Răspunderea patrimonială a salariaţilor. Condiţii pentru angajarea răspunderii.
Codul muncii, art. 270
Potrivit art. 270 din Codul muncii salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civile contractuale, pentru pagubele produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.
Prin prisma acestor prevederi legale, existenţa unei pagube în patrimoniul societăţii reclamante nu este suficientă pentru a antrena în concret răspunderea unui salariat, în condiţiile în care atât sub aspectul vinovăţiei, cât şi sub aspectul legăturii de cauzalitate între faptă si prejudiciu, reclamanta nu a dovedit vinovăţia angajatului.
Prin Sentinţa civilă nr.53 din 20 ianuarie 2011, Tribunalul Harghita a respins ca nefondată acţiunea civilă formulată de reclamanta SC C. Harghita SA, în contradictoriu cu pârâtul V.L.A.
Pentru a pronunţa această hotărâre prima instanţă a reţinut următoarele:
Pârâtul V.L.A. a fost angajatul reclamantei în perioada ianuarie 2008 – 10 februarie 2009, dată la care contractul de muncă a încetat prin acordul de voinţă al părţilor.
Ulterior emiterii deciziei de încetare a contractului de muncă reclamanta a întocmit nota de lichidare reţinându-se un debit neachitat de 30,00 lei.
Prin promovarea prezentei acţiuni reclamanta a susţinut că, prin activitatea sa, activitate de gestiune, pârâtul a creat un prejudiciu societăţii în cuantum de 34.035,07 lei reprezentând contravaloarea unor bunuri livrate SC K. S.R.L. Timişoara.
Instanţa de fond a apreciat că în cauză nu poate fi antrenată răspunderea pârâtului întrucât atribuţiile stabilite prin fişa postului nu permit efectuarea de verificări şi constatări care intră în sfera de competenţă a altor organe.
Prin acţiune reclamanta a arătat la data de 29.10.2008 pârâtul a livrat o comandă către SC K. SRL Constanţa în baza comenzii şi facturii pro-forma , întocmite cu o zi anterior.
Unitatea bancară a refuzat efectuarea plăţii pe motivul că ştampila societăţii plătitoare nu era cea originală.
Instanţa de fond a apreciat că nu poate fi antrenată răspunderea patrimonială a angajatului întrucât acesta a depus toate diligenţele necesare pentru îndeplinirea obligaţiilor de serviciu inclusiv în ceea ce priveşte monitorizarea creanţelor, încasarea şi colectarea instrumentelor de plată.
Prima instanţă a concluzionat că elementele răspunderii materiale a angajatului nu sunt întrunite în cauză în sensul în care este necesar ca fapta comisivă sau omisivă să aibă caracter ilicit, să fie în legătură cu activitatea desfăşurată şi cu atribuţii concrete de serviciu.
Instanţa de fond a mai reţinut că din actele dosarului nu rezultă vinovăţia pârâtului pe de o parte, şi, pe de altă parte prejudiciul nu este real şi cert nefiind stabilit pe baza unor date concrete nefiind evaluat precis prin acte de constatare a pagubei sau alte probe din care să rezulte neîndoielnic întinderea sa.
Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs reclamanta SC C. Harghita SA, solicitând casarea hotărârii atacate, rejudecarea cauzei şi admiterea acţiunii astfel cum a fost precizată.
În esenţă recurenta a arătat că pârâtul avea obligaţii ferme stabilite prin fişa postului în sensul în care acesta nu putea elibera marfa până la momentul la care banii reprezentând contravaloarea produselor livrate nu intrau în contul societăţii. Cu toate acestea pârâtul a acţionat superficial şi neprofesional încălcând obligaţiile stabilite prin fişa postului respectiv de a monitoriza creanţele, de a încasa şi colecta instrumentele de plată.
Cu referire la vinovăţia pârâtului recurenta a arătat că acesta avea atât discernământ manifestându-si totodată şi voinţa liberă în desfăşurarea conduitei sale.
Referitor la cuantumul prejudiciului acesta este cert determinat rezultând din factura fiscală nr.00247/19.10.2008 reprezentând contravaloarea mărfii livrate societăţii SC K. SRL Constanţa.
În opinia recurentei elementele răspunderii materiale sunt îndeplinite în sensul în care pârâtul avea calitatea de angajat al reclamantei; fapta acestuia are caracter ilicit şi este în legătură cu munca sa; prejudiciul creat este cert; există raport de cauzalitate între faptă şi prejudiciu, angajatul pârât a acţionat cu vinovăţie.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare.
Examinând hotărârea atacată, Curtea a reţinut următoarele:
Pârâtul a avut calitatea de angajat al reclamantei în perioada 22.01.2008-10.02.2009.
Prin fişa postului pârâtului i-au fost stabilite atribuţii de monitorizare a creanţelor, încasare şi colectare a instrumentelor de plată. Potrivit aceleiaşi fişe de post pârâtul era răspunzător pentru încasarea creanţelor .
Obligaţiile şi responsabilităţile astfel stabilite constituie, în opinia reclamantei recurente, temeiuri suficiente pentru angajarea răspunderii disciplinare a pârâtului.
Potrivit art.270 Codul muncii salariaţii răspund patrimonial, în temeiul normelor şi principiilor răspunderii civil contractuale, pentru pagubele produse angajatorului din vina şi în legătură cu munca lor.
Din actele depuse de reclamantă la dosarul de fond al cauzei rezultă că la primirea comenzii de produse societăţii debitoare i s-a solicitat comunicarea, prin fax, a documentului de plată.
Coroborând această solicitare cu răspunsurile angajatului la „ancheta internă” rezultă că obligaţiile cuprinse în fişa postului de: monitorizare a creanţelor, încasare şi colectare a instrumentelor de plată nu vizau în mod imperativ, aşa cum susţine reclamanta, obţinerea documentelor de plată originale încasarea preţului şi mai apoi eliberarea mărfurilor.
În mod cert „monitorizarea creanţelor”, ca obligaţie de serviciu, decurge din practica societăţii comerciale, respectiv de a elibera marfa la primirea instrumentului de plată întrucât numai în astfel de condiţii societatea reclamanta dobândeşte calitatea de creditor titular al unei creanţe pe care angajatul său, în cauză pârâtul, este obligat să o monitorizeze.
Obligaţiile vizând încasarea şi colectarea instrumentelor de plată nu pot fi desprinse din ansamblul obligaţiilor de serviciu ale pârâtului căpătând în acest context natura unor obligaţii de diligenţă. De asemenea, responsabilităţile sale vizând „încasarea creanţelor” nu pot fi reţinute ca temei direct al răspunderii materiale, aşa cum greşit invocă reclamanta.
Aşa cum s-a arătat la începutul acestor considerente răspunderea materială poate fi antrenată în situaţia în care paguba a fost produsă în legătură cu munca angajatului şi din vina acestuia.
Din această perspectivă, în opinia Curţii, atât sub aspectul vinovăţiei pârâtului cât şi sub aspectul legăturii de cauzalitate între faptă si prejudiciu, reclamanta nu a dovedit vinovăţia angajatului prin raportarea la atribuţiile şi responsabilităţile descrise în fişa postului coroborate cu practicile societăţii comerciale.
Existenţa unei pagube în patrimoniul societăţii reclamante nu este suficientă pentru a antrena în concret răspunderea unui salariat.
Nu în ultimul rând atât la încetarea raporturilor de muncă cât şi ulterior, la întocmirea notei de lichidare poziţia societăţii comerciale nu a avut în vedere pretinsul prejudiciu, obiect al acţiunii de faţă, deşi toate elementele invocate de reclamantă în susţinerea acţiunii erau cunoscute acesteia.
Având în vedere cele de mai sus, Curtea a apreciat ca nefiind îndeplinite condiţiile răspunderii materiale astfel că hotărârea pronunţată de Tribunal este legală urmând a fi menţinută prin respingerea ca nefondat a recursului declarat.
