Susţinerile reclamantei că valoarea premiului anual nu se regăseşte în majorarea salarială stabilită de art. 1 din Legea nr. 285/2010 nu poate fi primită întrucât legea însăşi stabileşte că la determinarea majorării salariilor faţă de cuantumul avut în luna octombrie 2010 legiuitorul a avut în vedere şi valoarea premiului anual, care a fost inclusă în această majorare, instan?a nefiind în drept să contrazică prevederi legale sau să verifice constitu?ionalitatea acestora; astfel, legea stabileşte că salariile prevăzute în cuprinsul acesteia includ şi premiul anual pentru 2010, acest cuantum menţinându-se în anii ulteriori iar reclamanta nu sus?ine că salariul încasat este mai mic decât cel prevăzut de lege; dreptul la salariu suplimentar poate fi considerat un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie numai în măsura şi în perioada în care este prevăzut ca atare în legislaţia naţională; din momentul în care aceste drepturi salariale nu mai sunt prevăzute în lege, fiind eliminate printr-o altă lege, el nu mai are au o bază suficientă în legislaţia naţională pentru a fi considerate un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie; Statul poate reduce sau elimina salariul suplimentar acordat personalului bugetar prin lege întrucât Convenţia nu garantează un anumit cuantum al salariului şi nici nu protejează dreptul la muncă; de asemenea, statul poate stabili o altă modalitate de plată a beneficiilor acordate personalului remunerat din fonduri bugetare, cum este cazul de faţă; prin decizia nr. 21/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în recurs în interesul legii s-a analizat doar situa?ia premiului anual pentru anul 2010, re?inându-se că dreptul la acest premiu, pentru respectivul an, nu s-a stins prin abrogarea Legii nr. 330/2009, însă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut referire în general la un drept la acordarea premiului anual ?i în niciun caz la existen?a acestui drept începând cu anul 2011, nefiind sesizată prin recursul în interesul legii cu această problemă de drept,
Art. 1, art. 8 din Legea nr. 285/2010
Decizia ÎCCJ nr. 21/2013 (recurs în interesul legii)
Cauza Teodorescu contra României – paragraful nr.88
Cauza Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei
Cauza Kechko împotriva Ucrainei
Prin cererea adresată Tribunalului Tulcea la data de 18 mai 2015 şi înregistrată sub nr. 893/882015, reclamanta […] a solicitat obligarea pârâţilor la acordarea despăgubirilor constând în drepturi băneşti provenite din premiul anual neinclus în fapt în majorarea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 285/2010, începând cu 01.08.2013 până la includerea acestora în salariul lunar, reactualizat cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, obligarea la calcularea drepturilor salariale, prin majorarea salariului de bază cu drepturile aferente premiului anual, începând cu data pronunţării hotărârii, obligarea la plata de daune interese reprezentând dobânzi calculate asupra sumelor prevăzute la pct.1, începând de la 01.03.2013, potrivit O.G. nr.13/2011 privind nivelul dobânzii legale.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a statuat, prin decizia de recurs în interesul legii nr. 21/2013, că „dreptul la acordarea premiului anual nu a fost înlăturat prin abrogarea art. 25 din Legea – cadru DT. 330/2009, ci reprezintă în continuare, o creanţă lichidă şi exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, modificată fiind, în concret, numai modalitatea de acordare, şi anume eşalonat şi succesiv, în cursul anului 2011, respectiv prin creşterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului soldei/indemnizaţiei de bază”. Or, raportat la această concluzie, s-a reţinut că dreptul la premiul anual a fost menţinut şi după abrogarea art. 25 din Legea – cadru nr. 330/2009 începând cu luna ianuarie 2011.
Aceeaşi instanţă supremă a mai stipulat, prin aceeaşi decizie, că majorarea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul de bază, este acordată, în drept, şi în continuare, DRIL nr. 21/2013 fiind pronunţată de către Î.C.C.J. în interpretarea legii prin rezolvarea problemei de drept supusă analizei, fără a se statua asupra situaţiei care s-a creat în fapt prin neincluderea efectivă şi concretă a sumelor în salariul de bază.
S-a învederat că, printr-o interpretare similară, cu caracter deopotrivă obligatoriu, Curtea Constituţională a statuat asupra modalităţii în care subzistă dreptul de creanţă al angajatului în cadrul raportului juridic cu angajatorul, în sensul că deşi acesta nu mai poate fi acordat în forma anterioară, prevăzută de art. 25 din Legea cadru nr. 330/2009, a fost înlocuit, în drept cu o nouă modalitate de plată, prevăzută de lege, prin executare succesivă (deciziile C.C. nr. 115/2 februarie 2015 şi nr. 257/2012).
A susţinut reclamanta că sumele aferente premiului anual au fost prevăzute de legislaţia în vigoare pentru anul calendaristic anterior, reprezentând un drept câştigat care trebuie recunoscut integral, pentru a avea caracter efectiv, iar nu iluzoriu.
S-a precizat în legătură cu acest principiu, că prin art. 1 din Codul civil este consacrat, în concordanţă cu prevederea înscrisă la art. 15 alin. 2 din Constituţie, principiul neretroactivităţii legilor. Drept consecinţă, ori de câte ori o lege nouă modifică starea legală anterioară cu privire la anumite raporturi, toate efectele susceptibile a se produce din raportul anterior şi care s-au realizat înainte de intrarea în vigoare a legii celei noi nu mai pot fi modificate ca urmare a adoptării noii legi, care trebuie să respecte suveranitatea legii anterioare.
Or, în cazul dedus judecăţii, dreptul în al cărui conţinut patrimonial este inclus premiul anual aferent anului 2010 era deja câştigat, chiar dacă plata a fost amânată până în luna ianuarie 2011.
S-a mai menţionat că, potrivit prevederilor art. 20 din Constituţia României, intitulată „Tratatele internaţionale privind drepturile omului”, dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretare şi aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului cu pactele şi cu celelalte tratate la care România este parte, iar dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului la care România este parte, şi legile interne au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.
A subliniat reclamanta că, în interpretarea contrară, restrângerea dreptului de plată a despăgubirilor reprezentând sumele de bani aferente unui drept deja câştigat constituie o ingerinţă asupra substanţei înseşi a dreptului recunoscut prin DRIL nr. 21/2013 pronunţat de Î.C.C.J., ce are ca efect privarea sa de bunuri, în sensul celei de-a doua faze a primului paragraf al art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului.
Aşadar, dacă se va respinge acţiunea, fără a obliga pârâţii la introducerea premiului anual în salariu, prin coroborarea tuturor textelor de lege sau a deciziilor antemenţionate, dreptul recunoscut de către instanţa supremă prin recursul în interesul legii nu va avea caracter efectiv, ci iluzoriu, de o manieră incompatibilă cu principiul supremaţiei legii recunoscut în preambulul Convenţiei Europene ca făcând parte din patrimoniul comun al statelor semnatare.
A menţionat reclamanta că trebuie avută în vedere şi soluţia dată în cauza C-310, având ca obiect cererea de pronunţare a unei hotărâri preliminare formulată, în temeiul articolului 267 din Tratatul privind funcţionarea Uniunii Europene, de Curtea de Apel Bacău secţia Civilă – România – în cauza aflată pe rolul acestei instanţe, privind interpretarea articolului art. 15 din Directiva Consiliului nr. 2000/43/CE cu privire la punerea în aplicare a principiului egalităţii de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică şi a art. 17 din Directiva Consiliului 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă.
Concluziile Comisiei Europene au fost că „Dreptul primar al Uniunii şi dispoziţiile art. 15 din Directiva Consiliului nr. 200/43/CE cu privire la punerea în aplicare a egalităţii de tratament între persoane indiferent de originea rasială sau etnică şi ale art. 17 din Directiva Consiliului nr. 2000/78/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă trebuie interpretate în sensul că se opun unei decizii a Curţii Constituţionale prin care li se interzice instanţelor naţionale să înlăture aplicarea unor dispoziţii interne pe care le consideră contrare dreptului Uniunii.
S-a învederat că judecătorul naţional are obligaţia să interpreteze dreptul naţional într-o manieră conformă cu dreptul Uniunii, fără a fi ţinut să aştepte abrogarea sau modificarea dispoziţiilor interne sau o schimbare a jurisprudenţei Curţii Constituţionale care contravin dreptului Uniunii. Instanţele sunt obligate să aplice dreptul Uniunii, aşa cum a fost interpretat de Curtea de Justiţie, înlăturând, dacă este necesar, din oficiu aplicarea dispoziţiilor legislative naţionale, sau a deciziilor Curţii Constituţionale care sunt contrare dreptului Uniunii.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 8 din Legea 285/2010, interpretat prin prisma DRIL 13/2013, a deciziei CC nr. 115/ 2 februarie 2015 şi a deciziei CC nr. 257/2012, art. 1 din primul Protocol adiţional la Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale, Directiva Consiliului nr. 2000178/CE de creare a unui cadru general în favoarea egalităţii de tratament în ceea ce priveşte încadrarea in muncă, art. 272 Codul Muncii.
În apărare, la data de 23 iunie 2015, pârâtul Ministerul Justiţiei a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
S-a învederat că, prin Decizia nr. 21 pronunţată la data de 18.11.2013 în dosarul nr. 16/2013, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a admis recursul în interesul legii formulat de procurorul general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi, în consecinţă, a stabilit că „în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări”.
S-a menţionat că decizia este obligatorie, potrivit dispoziţiilor art. 517 alin. 4 Cod procedură civilă adoptat prin Legea nr. 134/2010, prin urmare, contrar celor susţinute de către reclamantă, în conformitate cu Decizia ÎCCJ nr. 21/2013, doar premiul anual aferent anului 2010 a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011.
S-a arătat că începând cu data de 1 ianuarie 2011 a intrat în vigoare Legea – cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, care are ca obiect de reglementare stabilirea unui sistem unitar de salarizare pentru personalul din sectorul bugetar plătit din bugetul general consolidat al statului.
Prin această lege dreptul la premiul anual nu a mai fost prevăzut operând astfel o abrogare implicită a temeiului legal de acordare a acestui drept.
Art. 8 din Legea nr. 285/2010 dispune cu privire la sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 în sensul că, pe de o parte, reglementează încetarea acordării lor începând cu luna ianuarie 2011, iar pe de altă parte prevede că aceste sume vor fi incluse în creşterile salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, în acord cu dispoziţiile legii. În continuare, începând cu anul 2012, premiul anual nu a mai fost prevăzut în niciuna din legile şi ordonanţele anuale de salarizare.
În ceea ce priveşte aplicarea dispoziţiilor art. 1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, potrivit acestora „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale dreptului internaţional”, însă alin. 2 al textului prevede că „Dispoziţiile precedente nu aduc atingere drepturilor statelor de a adopta legile pe care le consideră necesare pentru a reglementa folosinţa bunurilor conform interesului general sau pentru a asigura plata impozitelor şi a altor contribuţii, sau a amenzilor”.
În principiu, dreptul la salariu este într-adevăr apt a cădea sub incidenţa protecţiei instituite de art. 1 din Protocolul 1, însă aprecierea trebuie să se realizeze în concret avându-se în vedere principiile stabilite de CEDO în jurisprudenţa sa referitoare la situaţii similare sau apropiate. Conturarea unei posesii sau bun în sensul convenţiei, în ceea ce priveşte drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului, în momentul în care dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar această operaţiune se realizează prin lege, nu se mai poate reţine în continuare existenţa unei posesii sau bun.
S-a menţionat speţa Kechko versus Ucraina, în care reclamantul a solicitat constatarea încălcării art. 1 din Protocolul 1 în ceea ce priveşte drepturi salariale aferente perioadei 1 ianuarie – 23 iunie 1999, când un act normativ în vigoare – Legea educaţiei, le prevedea şi pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999 când aceste drepturi au fost suspendate de stat prin Legea educaţiei gimnaziale, (paragraf 17 din hotărâre). Hotărârea instanţei interne prin care drepturile salariale respective au fost solicitate, a fost în sensul respingerii pretenţiilor reclamantului (paragraf 15 din hotărâre). Analizând situaţia din perspectiva existenţei unei „posesii” Curtea tratează distinct cele două perioade concluzionând că pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie şi 23 iunie 1999, se observă că „…cererea reclamantului în faţa instanţelor naţionale a avut la bază o prevedere expresă şi efectivă a legii interne”, constatându-se prin urmare existenţa unui bun şi încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 (paragrafele 26,27,28 din hotărâre), iar pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999, când acordarea drepturilor salariale în discuţie a fost suspendată prin lege, CEDO concluzionează că nu există o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 (paragraful 25 din hotărâre).
S-a făcut referire şi la hotărârea Cazacu versus Moldova prin care CEDO statuează că „Posesiile pot fi sau posesii existente sau active, incluzând cereri, cu privire la care reclamantul poate argumenta că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv a dreptului de proprietate”. Spre deosebire de această situaţie, speranţa de recunoaştere a unui drept de proprietate care a fost imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată o posesie în înţelesul art. 1 din protocolul 1 Curtea trebuie de asemenea să aprecieze dacă a existat un temei legal suficient în sprijinul cererii reclamantului pentru a garanta aprecierea acesteia ca un bun (paragrafele 37 şi 38 din hotărâre)
Totodată, hotărârea Vilho Eskelinen şi alţii versus Finlanda statuează că „nu există un drept protejat de Convenţie de a continua să primeşti un salariu într-un anumit cuantum în cazul de faţă rezultă că reclamanţii nu aveau o speranţă legitimă să primească un spor salarial după încorporare în condiţiile în care, ca o consecinţă a schimbării postului către o municipalitate în afara Sonkajarvi (prin Ordin al Ministrului de interne n.n.), dreptul la un spor salarial încetase.”
Principiul este exprimat de altfel explicit în hotărârea Kechko versus Ucraina „este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare. Totuşi, dacă printr-o dispoziţie legală în vigoare se stabileşte plata unor sporuri şi condiţiile pentru aceasta au fost îndeplinite, autorităţile nu pot, în mod deliberat, să refuze plata lor, atâta vreme cât dispoziţiile legale sunt în vigoare”.
În ce priveşte principiul neretroactivităţii legii invocat de către reclamantă în susţinerea pretenţiilor formulate, pârâtul a precizat că un pretins conflict între norme succesive prin prisma efectului neretroactivităţii, respectiv între Legea nr. 330/2009 şi Legea nr. 285/2010, a fost soluţionat de Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie si Justiţie.
În schimb nu se poate pune problema supravieţuirii dreptului la premiul anual sub imperiul legilor şi ordonanţelor anuale de salarizare care nu l-au mai prevăzut.
Potrivit art. 1 din Codul civil, „Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă”.
În timp legile sunt delimitate între momentul intrării lor în vigoare şi momentul ieşirii lor din vigoare, iar situaţiile juridice se înscriu în timp prin data constituirii şi data stingerii lor.
Aşadar, legea are vocaţia de a-şi păstra forţa obligatorie. Cu toate acestea, o lege ulterioară poate să-i retragă această obligativitate, prin abrogare. Principiul este că între două voinţe emise succesiv cea din urmă trebuie să învingă.
În concluzie, întrucât Legea nr. 284/2010 a abrogat dreptul la acordarea premiului anual în forma prevăzută de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 330/2009, este evident că acest drept s-a stins pentru viitor prin intrarea în vigoare a legilor noi.
Referitor la Cauza C-310/10, Agafiţei ş.a contra României, invocată de reclamantă, dar fără relevanţă în prezentul dosar, a arătat pârâtul că, în ciuda opiniei exprimate de Comisia Europeană în respectiva cauză, soluţia dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost în sensul că întrebările preliminare formulate de instanţa de trimitere (Curtea de Apel Bacău) sunt inadmisibile, deoarece dispoziţiile de drept UE a căror interpretare a fost solicitată (articolele referitoare la regimul sancţionator care trebuie implementat de statele membre în temeiul a două directive antidiscriminare) nu sunt aplicabile nici direct, nici indirect situaţiei de fapt din cauza principală, care se referea la o pretinsă discriminare între magistraţi.
În ceea ce priveşte capătul acţiunii potrivit căruia, reclamanta a solicitat obligarea pârâţilor la plata de daune interese moratorii, respectiv dobânzi legale începând cu 01.03.2013, potrivit O.G. nr. 9/2000, când a devenit aplicabilă O.G. nr. 13/2001 privind dobânda legală, a apreciat pârâtul că este accesoriu capătului principal de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la plata diferenţei de salariu reprezentând premiul anual în salariul lunar, începând cu 01.03,.2013 şi în continuare, iar, potrivit principiului de drept accesorium sequitur principalae (ceea ce este accesoriu urmează situaţia a ceea ce este principal), motiv pentru care a solicitat a fi respins, ca neîntemeiat.
Tribunalul Tulcea a depus la dosar macheta de salarizare conform Legii nr. 284/2010- personal auxiliar de specialitate.
Prin sentinţa civilă nr. 1223 din 17 august 2015 Tribunalul Tulcea a admis cererea formulată de reclamanta […], în contradictoriu cu pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Constanţa şi Tribunalul Tulcea, a obligat pârâţii Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Constanţa şi Tribunalul Tulcea să plătească reclamantei […] drepturi băneşti provenite din premiul anual neinclus în majorarea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 285/2010, începând cu data de 01.03.2013 şi până la includerea acestora în salariul lunar, drepturi ce se vor reactualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii efective, a obligat aceeaşi pârâţi la includerea în salariul de bază a drepturilor aferente premiului anual, precum şi la plata de daune interese moratorii constând în dobânda legală aferentă acestor drepturi băneşti începând cu data de 01.03.2013 şi până la achitarea integrală a acestora, a obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să aloce pârâtului Ministerul Justiţiei sumele necesare acordării acestor drepturi băneşti.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Reclamanta are calitatea de grefier în cadrul Judecătoriei Tulcea, judeţul Tulcea.
Potrivit art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, „pentru activitatea desfăşurată, personalul beneficiază de un premiu anual egal cu media salariilor de bază sau a indemnizaţiilor de încadrare realizate în anul pentru care se face premierea”.
Aceste dispoziţii legale au fost abrogate expres prin art. 39 lit. w din Legea nr. 284/2010, lege care a intrat în vigoare de la data de 01.01.2011, cu excepţia art. 34 şi 35 care au intrat în vigoare la 3 zile de la data publicării legii în Monitorul Oficial al României.
Salarizarea personalului plătit din fonduri publice în anul 2011 a fost reglementată prin Legea nr. 285/2010, aplicabilă din 01.01.2011, act normativ care la art. 8 a prevăzut că „sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor acestei legi”.
Aşadar, printr-o dispoziţie legală expresă, legiuitorul a înţeles să nu mai acorde premiul anual pentru anul 2010, stabilind totodată şi destinaţia sumelor corespunzătoare acestui premiu.
Din interpretarea gramaticală a prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/ 2010 rezultă că legiuitorul a eşalonat plata acestor sume, iar creşterile salariilor din sectorul bugetar au inclus şi suma unică, aferentă premiului anual solicitat prin cererea de chemare în judecată.
Conformitatea acestor dispoziţii legale cu normele din Legea fundamentală şi Primul Protocol adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului referitoare la principiul neretroactivităţii legii şi protecţia dreptului de proprietate privată a fost constatată de Curtea Constituţională.
Astfel, prin Decizia nr. 115/09.02.2012 a Curţii Constituţionale a României s-a respins ca neîntemeiată excepţia de neconstituţionalitate a prevederilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 reţinându-se, pe de o parte că premiul anual nu este un drept fundamental, că prin aceste dispoziţii nu au fost încălcate principiile neretroactivităţii legii şi egalităţii de tratament, prevederile constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul de proprietate privată, legiuitorul reglementând o modalitate de plată eşalonată a acestui drept care să satisfacă şi să menţină un echilibru responsabil între interesele angajaţilor şi interesul public sub aspectul gestionării resurselor bugetare în contextul crizei economice.
Prin aceeaşi decizie, Curtea Constituţională a mai statuat că legiuitorul, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 a prevăzut ca sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 să fie avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizaţia de bază a angajatului potrivit reglementărilor din aceeaşi lege. Aşadar, beneficiul premiului anual pe 2010 care reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă a angajatului asupra angajatorului său, este astfel recunoscut de acesta din urmă, modificată fiind în concret numai modalitatea de acordare şi anume eşalonat şi succesiv, respectiv prin creşterea în mod corespunzător a cuantumului salariului/soldei/indemnizaţiei de bază.
Chemată să se pronunţe asupra problemei de drept, obiect al prezentei cauze, instanţa supremă, în cadrul recursului în interesul legii, prin Decizia nr. 21 din 18.11.2013, obligatorie pentru instanţe, a statuat că în interpretarea şi aplicarea dispoziţiilor art. 8 din Legea nr. 285/2010 premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009 a fost inclus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 285/ 2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.
Prin urmare, coroborând cele două decizii cu dispoziţiile art. 1 alin. (1) din Legea nr. 285/2010, aşa cum a reţinut şi instanţa supremă în motivarea sa, rezultă că, dreptul la premiul anual a fost menţinut şi după abrogarea art. 25 din Legea-cadru nr. 330/2009, începând cu luna ianuarie 2011, sub forma includerii în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, fiind modificată doar forma de executare a obligaţiei de plată, respectiv eşalonat şi succesiv, în cursul anului 2011, prin creşterea, în mod corespunzător, a cuantumului salariului/soldei/indemnizaţiei de bază.
Respectarea drepturilor fundamentale nu trebuie însă să fie doar formală, iluzorie, ci concretă şi efectivă, astfel cum a decis Curtea Europeană în numeroase hotărâri. În speţă, pentru a se respecta această cerinţă este necesar a se verifica împrejurarea că, în concret, a avut loc o compensare între premiul anual şi creşterile salariale acordate începând cu 1 ianuarie 2011 şi, deci, s-a stins această datorie.
Instanţa a reţinut că o astfel de compensare concretă nu a avut loc, aserţiunea legislativă neconstituind altceva decât o declarare pur formală a unei astfel de compensări, fără ca, în concret, să fie îndeplinite condiţiile unei astfel de instituţii juridice, pentru următoarele considerente:
Nu se poate pune semnul echivalenţei între natura juridică a premiului şi natura juridică a salariului.
Premiul constituie o sumă unică, acordată o singură dată, în considerarea muncii desfăşurate la un nivel corespunzător, pe când salariul reprezintă o prestaţie bănească periodică, lunară acordată pentru munca depusă de angajaţi.
Premiul se acordă în raport cu perioada de timp lucrată în anul 2010, pe când creşterea salarială s-a acordat de la 01.01.2011 tuturor angajaţilor, indiferent de perioada lucrată.
Mai mult, teoretic, unii angajaţi nu aveau dreptul la premiul anual pe anul 2010 ori aveau dreptul la un cuantum redus al acestuia, respectiv acei angajaţi care în cursul anului au desfăşurat activităţi profesionale nesatisfăcătoare ori au săvârşit abateri pentru care au fost sancţionaţi disciplinar.
Or, dacă s-ar accepta teoria compensării, atunci ar fi trebuit ca aceste creşteri salariale să fie acordate diferenţiat salariaţilor (luându-se în considerare situaţia fiecăruia şi îndreptăţirea la primirea unei anumite sume cu titlu de premiu anual pe anul 2010), iar nu în mod unitar şi egal.
De asemenea, cercetând dispoziţiile art. 1 din Legea nr. 285/2010 s-a constatat că „majorările salariale” la care face referire art. 8 din acelaşi act normativ s-au acordat „ţinându¬-se seama de gradul sau treapta profesională, vechimea în muncă, vechimea în funcţie sau, după caz, în specialitate, dobândite în condiţiile legii până la 31 decembrie 2010” (alin. 3) al art. 1), aşadar, criterii fără nici o legătură cu dreptul la premiul anual cuvenit fiecărui angajat la expirarea anului 2010 şi care putea fi diferenţiat, atât în funcţie de perioada lucrată, cât şi în funcţie de modul de desfăşurare a activităţii profesionale.
Toate aceste considerente au format convingerea instanţei că, în realitate, expresia „acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi” nu reprezintă altceva decât o declarare pur formală a unei aşa zise compensări a dreptului la premiu, fără însă nici un substrat de fond, deci fără a se realiza, în concret, efectul declarat al acestei prevederi legale, în raport de natura juridică şi cuantumul acestui drept salarial.
În altă ordine de idei, intenţia legiuitorului, prin acordarea majorărilor salariale succesive, a fost aceea de a readuce salariul/indemnizaţia/solda la nivelul anterior reducerii de 25%. Acest aspect rezultă din expunerea de motive prezentată în susţinerea proiectului de lege pentru aprobarea ordonanţei de urgenţă pentru adoptarea măsurilor în vederea recuperării reducerilor salariale.
Acest demers legislativ a fost impus şi de Curtea Constituţională care, soluţionând excepţia de neconstituţionalitate a Legii nr.118/2010, a constatat că măsura de diminuare a cuantumului salariului /indemnizaţiei/soldei, constituie o restrângere a dreptului constituţional la muncă, ce afectează dreptul la salariu, cu respectarea însă a prevederilor art. 53 din Constituţie (Decizia nr. 872/2010). Astfel, Curtea a constatat că măsura de restrângere a unor drepturi ale personalului bugetar poate avea doar caracter temporar, fiind obligatorie revenirea la nivelul ini?ial al acestor drepturi.
S-a mai reţinut în expunerea de motive că, prin dispoziţiile Legii nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, a fost posibilă recuperarea parţială a drepturilor diminuate, în procent de 15%, sens în care se impune adoptarea unui act normativ care să asigure recuperarea integrală a reducerii salariale de 25%.
În considerarea celor expuse, instanţa a constatat că, prin art. 8 din Legea nr. 285/2010 s-a realizat în concret o privare de un bun a reclamantei, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO, respectiv o privare de dreptul dobândit la primirea majorărilor salariale stabilite pentru anul 2011 şi evident pentru perioada următoare acestui an.
În concluzie, întrucât în fapt în majorările salariale pe anul 2011 nu a fost inclus şi premiul anual a cărui acordare a fost menţinută sub această formă, s-a constatat că reglementarea este doar pur formală, fără o bază concretă şi nu s-a realizat în fapt.
În aceste condiţii, reglementarea legală devine una iluzorie, formală şi deci nu poate fi acceptată, ea constituind o veritabilă privare de proprietate, sancţionată de Convenţie prin art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO.
Omisiunea plăţii majorărilor salariale care să includă şi premiul anual a condus, în consecinţă, la naşterea unui drept de creanţă în favoarea salariaţilor bugetari (reclamanţii), creanţă ce reprezintă un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol Adiţional la CEDO.
În acest sens, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat, de pildă, în Hotărârea din 8 noiembrie 2005, pronunţată în Cauza Kechko împotriva Ucrainei, paragraful 23, că ţine de marja de apreciere a statului acordarea beneficiilor plătite din fonduri publice angajaţilor săi. Statul poate introduce, suspenda sau înceta plata acestor beneficii, adoptând în acest sens modificările legislative corespunzătoare. Însă, în cazul în care o dispoziţie legală în vigoare prevede acordarea unor asemenea beneficii, iar condiţiile prevăzute de lege sunt îndeplinite, autorităţile statului nu pot refuza în mod deliberat plata acestora pe perioada cât prevederile legale sunt în vigoare.
Faţă de toate aceste considerente, instanţa a admis cererea şi a dispus obligarea pârâţilor Ministerul Justiţiei, Curtea de Apel Constanţa şi Tribunalul Tulcea să plătească reclamantei drepturi băneşti provenite din premiul anual neinclus în majorarea prevăzută de art. 8 din Legea nr. 285/2010, începând cu data de 01.03.2013 şi până la includerea acestora în salariul lunar, drepturi ce se vor reactualiza cu indicele de inflaţie la data plăţii efective cât şi obligarea pârâţilor la includerea în salariul de bază a drepturilor aferente premiului anual.
Referitor la daunele interese moratorii solicitate de reclamantă, s-a reţinut că acestea se cuvin a fi acordate întrucât este evident că aceasta a suferit un prejudiciu ca urmare a neplăţii drepturilor salariale analizate.
Aceste daune trebuie suportate de debitori atât în temeiul dispoziţiilor art. 1082 şi 1088 Cod Civil anterior, conform cărora, art. 1082 „debitorul este osândit, de se cuvine, la plata de daune-interese sau pentru neexecutarea obligaţiei, sau pentru întârzierea executării, cu toate că nu este rea-credinţă din parte-i, afara numai dacă nu va justifica că neexecutarea provine din o cauză străină, care nu-i poate fi imputată”, art. 1088 alin. 1 „la obligaţiile care au de obiect o sumă oarecare, daunele-interese pentru neexecutare nu pot cuprinde decât dobânda legală, afară de regulile speciale în materie de comerţ, de fidejusiune şi societate”.
În prezent aceste dispoziţii legale sunt reluate prin art. 1535 alin. 1 Noul Cod Civil conform căruia „în cazul în care o sumă de bani nu este plătită la scadenţă, creditorul are dreptul la daune moratorii, de la scadenţă până în momentul plăţii, în cuantumul convenit de părţi sau, în lipsă, în cel prevăzut de lege, fără a trebui să dovedească vreun prejudiciu. În acest caz, debitorul nu are dreptul să facă dovada că prejudiciul suferit de creditor ca urmare a întârzierii plăţii ar fi mai mic”.
Ca urmare, pârâţii anterior menţionaţi au fost obligaţi şi la plata de daune interese moratorii constând în dobânda legală aferentă acestor drepturi băneşti începând cu data de 01.03.2013 şi până la achitarea integrală a acestora.
Totodată, a fost obligat pârâtul Ministerul Finanţelor Publice să aloce pârâtului Ministerul Justiţiei sumele necesare acordării drepturilor băneşti stabilite prin prezenta hotărâre.
Împotriva acestei soluţii a formulat apel pârâtul Ministerul Justiţiei. În motivarea apelului său, acesta a arătat următoarele: solicită a se avea în vedere că, potrivit H.G. nr. 652/27.05.2009 privind organizarea şi funcţionarea Ministerului Justiţiei, art. 6 din pct. VII-(3) în domeniul gestionăriii resurselor, „asigură fondurile necesare, fundamentează şi elaborează proiectul bugetului pentru activitatea proprie, a instituţiile publice din sistemul justiţiei pentru care ministerul justiţiei are calitatea de ordonator principal de credite şi a unităţilor subordonate Ministerului; repartizează creditele bugetate ordonatorilor secundari de credite şi urmăreşte modul de utilizare a acestora”; de asemenea, potrivit art. 20 alin. 3 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, „Conducătorii instituţiilor publice cu personalitate juridică din subordinea ordonatorilor principali de credite sunt ordonatori secundari sau terţiari de credite, după caz”; în susţinerea acestei idei invocă şi prevederile art. 21 din Legea nr. 500/2002 privind finanţele publice, referitoare la rolul ordonatorilor de credite; or, din datele cauzei, reclamanta este angajat al Tribunalului Tulcea, care, potrivit art. 36 alin. (1) din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, „are calitatea de ordonator terţiar de credite.” ; aşadar, Ministerul Justiţiei nu are obligaţia de a plăti drepturile băneşti solicitate în cuprinsul cererii de chemare în judecată, deoarece, aşa cum a arătat, acesta doar alocă sumele de bani solicitate de reclamantă.
În al doilea rând, astfel cum a arătat şi în cuprinsul apărărilor expuse în cadrul întâmpinării depuse la fond, prin decizia nr. 21 din dosarul nr. 16/2013 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie în soluţionarea recursului în interesul legii prin care instanţa supremă a statuat că „premiul pentru anul 2010, prevăzut de art. 25 din Legea nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, a fost indus în majorările salariale stabilite pentru anul 2011, potrivit dispoziţiilor art. 1 din Legea nr. 285/2010, nemaiputând fi acordat în forma supusă vechii reglementări.”; contrar susţinerilor reclamantei şi celor reţinute de instanţă arată că prin mai multe decizii, reţinute de Î.C.C.J. în soluţionarea recursului în interesul legii menţionat, Curtea Constituţională a constatat că majorarea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din anul 2010 în salariul/solda/indemnizaţia de bază, este acordată şi în continuare, dovadă că de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată acelaşi nivel at retribuţiei, în condiţiile în care legiuitorul a ales să nu acorde niciun premiu anual pe anul 2011; totodată, prin Legea-cadru nr. 284/2010 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, dreptul la acordarea premiului anual nu a mai fost prevăzut, operând astfel o abrogare implicită a temeiului legal de acordare a acestui drept; prin art. 8 din Legea nr. 285/2010, privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice s-a prevăzut că: „Sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi”.; începând cu anul 2012, premiul anual nu a mai fost prevăzut în niciuna din legile şi ordonanţele anuale de salarizare (Legea nr. 283/14.12.2011, O.U.G. nr. 84/12.12.2012, O.U.G. nr. 103/14.11.2013, O.U.G. nr. 83/2014); înlăturându-se temeiul legal pentru acordarea premiului anual, solicită instanţei să constate în principal că această parte a salariului nu poate fi avută în vedere la acest moment sub aspectul incidenţei prevederilor art.1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţie; în privinţa aplicării dispoziţiilor art.1 din Protocolul 1 adiţional la Convenţia pentru apărarea drepturilor omului, trebuie avut în vedere că alin. 2 al textului acestuia; în principiu, dreptul la salariu este într-adevăr apt a cădea sub incidenţa protecţiei instituite de art. 1 din Protocolul 1, însă aprecierea trebuie să se realizeze în concret avându-se în vedere principiile stabilite de CEDO în jurisprudenţa sa referitoare la situaţii similare sau apropiate. Conturarea unei posesii sau bun în sensul Convenţiei, în ceea ce priveşte drepturi salariale, are loc atunci când acesta are un fundament solid în dreptul intern, când dreptul este prevăzut în ordinea de drept a statului. Atât timp cât dreptul salarial este abrogat sau suspendat iar această operaţiune se realizează prin lege, nu se mai poate reţine în continuare existenţa unei posesii sau bun, în acest sens este şi speţa Kechko versus Ucraina. În fapt reclamantul a solicitat constatarea încălcării art. 1 din Protocolul 1 în ceea ce priveşte, drepturi salariale aferente perioadei 1 ianuarie -23 iunie 1999 când un act normativ în vigoare – Legea educaţiei, le prevedea şi pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999 când aceste drepturi au fost suspendate de stat prin Legea educaţiei gimnaziale. (paragraf 17 din hotărâre). Hotărârea instanţei interne prin care drepturile salariale respective au fost solicitate, a fost în sensul respingerii pretenţiilor reclamantului. (paragraf 15 din hotărâre). Analizând situaţia din perspectiva existenţei unei „posesii” Curtea tratează distinct cele două perioade concluzionând că:
– pentru perioada cuprinsă între 1 ianuarie şi 23 iunie 1999, se observă că „…cererea reclamantului în faţa instanţelor naţionale…. a avut la bază o prevedere expresă şi efectivă a legii interne”, constatându-se prin urmare existenţa unui bun şi încălcarea prevederilor art. 1 din Protocolul 1 (paragrafele 26, 27, 28 din hotărâre).
– pentru perioada ulterioară datei de 23 iunie 1999, când acordarea drepturilor salariale în discuţie a fost suspendată prin lege, CEDO concluzionează că nu există o încălcare a art. 1 din Protocolul 1 (paragraful 25 din hotărâre).
În acelaşi sens este şi hotărârea Cazacu versus Moldova prin care CEDO statuează că: „Posesiile pot fi sau posesii existente sau active, incluzând cereri, cu privire la care reclamantul poate argumenta că are cel puţin o speranţă legitimă de a obţine beneficiul efectiv a dreptului de proprietate. Spre deosebire de această situaţie, speranţa de recunoaştere a unui drept de proprietate care a fost imposibil a fi exercitat efectiv, nu poate fi considerată o posesie în înţelesul art. 1 din protocolul 1….”. Curtea trebuie de asemenea „….să aprecieze dacă a existat … un temei legal suficient în sprijinul cererii reclamantului pentru a garanta aprecierea acesteia ca un bun” (paragrafele 37 si 38 din hotărâre).
Totodată, hotărârea Vilho Eskelinen şi alţii versus Finlanda statuează că „… nu există un drept protejat de Convenţie de a continua să primeşti un salariu într-un anumit cuantum … în cazul de faţă rezultă … că reclamanţii nu aveau o speranţă legitimă să primească un spor salarial după încorporare în condiţiile în care, ca o consecinţă a schimbării postului către o municipalitate în afara Sonkajarvi (prin Ordin al Ministrului de interne n.n.), dreptul la un spor salarial încetase.”
Principiul este exprimat de altfel explicit în hotărârea Kechko versus Ucraina „….este la latitudinea statului să determine ce sume vor fi plătite angajaţilor săi din bugetul de stat. Statul poate introduce, suspenda sau anula plata unor asemenea sporuri, făcând modificările legislative necesare.
În ce priveşte principiul neretroactivităţii legii invocat de către reclamantă în susţinerea pretenţiilor formulate, precizează că un pretins conflict între norme succesive prin prisma efectului neretroactivităţii, respectiv între Legea nr. 330/2009 şi Legea nr. 285/2010, a fost soluţionat de Curtea Constituţională şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie; în schimb nu se poate pune problema supravieţuirii dreptului la premiul anual sub imperiul legilor şi ordonanţelor anuale de salarizare care nu l-au mai prevăzut; potrivit art. 1 din Codul civil, „Legea dispune numai pentru viitor, ea n-are putere retroactivă”; în timp legile sunt delimitate între momentul intrării lor în vigoare şi momentul ieşirii lor din vigoare, iar situaţiile juridice se înscriu în timp prin data constituirii şi data stingerii lor; aşadar, legea are vocaţia de a-şi păstra forţa obligatorie; cu toate acestea, o lege ulterioară poate să-i retragă această obligativitate, prin abrogare; principiul este că între două voinţe emise succesiv cea din urmă trebuie să învingă; în concluzie, întrucât Legea nr. 284/2010 a abrogat dreptul la acordarea premiului anual în forma prevăzută de art. 25 alin. 1 din Legea nr. 330/2009, este evident că acest drept s-a stins pentru viitor prin intrarea în vigoare a legilor noi.
Referitor la Cauza C-310/10, Agafiţei ş.a contra României, invocată de reclamantă, dar fără relevanţă în prezentul dosar, arătă că, în ciuda opiniei exprimate de Comisia Europeană în respectiva cauză, soluţia dată de Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a fost în sensul că întrebările preliminare formulate de instanţa de trimitere (Curtea de Apel Bacău) sunt inadmisibile, deoarece dispoziţiile de drept UE a căror interpretare a fost solicitată (articolele referitoare la regimul sancţionator care trebuie implementat de statele membre în temeiul a două directive antidiscriminare) nu sunt aplicabile nici direct, nici indirect situaţiei de fapt din cauza principală, care se referea la o pretinsă discriminare între magistraţi.
În ceea ce priveşte acordarea dobânzii, solicită a se observa că este accesoriu capătului principal de cerere având ca obiect obligarea pârâţilor la plata diferenţei de salariu reprezentând premiul anual în salariul lunar, începând cu 1.01.2011 şi în continuare, iar, potrivit principiului de drept accesorium sequitur principalae (ceea ce este accesoriu urmează situaţia a ceea ce este principal), motiv pentru care, solicită respingerea acestuia ca neîntemeiat.
Pentru aceste motive, în temeiul dispoziţiilor art. 480 alin. 2 din Codul de procedură civilă solicită admiterea apelului şi schimbarea în parte a sentinţei civile nr. 1223/2015 din data 17.08.2015 pronunţată de Tribunalul Tulcea – Secţia Civilă de Contencios Administrativ şi Fiscal în dosarul nr. 893/88/2015, în sensul respingerii acţiunii ca netemeinică.
Intimata reclamantă […] şi intimaţii pârâţi Curtea de Apel Constanţa şi Tribunalul Tulcea nu au formulat întâmpinare.
În apel nu s-au administrat alte probe.
Analizând sentinţa apelată prin prisma criticilor formulate, a susţinerilor părţilor, a prevederilor legale aplicabile şi a probatoriului administrat în cauză, în conformitate cu art. 476 – 480 Cod procedură civilă, Curtea constată că apelul este fondat pentru următoarele considerente:
Ministerul Justiţiei are calitate procesual pasivă în cauză în calitate de ordonator principal de credite care asigură fondurile necesare pentru plata drepturilor de natură salarială precum cele pretinse în prezenta cauză.
Legea nr. 284/2010, (intrată în vigoare la data de 31.12.2010), a abrogat prin dispoziţiile art. 39 lit. w Legea-cadru nr. 330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 762 din 9 noiembrie 2009, cu modificările ulterioare.
În Legea nr. 284/2010 ?i actele normative speciale anuale privind salarizarea personalului remunerat din fonduri publice, adoptate ulterior, nu s-a mai prevăzut dreptul la un premiu anual.
Ca urmare, începând cu anul 2011 nu mai există un temei legal de acordare a acestui tip de premiu.
Sus?inerile din cererea introductivă referitoare la cele stabilite de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia nr. 21/2013 pronunţată în recurs în interesul legii nu au legătură cu cauza întrucât în acea decizie s-a analizat doar situa?ia premiului anual pentru anul 2010, re?inându-se că dreptul la acest premiu, pentru respectivul an, nu s-a stins prin abrogarea Legii nr. 330/2009.
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu a făcut referire în general la un drept la acordarea premiului anual ?i în nici un caz la existen?a acestui drept începând cu anul 2011, nefiind sesizată prin recursul în interesul legii cu această problemă de drept, mai ales că ulterior au fost adoptate alte acte normative privind salarizarea personalului remunerat din fonduri publice, acte normative pe care, în mod evident, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie nu avea cum să le aibă în vedere.
Pe de altă parte, în conformitate cu art.8 din Legea nr. 285/2010 privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, sumele corespunzătoare premiului anual pentru anul 2010 nu se mai acordă începând cu luna ianuarie 2011, acestea fiind avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, potrivit prevederilor prezentei legi.
Susţinerile reclamantei că valoarea premiului anual nu se regăseşte în majorarea salarială stabilită de art. 1 din Legea nr. 285/2010 nu poate fi primită întrucât legea însăşi stabileşte că la determinarea majorării salariilor faţă de cuantumul avut în luna octombrie 2010 legiuitorul a avut în vedere şi valoarea premiului anual, care a fost inclusă în această majorare.
Pentru acest motiv art.8 din Legea nr. 285/2010 a prevăzut că premiul anual pentru anul 2010 nu se mai plăteşte în mod distinct în anul 2011.
Curtea nu poate proceda la un examen al constituţionalităţii art.8 din Legea nr. 285/2010. Câtă vreme aceste prevederi nu sunt declarate neconstitu?ionale instanţa are obligaţia de a face aplicarea lor.
În acest sens sunt ?i considerentele Deciziei nr. 838/27.05.2009 pronunţate de Curtea Constituţională. De asemenea, având în vedere deciziile nr. 818/3.07.2008, nr. 819/3.07.2008 şi nr. 820/3.07.2008 şi Decizia nr. 1325/2008 pronunţate de Curtea Constituţională, instanţa nu poate să anuleze ori să refuze aplicarea unor acte normative cu putere de lege întrucât ar fi încălcat principiul constituţional al separării puterilor în stat.
Trebuie avut în vedere că prin Decizia nr.1.655 din 28 decembrie 2010 Curtea Constituţională a constatat că dispoziţiile Legii privind salarizarea în anul 2011 a personalului plătit din fonduri publice, în ansamblul său, precum şi, în special, ale art.1 din lege sunt constituţionale.
Ulterior, prin Decizia nr.115 din 9 februarie 2012 Curtea Constituţională a respins ca neîntemeiată o excepţie de neconstituţionalitate ce viza art.8 din Legea nr. 285/2010.
Curtea a statuat că dispoziţiile de lege criticate se aplică în egală măsură întregului personal din sectorul bugetar şi că nu se poate vorbi despre drepturi fundamentale atunci când se reclamă încetarea acordării unui astfel de stimulent sau drept salarial suplimentar cum este premiul anual, aşa încât nu este incident art.41 din Constituţie, care garantează salariaţilor dreptul la salariu. Totodată, prin aceeaşi decizie, s-a arătat că legiuitorul, prin art.8 din Legea nr.285/2010, a prevăzut ca sumele aferente premiului anual pentru anul 2010 să fie avute în vedere la stabilirea majorărilor salariale ce se acordă în anul 2011 personalului din sectorul bugetar, prin includerea acestora în salariul/solda/indemnizaţia de bază a angajatului, potrivit reglementărilor din aceeaşi lege. Premiul anual pe anul 2010, având în vedere faptul că Legea-cadru nr.330/2009 privind salarizarea unitară a personalului plătit din fonduri publice, publicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr.762 din 9 noiembrie 2009, a prevăzut un atare drept legal pentru anul 2010, iar legiuitorul nu l-a eliminat în cursul anului 2010, reprezintă o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, pe care angajatul o are asupra angajatorului public şi constituie un “bun” în sensul art.1 din Primul Protocol adiţional la Convenţie, dar dispoziţiile de lege criticate prevăd în acelaşi timp doar modalitatea prin care statul urmează să îşi execute întru totul această obligaţie financiară, în forma arătată mai sus, fără a fi afectate în niciun fel cuantumul sau întinderea acestei creanţe. Aşadar, Curtea a concluzionat că nu se poate reţine încălcarea prevederilor constituţionale şi convenţionale referitoare la dreptul de proprietate privată.
Curtea a mai reţinut că dispoziţiile art.8 din Legea nr.285/2010, prin conţinutul lor normativ, nu vizează efectele juridice stinse ale unui raport juridic născut sub imperiul legii vechi, pentru a fi posibilă constatarea încălcării principiului neretroactivităţi legii.
Curtea a mai constatat că majorarea salarială din anul 2011, rezultată ca urmare a includerii premiului anual din 2010 în salariul/solda/indemnizaţia de bază, este acordată şi în continuare, dovadă că de la 1 ianuarie 2012 a rămas în plată acelaşi nivel al retribuţiei, în condiţiile în care legiuitorul a ales să nu acorde niciun premiu anual pe anul 2011.
Prin decizia nr.257/2012 Curtea Constituţională a respins o altă excep?ie de neconstitu?ionalitate a dispoziţiilor art.8 din Legea nr.285/2010, reiterând aceste argumente.
Aceste considerente sunt aplicabile şi în continuare, după anul 2011.
Ca urmare, instanţa nu poate reţine, contrar celor statuate de Curtea Constituţională, că ar fi cuvenit în mod distinct premiul anual începând cu anul 2011 sau că acesta nu a fost introdus în salariul aflat în plată, contrar celor stabilite în lege.
Astfel, legea stabileşte că salariile prevăzute în cuprinsul acesteia includ şi premiul anual pentru 2010, acest cuantum menţinându-se în anii ulteriori.
În cauză nu se sus?ine că salariul încasat este mai mic decât cel prevăzut de lege.
Nici susţinerile privind încălcarea Convenţiei pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale nu sunt fondate.
Astfel, în hotărârea pronunţată în cauza Vilho Eskelinen şi alţii împotriva Finlandei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că nu există potrivit Convenţiei un drept al individului de a continua să fie plătit cu un salariu într-un anumit cuantum (paragraful 94). S-a mai reţinut că pretenţiile reclamantului pot fi considerate un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie doar dacă există o bază suficientă în legislaţia naţională.
De asemenea, în hotărârea pronunţată în cauza Kechko împotriva Ucrainei, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a reţinut că intră în marja de apreciere a statelor să stabilească ce drepturi sunt plătite salariaţilor săi din bugetul de stat şi că statul poate introduce, suspenda sau elimina plata unor astfel de beneficii prin realizarea modificărilor legislative corespunzătoare (paragraful 23).
În aceeaşi hotărâre, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a mai reţinut, însă, că în situaţia în care, totuşi, o prevedere legală prevede plata anumitor beneficii şi condiţiile prevăzute au fost îndeplinite, autorităţile nu pot în mod deliberat să refuze plata lor atâta timp cât prevederile legale respective rămân în vigoare (paragraful 23).
Aşadar, în lumina celor expuse anterior, rezultă că dreptul la salariu suplimentar poate fi considerat un bun în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie numai în măsura şi în perioada în care este prevăzut ca atare în legislaţia naţională.
Statul poate reduce sau elimina salariul suplimentar acordat personalului bugetar prin lege întrucât Convenţia nu garantează un anumit cuantum al salariului şi nici nu protejează dreptul la muncă.
Cât timp legea prevede anumite drepturi suplimentare pentru personalul remunerat din fonduri bugetare, aceste drepturi salariale au o bază suficientă în legislaţia naţională pentru a fi considerate un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie, iar statul nu poate refuza plata lor.
Din moment ce aceste drepturi salariale nu mai sunt prevăzute în lege, fiind eliminate printr-o altă lege, ele nu mai au o bază suficientă în legislaţia naţională pentru a fi considerate un „bun” în sensul art. 1 din Primul Protocol la Convenţie.
În consecinţă, nu se mai pune problema analizei condiţiilor impuse de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale pentru limitarea unui drept garantat de aceasta.
Ca urmare, nu se mai impune analiza situa?iei de fapt din perspectiva existenţei unei ingerinţe şi nici a eventualei ingerinţe din perspectiva îndeplinirii anumitor condiţii stabilite în Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului.
De asemenea, statul poate stabili o altă modalitate de plată a beneficiilor acordate personalului remunerat din fonduri bugetare, cum este cazul de faţă, în care art. 8 din Legea nr. 285/2010 a stabilit că valoarea salariului suplimentar pentru anul 2010 este avută în vedere în determinarea majorării de 15% a salariului corespunzător lunii octombrie 2010, adică redus cu 25% prin Legea nr. 118/2010.
Privind dreptul la salariu şi alte drepturi de natură salarială cum este salariul suplimentar anual ca făcând parte din conţinutul dreptului la muncă, se înţelege că dreptul la salariu se bucură de aceeaşi protecţie ca şi dreptul la muncă.
Or, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a stabilit în jurisprudenţa sa că dreptul la muncă nu este garantat de Convenţia pentru Apărarea Drepturilor Omului şi a Libertăţilor Fundamentale (cauza Teodorescu contra României – paragraful nr.88).
Faţă de toate aceste considerente, în temeiul art.480 Cod.pr.civ. se va admite apelul ?i se va schimba în tot sentinţa apelată în sensul respingerii ca nefondate a actiunii.
