un cuantum nemodificat se naşte la momentul formulării cererii. Este adevărat la acel moment nu era în vigoare legea 118/2010, însă modalitatea de calcul este cea prevăzută la art. 7 din HG 25/1992, şi se calculează prin raportare la venitul pe care reclamanţii le-ar fi avut în fiecare lună, în care se efectuează zilele de concediu de odihnă, deci începând cu data de 3.07.2010, la venitul diminuat cu 25 %.
Faţă de toate aceste considerente, instanţa apreciază că recursul nu este întemeiat şi în consecinţă va fi respins, în temeiul dispoziţiilor art. 312 Cod procedură civilă urmând ca sentinţa primei instanţe să fie menţinută ca legală şi temeinică.
Decizia civilă nr. 1296/M /07 octombrie 2011
