SECŢIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL.
Materie : RECURS CONTENCIOS ADMINISTRATIV. FUNCŢIONAR PUBLIC – STIMULENTE.
-art.8 din Ordinul 1418/2006;
-art.3041, 312 Cod procedură civilă;
-art.6 paragraf 1 CEDO.
Dreptul exclusiv al directorului general de a aproba stimulentele financiare ale funcţionarilor publici din instituţie, nu poate fi exercitat în mod discreţionar sub paravanul atributului exclusiv conferit de legiuitor, ci trebuie să se realizeze în funcţie de criteriile obiective reglementate la art.8 din Ordinul 1418/2006.
Prin Sentinţa nr.760/CA/2009 pronunţată de Tribunalul Bihor au fost respinse excepţiile inadmisibilităţii şi lipsei de obiect, a fost respinsă cererea de amendare a consilierului juridic V.G.L. şi de acordare de despăgubiri şi a fost respinsă cererea de chemare în garanţie a chematei în garanţie C.A.S.
Au fost admise în parte acţiunile conexe precizate formulate de reclamantul M.V.V., în contradictoriu cu pârâta CASA DE ASIGURĂRI DE SĂNĂTATE şi în consecinţă a fost obligată pârâta la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 150 lei reprezentând diferenţe stimulente aferente lunii noiembrie 2008 şi 450 lei reprezentând diferenţe stimulente aferente lunii mai 2008.
A fost respins capătul de cerere privind acordarea de daune morale şi a fost obligată pârâta la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 1.016,60 lei, cu titlu cheltuieli de judecată parţiale.
Pentru a pronunţa astfel, instanţa de fond a reţinut că, în ceea ce priveşte excepţiile lipsei de obiect şi de inadmisibilitate a acţiunii, reclamantul, în calitatea sa de funcţionar public, este îndreptăţit să promoveze o acţiune în faţa instanţei de contencios administrativ pentru repararea unui presupus prejudiciu, determinat de faptul că nu i s-au acordat drepturile salariale, respectiv stimulentele, în cuantumul pe care acesta îl apreciază ca fiind legal şi temeinic. Competenţa funcţională a instanţei de contencios administrativ a Tribunalului Bihor este dată de dispoziţiile speciale prevăzute în Legea nr. 188/ 1999, a funcţionarilor publici, conform cărora litigiile având ca obiect drepturile salariale ale funcţionarilor publici sunt soluţionate de instanţa de contencios administrativ. Prin urmare, competenţa funcţională nu este determinată de dispoziţiile art. 2 din Legea nr. 554/ 2004, care defineşte conceptul de act administrativ şi de pagubă pricinuită prin intermediul unui act administrativ, aşa cum în mod greşit invocă pârâta. În consecinţă, a constatat că acţiunea reclamantului are ca obiect plata diferenţelor drepturilor salariale, respectiv a stimulentelor aferente lunilor mai şi noiembrie 2008, iar reclamantul, în calitatea sa de funcţionar public, are posibilitatea oferită de lege de a se adresa cu acţiune în faţa instanţei de contencios administrativ pentru obţinerea acestor drepturi salariale.
Faţă de aceste considerente, instanţa a respins ca nefondate excepţiile lipsei de obiect şi a inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâta C.A.S.
Referitor la cererea de amendare a consilierului juridic şi de acordare de despăgubiri reclamantului pentru repararea prejudiciului suferit de reclamant prin activitatea acestuia, instanţa a constatat că pârâtul V.G.L. a acţionat pentru şi în numele persoanei juridice pe care o reprezintă, respectiv pârâta CAS, nefăcând cererile prin care reclamantul s-a simţit prejudiciat în nume propriu, ca persoană fizică. Prin urmare, instanţa a respins ca nefondată şi cererea de amendare a consilierului juridic, precum şi de obligare a acestuia la plata de despăgubiri.
Ca o consecinţă a respingerii cererii reclamantului de amendare şi de obligare la plata de despăgubiri a consilierului juridic, prin prisma disp. art.60 C.pr.civ., instanţa a respins şi cererea de chemare în garanţie a chematei în garanţie C.A.S., formulată de pârâtul V.G.L.
Pe fondul cauzei, instanţa a constatat că obiectul cauzei îl reprezintă obligarea pârâtei C.A.S. la plata diferenţelor de drepturi salariale, respectiv stimulentele aferente lunilor mai şi noiembrie 2008, dintre cuantumul stimulentelor acordate de pârâtă celorlalţi funcţionari publici care îşi desfăşoară activitatea în acelaşi compartiment cu reclamantul şi cuantumul pe care reclamantul l-a primit, respectiv suma de 450 lei aferente lunii mai şi 390 lei aferente lunii noiembrie 2008.
Examinând cererea reclamantului prin prisma întregului material probator aflat la dosar şi a dispoziţiilor legale incidente în materie, instanţa a constatat că acţiunile conexe ale reclamantului sunt fondate în parte.
Conform disp. art. 9 alin. 4 din Ordinul nr. 1418/ 2006, „aprobarea nominală a persoanelor din structura caselor de asigurări de sănătate se face de către directorii generali ai acestora pentru directori, medicul-sef şi pentru personalul din subordine, iar pentru restul personalului, la propunerea conducerii compartimentelor din structura caselor de asigurări de sănătate”, iar în art. 8 lit. b din acelaşi act normativ sunt enumerate criteriile în baza cărora vor fi acordate aceste stimulente.
Din propunerea făcută de către Şef Birou Control B.S. pentru acordarea stimulentelor funcţionarilor publici din cadrul Compartimentului corp control, în care îşi desfăşoară activitatea şi reclamantul, rezultă că pentru luna mai 2008, s-a făcut o propunere egală de acordare a stimulentelor pentru toţi cei 5 funcţionari publici din cadrul compartimentului, în cuantum de câte 605 lei. Deşi s-a făcut această propunere uniformă, de acordare a stimulentelor pe luna mai 2008, celorlalţi patru funcţionari publici din cadrul Compartimentului Corp Control, Preşedintele – Director General al C.A.S. le-a acordat fiecăruia suma de 605 lei, în timp ce reclamantului i-a acordat suma de 155 lei.
Este adevărat că acordarea stimulentelor şi implicit a cuantumului acestora este atributul exclusiv al preşedintelui-director general al C.A.S., astfel cum se arată în Ordinul nr.1418/ 2006, însă şi acest atribut trebuie exercitat cu bună credinţă şi în deplină conformitate cu dispoziţiile legale, ţinând cont de criteriile obiective inserate în art.8 al aceluiaşi act normativ. Ori, din declaraţia martorei B.S.M., care în perioada mai 2008 a îndeplinit funcţia de Şef Serviciu control, fiind şeful ierarhic al reclamantului, a rezultat că toţi funcţionarii din cadrul Compartimentului corp control şi-au îndeplinit în mod egal şi cu acelaşi profesionalism atribuţiile de serviciu, motiv pentru care a propus acordarea stimulentelor în cuantum egal şi nu îşi explică diferenţierea de stimulente acordate funcţionarilor publici din acest compartiment. Prin urmare, instanţa a constatat că preşedintele-director general al C.A.S. şi-a exercitat discreţionar atribuţiile conferite de lege pentru stabilirea cuantumului stimulentelor acordate pe luna mai 2008, fără a ţine cont de criteriile obiective prevăzute în art. 8 lit. b din Ordinul nr.1418/ 2006, considerente pentru care instanţa a admis capătul de cerere privind obligarea pârâtei C.A.S. la plata în favoarea reclamantului a diferenţei de stimulente dintre cuantumul acordat colegilor de compartiment ai reclamantului şi cuantumul acordat reclamantului, respectiv suma de 450 lei, aferentă lunii mai 2008.
În ceea ce priveşte diferenţa de stimulente aferente lunii noiembrie 2008, solicitată de către reclamant, instanţa a constatat că, pentru luna în discuţie, au fost acordate următoarele stimulente funcţionarilor publici din cadrul Compartimentului control, respectiv: B.S.– 440 lei, U.S. – 300 lei, I.L.– 200 lei şi reclamantului M.V.– 50 lei. Prin acţiunea formulată, reclamantul a solicitat obligarea pârâtei la plata de diferenţă stimulente aferente acestei luni în cuantum de 390 lei, raportat la cel mai mare cuantum, obţinut de către numita B.S. Fără a putea stabili o exactă evaluare a activităţii reclamantului raportat la ceilalţi colegi de compartiment, prin prisma criteriilor enunţate în art.8 lit. b din Ordinul nr. 1418/ 2006, instanţa a constatat că, şi pentru luna noiembrie 2008, reclamantul a primit cel mai mic cuantum al stimulentelor dintre toţi colegii compartimentului în care desfăşoară activitate. Ori, ţinând cont şi de proba testimonială administrată în cauză, din care rezultă că activitatea reclamantului poate fi apreciată în mod egal cu a celorlalţi colegi de compartiment, instanţa a apreciat că şi pentru această lună preşedintele-director general al C.A.S. a acordat stimulentele pe criterii subiective, neputând argumenta în mod concret care dintre criteriile prevăzute de lege nu au fost îndeplinite de către reclamant şi care să justifice acordarea diferenţiată, respectiv în cuantumul cel mai mic, pe seama reclamantului.
Faţă de aceste considerente, instanţa a obligat pârâta C.A.S. la plata în favoarea reclamantului a diferenţei de stimulente dintre cuantumul primit de către reclamant şi cel mai mic cuantum al stimulentelor, primit de un alt coleg de compartiment cu reclamantul, respectiv suma de 150 lei.
Pentru aceste motive, văzând în drept şi dispoziţiile Ordinului nr. 1418/ 2006 şi ale Legii nr. 188/1999, instanţa a admis în parte acţiunile conexe formulate de reclamant şi, în consecinţă, a obligat pârâta la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 150 lei reprezentând diferenţe stimulente aferente lunii noiembrie 2008 şi 450 lei reprezentând diferenţe stimulente aferente lunii mai 2008.
În ceea ce priveşte capătul de cerere, referitor la plata despăgubirilor morale, solicitate, din ansamblul probator administrat în cauză, instanţa a constatat că, prin plata diferenţiată a stimulentelor aferente lunilor mai şi noiembrie 2008, nu i s-a cauzat reclamantului un prejudiciu moral care să justifice plata daunelor morale. Susţinerile acestuia, conform cărora a suferit un mare prejudiciu moral datorat deselor şicanări şi conflicte tensionate avute cu preşedintele-director general al C.A.S., nu pot atrage obligarea pârâtei la plata daunelor morale în acest dosar, întrucât obiectul cu care instanţa a fost sesizată îl reprezintă acordarea despăgubirilor morale ca urmare a plăţii diferenţiate a stimulentelor, celelalte conflicte tensionate, care este posibil să-i fi cauzat un prejudiciu moral reclamantului nu fac obiectul prezentei cauze.
Ca o consecinţă a admiterii în parte a acţiunilor conexe, prin prisma disp. art.276 C.pr.civ., a fost obligată pârâta la plata, în favoarea reclamantului, a sumei de 1.016,60 lei, cu titlu cheltuieli de judecată parţiale, reprezentând taxă judiciară de timbru, timbru judiciar şi onorariu avocaţial.
Împotriva acestei sentinţe, scutit de plata taxelor de timbru, a declarat recurs pârâta C.A.S., solicitând admiterea recursului, modificarea în parte a hotărârii atacate şi respingerea în totalitate a cererii reclamantului.
În motivarea recursului a arătat că, referitor la luna mai 2008, instanţa de fond a reţinut în mod corect că acordarea stimulentelor şi implicit a cuantumului acestora este atributul exclusiv al preşedintelui-director general al C.A.S. astfel cum arată Ordinul nr.1418/2006, ţinând cont de criteriile obiective inserate în art. 8 ale aceluiaşi act normativ.
Instanţa de fond a ignorat că în perioada 30.05.2007 – 30.05.2008 intimatul reclamant a avut pe rolul instanţelor de judecată 15 cauze civile în care pârâtă era C.A.S.
În calitate de funcţionar public al C.A.S. reclamantul avea obligaţia de a apăra în mod loial prestigiul instituţiei publice în care îşi desfăşoară activitatea, precum şi de a se abţine de la orice act ori fapt care poate produce prejudicii imaginii acesteia. Prin acţionarea în justiţie a C.A.S., fără să existe un motiv serios şi legal, acesta a produs prejudicii imaginii instituţiei.
Conform Regulamentului intern la C.A.S, învoirile din timpul programului de lucru se fac cu bilete de voie semnate de conducătorul locului de muncă.
Doamna B.S., în calitate de martor, a declarat în faţa instanţei că reclamantul şi-a îndeplinit în mod egal şi cu profesionalism atribuţiile de serviciu.
Ori, lui M.V., în perioada august 2007 – 20.11.2008 nu i s-a eliberat nici un bilet de voie, de unde rezultă că reclamantul a părăsit locul de muncă pentru a fi prezent în cauzele menţionate mai sus, fără acordul conducătorului de muncă.
În ceea ce priveşte profesionalismul intimatului reclamant, instanţa de fond a lăsat neobservat faptul că raportul de control nr. DG 3039 din 20.05.2008, întocmit de reclamant, conţinea o serie de lipsuri, aşa cum rezultă din adresa nr. DG 3799/30.06.2008 întocmită de compartimentul juridic, astfel, raportul respectiv neputând fi valorificat de C.A.S.
Referitor la luna noiembrie 2008, s-a arătat că în perioada 30.05.2007 – 31.10.2008, reclamantul a avut pe rolul instanţelor de judecată 19 cauze civile în care pârâtă era C.A.S.
Pentru imaginate nereguli comise de C.A.S., reclamantul a sesizat corpul de control al C.N.A.S. Corpul de control a constatat că sesizarea făcută de reclamant era lipsită de orice suport real. Reclamantul, nemulţumit de cele consemnate în raportul de control, a sesizat comisia de disciplină a C.N.A.S. Comisia de disciplină a clasat sesizarea pe motiv că nu s-a confirmat săvârşirea unei abateri disciplinare.
Pentru presupuse nereguli în ceea ce priveşte gestionarea fondului naţional unic de sănătate de către organele de conducere ale C.A.S., reclamantul a depus o sesizare la D.N.A. În urma cercetărilor penale, sesizarea depusă de reclamant s-a finalizat printr-o ordonanţă de neîncepere a urmăririi penale.
În perioada februarie – aprilie 2010, în timpul controlului efectuat de către Camera de Conturi, reclamantul a depus o altă sesizare cu presupuse nereguli privind activitatea C.A.S.. Şi această sesizare a avut aceeaşi finalitate.
Instanţa de fond nu a ţinut cont de practica instanţelor de judecată din Oradea şi din ţară, inclusiv Curtea de Apel Oradea, prin care s-a statuat că nominalizarea persoanelor care beneficiază de stimulente şi stabilirea cuantumului acestora este atributul exclusiv al conducătorului instituţiei.
Cuantumul cheltuielilor de judecată acordate de instanţa de fond este exagerat.
În drept, art. 299 şi urm. din Cod de procedură civilă, Legea nr. 188/ 1999 republicată, Legea nr. 554/ 2004, Legea nr. 7/ 2004 şi Regulamentul intern al C.A.S.
Examinând sentinţa recurată, raportat la motivele de recurs invocate, precum şi sub toate aspectele, potrivit art. 304/1 Cod procedură civilă, instanţa a reţinut că recursul este nefondat.
Potrivit prevederilor art.8 din Ordinul nr.1418/21.11.2006 pentru aprobarea Normelor metodologice privind modalitatea de constituire şi utilizare a fondului destinat stimulării personalului din Ministerul Sănătăţii Publice, Casa Naţională de Asigurări de Sănătate şi structurile teritoriale ale acestora, în vederea repartizării fondului destinat stimulării personalului, se iau în considerare o serie de criterii obiective, acestea fiind expres enumerate la lit. b) pentru personalul din casele de asigurări de sănătate şi autorităţile de sănătate publică.
De asemenea, potrivit art. 9 alin. 4 din acelaşi ordin, aprobarea nominală a persoanelor din structura caselor de asigurări de sănătate se face de către directorii generali ai acestora pentru directori, medicul-şef si pentru personalul din subordine, iar pentru restul personalului, la propunerea conducerii compartimentelor din structura caselor de asigurări de sănătate.
În speţă, în vederea repartizării stimulentelor pentru luna noiembrie 2008, directorul general al CAS nu a solicitat conducerii compartimentului de control propuneri pentru acordarea stimulentelor pentru cei 5 salariaţi din cadrul acestui compartiment, repartizarea stimulentelor fiind realizată astfel direct de către directorul general, iar în ceea ce priveşte stimulentele aferente lunii mai 2008, deşi conducerea compartimentului de control a făcut propuneri de repartizare a acestora, repartizarea s-a făcut fără a se ţine cont de aceste propuneri.
În acest context, fără a nega atributul exclusiv al preşedintelui-director general al CAS de a aproba stimulentele, instanţa a reţinut, totuşi, că, acest atribut nu poate fi exercitat în mod discreţionar de către acesta, ci trebuie să se realizeze în funcţii de nişte criterii obiective, astfel cum sunt acestea reglementate de prevederile art. 8 lit. b) din Ordinul 1418/21.11.2006. Altfel spus, nu se poate admite exercitarea cu rea-credinţă a unui drept conferit de lege, sub paravanul atributului exclusiv conferit de lege directorului general de a nominaliza persoanele care vor beneficia de stimulente şi de a realiza cuantificarea acestora. Din acest punct de vedere, nu se poate admite exercitarea discreţionară a acestui drept, ci din contră acest drept se impune a fi pus în valoare tocmai în baza criteriilor obiective oferite de lege.
Din această perspectivă, nu se putea reţine lipsa de loialitate şi de respect a reclamantului intimat faţă instituţia publică doar pentru că acesta a înţeles să exercite mai multe acţiuni judiciare pentru protecţia unor drepturi ale sale. A admite o altă opinie ar echivala cu negarea dreptului reclamantului la un tribunal, drept consacrat de art. 6 paragraf 1 din CEDO.
Faptul că există mai multe procese pe rolul instanţelor de judecată între reclamant şi instituţia publică recurentă, coroborat cu faptul că, la repartizarea în concret a stimulentelor nu s-a ţinut deloc cont de propunerile formulate de conducerea compartimentului din care face parte reclamantul, îndreptăţeşte instanţa să pună sub semnul întrebării buna-credinţă a conducerii instituţiei vis-a vis de reclamant, precum şi manifestarea discreţionară a dreptului preşedintelui-director general de a acorda aceste stimulente.
Astfel, în faţa instanţei de fond a fost audiată în calitate de martor, şefa biroului control din cadrul CAS Bihor, numita B.S., care coordona activitatea compartimentului în lunile mai şi respectiv noiembrie 2008 şi din depoziţia căreia rezultă că toţi salariaţii care compun compartimentul respectiv sunt îndreptăţiţi în mod egal la stimulente şi că nu există criterii neîndeplinite de către reclamant, care să justifice acordarea unor stimulente în cuantum mai mic în raportul cu ceilalţi colegi.
Or, instanţa a apreciat că, în calitatea sa de coordonator al activităţii compartimentului control, martora era mai bine poziţionată decât directorul general, în a constata modul în care reclamantul şi-a îndeplinit sarcinile de serviciu, având în vedere că, potrivit atribuţiilor conferite prin anexa la decizia nr. 368/09.10.2008, aceasta trebuia să organizeze activitatea fiecărui angajat, să urmărească şi să verifice activitatea profesională a angajaţilor din subordine, să întocmească fişele de evaluare individuală şi fişele de apreciere ale subordonaţilor.
Prin urmare, în condiţiile în care conducerea instituţiei nu a ţinut cont de propunerea efectuată de conducerea compartimentului control şi nici nu a oferit o justificare întemeiată a acordării unor stimulente pentru reclamant într-un cuantum mult mai mic în raport cu ceilalţi colegi, prin raportare la criteriile obiective impuse de art. 8 lit. b) din Ordinul 1418/21.11.2006, concluzia este că dreptul de a acorda stimulente a fost exercitat discreţionar.
Nu puteau fi reţinute ca fiind pertinente în sensul diminuării stimulentelor nici susţinerile recurentei în sensul efectuării unor sesizări de către reclamant cu privire la unele nereguli constatate în cadrul instituţiei şi nici lipsurile din raportul de control nr.3039/20.05.2008, instanţa apreciind că acestea sunt aspecte particulare, iar activitatea reclamantul trebuie apreciată în ansamblu, raportat la criteriile anterior amintite.
Luând în considerare toate aceste aspecte, instanţa va reţine că, deşi, în principiu, dreptul de a acorda stimulente, precum şi cuantumul acestora este prerogativa conducătorului instituţiei, în cazul particular dedus judecăţii şi faţă de probele administrate, a rezultat o apreciere discreţionară a conducerii instituţiei vis-a-vis de cuantumul foarte redus al stimulentelor acordate reclamantului, faţă de ceilalţi colegi ai săi, survenită pe fondul litigiilor derulate pe rolul instanţelor de judecată, declanşate de reclamant, care determină implicit o anumită stare de tensiune între persoanele implicate. Or, exercitarea discreţionară a unui drept, fără a se oferi anumite criterii pertinente şi obiective care au ghidat conducerea instituţiei la adoptarea unei anumite conduite, nu poate fi lăsată nesancţionată, căci în caz contrar s-ar încuraja abuzurile comise faţă de persoanele subordonate ierarhic.
De altfel, instanţa de fond a acordat reclamantului, pentru luna noiembrie 2008 stimulente în cuantum de 200 lei, echivalentul minimului încasat cu acest titlu de către unul dintre colegii reclamantului, iar pentru luna mai 2008 s-a acordat suma propusă de conducătorul compartimentului control, iar faţă de aceste aspecte, nu se poate reţine că instanţa de fond ar fi acordat aceste stimulente în mod aleatoriu.
De asemenea, câtă vreme s-a stabilit o exercitarea discreţionară a dreptului conducătorului instituţiei de a distribui stimulentele, nu putea fi lăsat nevalorificat dreptul reclamantului doar pentru faptul că fondul alocat în acest scop a fost distribuit în totalitate, ci, faţă de situaţia creată, revine conducerii instituţiei obligaţia de a lua toate măsuri care se impun pentru punerea în aplicare a hotărârii judecătoreşti.
Referitor la motivul de recurs privind cuantumul cheltuielilor de judecată la care a fost obligată recurenta, şi acesta este nefondat, având în vedere faptul că, potrivit art.274 alin.3 Cod procedură civilă, onorariul avocatului poate fi cenzurat prin raportare la onorariile minimale, valoare pricinii şi munca îndeplinită de avocat. Aşadar, nu numai valoare pricinii are relevanţă în aprecierea caracterului exagerat al onorariului, ci şi munca avocatului, iar din acest punct de vedere, se va observa că avocatul a reprezentat reclamantul în ambele dosare până la conexarea acestora, iar instanţa de fond a acordat doar jumătate din onorariul solicitat, respectiv suma de 1000 lei, pe care instanţa de recurs nu o apreciază ca fiind exagerată.
Faţă de aceste aspecte, în temeiul art. 312 alin. 1 Cod procedură civilă, a fost respins recursul ca nefondat şi menţinută ca legală şi temeinică sentinţa recurată.
(Decizia nr.292/CA/15.04.2010 a Curţii de Apel Oradea – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal).
