Remunerarea muncii suplimentare prestate de salariat în interesul angajatorului. Lipsa solicitarii scrise a angajatorului pentru efectuarea muncii suplimentare.
Câta vreme corespondenta electronica dovedeste ca orele prestate suplimentar au fost în interesul angajatorului, care a beneficiat de munca salariatului, acceptând aceasta situatie în mod tacit, angajatul are dreptul de a fi remunerat pentru activitatea desfasurata.
(CURTEA DE APEL BUCURESTI-SECTIA A VII-A CIVILA SI PENTRU CAUZE PRIVIND CONFLICTE DE MUNCA SI ASIGURARI SOCIALE, DECIZIA CIVILA NR.7946 din 30.11.2011)
Prin sentinta civila nr. 8955 din data de 30.11.2010, pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a VIII-a Conflicte de Munca si Asigurari Sociale, a fost admisa, în parte actiunea formulata de contestatoarea C.C.E., în contradictoriu cu intimata BCR SA, a fost respinsa, ca neîntemeiata, cererea de constatare a nulitatii deciziei din 29.04.2009 emisa de intimata, a fost obligata pârâta la plata catre reclamanta a sumelor brute de 126 lei, reprezentând prima de vacanta aferenta anului 2009 ramasa neachitata si de 80 lei, reprezentând stimulent de Craciun pentru 2009 ramas neachitat si au fost respinse cererea de obligare a pârâtei la plata sumelor brute de 1306 lei, cu titlu de prima de vacanta si de 820 lei, cu titlu de stimulent de Craciun, pentru 2009, ca ramasa fara obiect, precum si cererea de obligare a pârâtei la plata bonusului aferent anului 2009 si a drepturilor banesti pentru munca suplimentara, aferente perioadei august 2007 – aprilie 2009, ca neîntemeiata.
Pentru a pronunta aceasta sentinta, prima instanta a retinut ca, reclamanta a avut calitatea de salariat al pârâtei începând cu 8.09.1999, în baza contractului individual de munca înregistrat sub din 08.09.1999. Raporturile de munca au încetat prin decizia din 29.04.2009, în baza art.65 din codul muncii. Potrivit mentiunilor deciziei de concediere, masura se datoreaza desfiintarii locului de munca ocupat de salariata si este cauzata de reorganizarea activitatii societatii.
Articolul 65 din codul muncii instituie posibilitatea angajatorului de a dispune concedierea pentru motive ce nu tin de persoana salariatului în cazul în care se desfiinteaza locul de munca ocupat de salariat. Potrivit art.74 alin.l Codul muncii, decizia de concediere se comunica salariatului în scris si trebuie sa contina în mod obligatoriu motivele care au determinat concedierea, durata preavizului si lista tuturor locurilor de munca disponibile în unitate, termenul în care salariatii urmeaza sa opteze pentru a ocupa un loc de munca vacant, în conditiile art.64.
Verificând continutul deciziei de concediere, instanta a constatat ca aceasta cuprinde mentiunile obligatorii reglementate de art.74 alin.l lit. a si b din codul muncii, respectiv durata preavizului, de 20 de zile lucratoare, si motivele care au determinat concedierea.
A sustinut reclamanta ca decizia nu cuprinde mentiunea locurilor de munca vacante disponibile în societate, însa aceasta împrejurare nu este de natura sa anuleze masura concedierii, atâta timp cât pârâta nu avea astfel de obligatie.
Conditia prevazuta de art. 74 alin.1 lit.d din Codul muncii, conform careia decizia de concediere trebuie sa contina în mod obligatoriu lista tuturor locurilor de munca disponibile în unitate si termenul în care salariatii urmeaza sa opteze pentru a ocupa un loc de munca vacant, în conditiile art.64, se refera la forma actului prin care s-a dispus concedierea si trebuie îndeplinita numai în situatia prevazuta la art.64 din codul muncii. Art.64 impune angajatorului obligatia oferirii unui loc de munca vacant numai în situatia concedierii dispuse în temeiul art.61 lit.c si d, în cazul constatarii inaptitudinii fizice si/sau psihice a salariatului sau al necorespunderii profesionale cu locul de munca.
Cum în cuprinsul art.64, care reglementeaza obligatia oferirii de catre angajator a unui loc de munca vacant, aceasta obligatie nu a fost stipulata si în situatia concedierii determinata de desfiintarea locului de munca ocupat de salariat, nu se poate trage concluzia ca prin art. 74 alin.l lit.d din codul muncii s-a extins obligatia si în alte situatii, de vreme ce art.74 reglementeaza conditii de forma ale deciziei de concediere. A se interpreta dispozitia din art.74 lit.d în sensul instituirii obligatiei mentionate si în cazul concedierii pentru motive neimputabile salariatului ar însemna sa fie sanctionat angajatorul pentru nerespectarea unei norme juridice care nu este previzibila, caci obligatia nu rezulta în mod cert din acest text, putând fi cel mult interpretata.
Intimata, care are sarcina probei potrivit art. 287 din codul muncii, a depus la dosar înscrisuri prin care a probat faptul ca masura concedierii este legala, în conditiile art.65 alin.2 codul muncii, si anume din care rezulta ca desfiintarea locului de munca a fost efectiva, respectiv ca postul nu se mai regaseste în organigrama acesteia, ca are o cauza reala si ca este serioasa, respectiv ca este impusa de situatia economica si ca nu disimuleaza realitatea.
Astfel, comparând organigramele societatii din perioada anterioara si ulterioara concedierii contestatoarei, aflate la filele 109 si 110 din dosar, rezulta ca întreg Departamentul Managementul Calitatii Totale a fost desfiintat si, implicit, si postul ocupat de reclamanta a fost desfiintat efectiv, fiind suprimat din structura angajatorului, deci desfiintarea postului de coordonator regional calitate este efectiva.
De asemenea, din înscrisurile depuse la dosar, constând în nota din 05.02.2009 a Directiei Dezvoltare Afaceri si Produse Retail si în anexele la acest document, a rezultat ca la data de 27.02.2009 Consiliul de Supraveghere al BCR SA, în urma analizei notei de fundamentare mentionata, a decis sa aprobe proiectul de restructurare si reorganizare a activitatii în domeniul vânzarii produselor bancare, principalele schimbari de natura organizatorica fiind reorganizarea si integrarea în cadrul Directiei Dezvoltare Afaceri si Produse Retail – Departamentul Customer Relationship Management (Departamentul Managementul Riscului de Credit Clienti Corporate) a activitatii de management al calitatii servirii si management al reclamatiilor clientilor de tip retail, activitate care se desfasura în cadrul Departamentului Managementul Calitatii Totale, precum si integrarea în cadrul Directiei Suport si Dezvoltare Produse Corporate a activitatilor referitoare la clientii de tip corporate privind managementul reclamatiilor, activitate care de asemenea se desfasura în cadrul Departamentului Managementul Calitatii Totale, cu consecinta desfiintarii acestui din urma departament dupa realizarea transferului de responsabilitati. Prin acelasi document s-au facut si propuneri de modificari a structurii organizatorice, cu definirea atributiilor noului departament, a structurii de posturi, posturile preluate în structura Departamentului Customer Relationship Management urmând a fi redefinite prin crearea unor noi fise de post si ocupate prin concurs. De asemenea, în cadrul procedurii de selectie, s-a propus organizarea unui concurs într-o prima etapa pentru candidatii ce au ocupat posturile desfiintate din vechile structuri.
Toate acestea conduc la concluzia ca societatea intimata a justificat masura sa de a-si reorganiza activitatea, bazata pe ratiuni economice, fiind la latitudinea angajatorului adoptarea unor noi solutii manageriale, apreciate ca fiind necesare pentru eficientizarea activitatii sale, motiv pentru care a procedat la desfiintarea postului ocupat de reclamanta. In consecinta, desfiintarea locului de munca al reclamantei are un caracter real si serios întrucât prezinta caracter obiectiv, fiind impusa de situatia economica, are la baza studii în scopul îmbunatatirii activitatii si nu disimuleaza realitatea.
Astfel, retinând ca masura concedierii este dispusa cu respectarea conditiilor de forma si a procedurii prevazuta de lege, instanta a respins contestatia.
Art.9 din anexa nr.2 a contractului colectiv de munca al BCR înregistrat cu în 04.03.2009 reglementeaza la alin.l dreptul salariatilor bancii la încasarea unei prime de vacanta, care reprezinta echivalentul salariului de baza brut lunar avut la data platii, proportional cu timpul lucrat efectiv de la începutul anului în banca, platita proportional cu rata de realizare a tintei de profit brut la nivelul BCR. Potrivit alin.3 al textului conventional, plata a 50% din cuantumul primei de vacanta se face în luna august, în corelatie cu gradul de realizare a tintei de profit brut la nivelul BCR pentru primele 6 luni ale anului, si restul de 50% în luna februarie a anului urmator, în corelatie cu gradul de realizare a tintei de profit brut la nivelul BCR pentru întreg anul.
Prin art. 18 din anexa nr. 1 a contractului colectiv de munca al BCR s-a convenit asupra acordarii în beneficiul salariatilor bancii a unui stimulent cu ocazia sarbatorilor Craciunului si Anului Nou, care reprezinta echivalentul salariului de baza brut lunar avut la data platii, proportional cu timpul efectiv lucrat de la începutul anului în banca, în functie de gradul de realizare a tintei BCR de profit brut stabilit în luna octombrie a anului curent, data platii fiind luna decembrie a anului curent. Alin.4 prevede ca de acest stimulent beneficiaza si personalul concediat pentru motive neimputabile acestora.
Fata de dispozitiile acestor norme conventionale, având în vedere ca, potrivit art.7 alin.2 din Legea nr.130/1996, contractele colective de munca încheiate cu respectarea dispozitiilor legale constituie legea partilor, pârâtei îi incumba obligatia de a plati reclamantei prima de vacanta pentru anul 2009 si stimulentul ocazionat de sarbatoarea Craciunului si a Anului Nou.
Potrivit concluziilor expertului în specialitatea contabilitate M.I., prima de vacanta cuvenita reclamantei pentru anul 2009 are valoarea de 1432 lei brut, din care pârâta a achitat suma de 1306 lei, iar stimulentul de Craciun aferent anului 2009 este în cuantum brut de 900 lei, din care s-a platit suma de 820 lei. în consecinta, pârâta datoreaza fostei salariate sumele brute de 126 lei, respectiv de 80 lei, cu titlu de prima de vacanta si stimulent de Craciun, ambele aferente anului 2009, cererea având ca obiect partea din cele doua beneficii, care au fost achitate pe parcursul procesului, fiind ramasa fara obiect.
În ceea ce priveste obligatia de plata a bonusului aferent anului 2009, art. 17 din anexa nr.l a contractului colectiv de munca al BCR prevede obligatia pârâtei de a plati salariatilor, în vederea stimularii acestora pentru aportul direct la realizarea obiectivelor bancii, în conditii de eficienta si competitivitate, aport concretizat prin rezultate deosebite obtinute în activitatea individuala sau prin lucrari apreciate ca valoroase, a unor premii, în limita a 23% din fondul de salarii de baza realizat anual, daca tintele financiare ale BCR s-au atins. Alin.4 exclude de la beneficiul premiilor persoanele care nu mai au calitatea de salariat la data platii acestui drept. Totodata, potrivit alin.6, prima nu constituie un drept al fiecarui salariat, obligatoriu a se acorda de catre angajator, ci premierea se face în raport cu rezultatele obtinute de fiecare salariat si de rezultatele financiare la nivelul BCR SA, criteriile si modalitatea de calcul fiind detaliate în proceduri interne.
Acestea fiind conditiile de acordare a premiilor pentru activitatea individuala, având în vedere ca plata acestui drept este lasata la latitudinea angajatorului, în functie de modul de apreciere a rezultatelor activitatii profesionale a fiecarui salariat, precum si faptul ca din dispozitiile Ghidului de alocare a premiilor individuale pentru anul 2009 si ale Sistemului de performanta si dezvoltare profesionala rezulta ca plata premiului pentru categoria de personal din care face parte reclamanta se face anual, în corelatie cu rezultatele evaluarii performantei individuale, iar la data când ar fi trebuit sa se achite acest drept salariatilor reclamanta nu mai avea raporturi de munca cu pârâta, cererea de plata a bonusului aferent anului 2009 a fost respinsa ca neîntemeiata.
A mai pretins reclamanta ca a prestat munca suplimentara în perioada august 2007 – aprilie 2009, întemeindu-se pe înscrisuri reprezentând corespondenta electronica, din care rezulta data transmiterii documentelor si faptul ca respectiva corespondenta s-a purtat cu angajati ai pârâtei. La rândul sau, pârâta a depus la dosar condica de prezenta si pontaje.
Pe baza tuturor acestor documente, expertul judiciar contabil a stabilit efectuarea a 186 de ore de munca suplimentara în perioada 19.08.2008 – 30.04.2009, evaluata la suma bruta de 5572 lei, raportându-se la ora de sosire mentionata în condica de prezenta si la orele de transmitere a corespondentei electronice. Urmare obiectiunilor formulate de catre reclamanta, expertul a calculat numarul orelor de munca suplimentara si în varianta valorificarii programului de lucru cu începere de la ora 8,30, rezultând 242 ore de munca suplimentara si suma bruta de 7250 lei, ca reprezentând contravaloarea muncii suplimentare astfel determinata.
Potrivit art.118 din codul muncii, munca suplimentara se efectueaza numai la solicitarea angajatorului. Art.119 reglementeaza obligatia angajatorului de a compensa munca suplimentara prin ore libere platite în urmatoarele 30 de zile dupa efectuarea acesteia, iar în cazul în care compensarea nu este posibila, munca suplimentara se plateste prin adaugarea unui spor la salariu, care se negociaza prin contractul colectiv sau individual de munca, astfel cum rezulta din dispozitiile art.119 si art.120 din codul muncii.
Conditiile efectuarii muncii suplimentare si drepturile cuvenite au fost inserate în art.12 din contractul colectiv de munca încheiat la nivelul pârâtei. Alin.3 prevede retribuirea muncii suplimentare cu un spor de 100% din salariul de baza brut, iar alin. 4 conditioneaza acordarea sporului de prestarea muncii suplimentare în baza dispozitiei scrise a conducerii entitatii functionale, în situatii deosebite, legate de realizarea în bune conditii si la termen a unor lucrari de volum, cu caracter temporar în sfera de atributii a compartimentelor de munca. Din alin.6 si 7 al art.12 rezulta ca desfasurarea activitatii peste durata normala a programului de lucru se realizeaza pe baza referatului întocmit de fiecare entitate functionala, care cuprinde justificarea desfasurarii activitatii în acest regim de lucru si nominalizarea persoanelor ce urmeaza sa presteze activitatea, cu semnatura de accept a acestora, evidenta muncii suplimentare facându-se pe fiecare salariat în parte.
Pârâta a infirmat prestarea de catre reclamanta a activitatii peste durata normala a programului de lucru si, implicit, existenta documentelor de justificare si de evidenta a muncii în acest regim reglementate de art. 12 din contractul colectiv de munca, astfel ca, în aceste conditii, apreciind ca înscrisurile constând în corespondenta electronica purtata de reclamanta dupa terminarea programului normal de lucru constituie numai un început de dovada scrisa, care nu a fost completata cu alte mijloace probatorii, din care sa rezulte ca reclamanta a desfasurat munca suplimentara în conditiile prevazute de art.118 din codul muncii, instanta nu a putut constata dreptul reclamantei la plata sporului pentru munca desfasurata în aceste conditii.
Cum pârâta se afla partial în culpa procesuala, în temeiul art.274 si urmatoarele cod procedura civila, aceasta a fost obligata la plata cheltuielilor de judecata suportate de catre reclamant cu prilejul solutionarii cererii de chemare în judecata, reprezentând onorariu expert, cuantumul total de 2200 lei.
Împotriva sentintei sus-mentionate, a declarat recurs, în termenul legal si motivat, contestatoarea C.C.E., criticând-o pentru nelegalitate si netemeinicie.
În motivarea recursului, întemeiat în drept pe dispozitiile art.304 pct.9 Cod procedura civila, recurenta a aratat ca solutia de respingere a cererii de contestare a nulitatii deciziei de concediere nr. 494 emisa de intimata BCR, la data de 29 aprilie 2009 este nelegala si netemeinica, în speta Tribunalul facând o gresita aplicare a legii.
Aceasta deoarece decizia de concediere este nelegal întocmita necontinând mentiunile obligatorii prevazute de Legea 53/2003 întrucât:
-din continutul deciziei nu se întelege motivul pentru care s-a facut reorganizarea si pentru ce motiv a fost concediata recurenta;
– autorul deciziei nu explica care este necesitatea obiectiva privind desfiintarea unor locuri de munca, printre care si a contestatoarei;
Nu se mentioneaza în continutul deciziei îndeplinirea conditiei legale a intimatei de a oferi reclamantei alt loc de munca compatibil cu pregatirea, obligatia de diligenta potrivit art. 64 alin. 1 din Codul muncii.
S-a mai sustinut ca decizia nesocoteste dispozitiile art. 74 alin. 1 lit. d din Codul muncii întrucât în continutul sau nu se regaseste lista tuturor locurilor de munca disponibile în unitate si termenul în care salariatii urmeaza sa opteze pentru a ocupa un loc de munca vacant în conditiile art. 64 din Legea 53/2003 iar desfiintarea postului recurentei nu are la baza o cauza efectiva, reala si serioasa în sensul si acceptiunea dispozitiilor art. 65 din Legea 53/2003, masura fiind discretionara, abuziva si netemeinica.
Desi s-a desfiintat Departamentul Managementul Calitatii Totale (DMCT) în cadrul caruia functiona recurenta, s-a înfiintat Departamentul Customer Relationship Management (DCRM) care a preluat activitatea departamentului desfiintat, în cadrul caruia s-au redenumit vechile posturi, li s-au adaugat atributiuni noi, dar nu au fost preluati vechii salariati, care aveau contract individual de munca pe perioada nedeterminata si s-a hotarât ca pe posturile nou înfiintate si pe posturile “redefinite” sa se organizeze concurs de ocupare la care au avut posibilitatea sa se înscrie si vechii salariati concediati pentru motive ce nu le sunt imputabile.
Departamentul nou înfiintat preluând atributiile fostului departament de managementul calitatii în mod necesar trebuia sa preia, fara vreo conditie si salariatii departamentului desfiintat, sa-i repartizeze în noile posturi create sau redefinite si abia apoi, daca ramâneau locuri libere sa organizeze concurs pentru posturile vacante.
In acest context desfiintarea locurilor de munca nu este efectiva si nu are la baza o cauza reala si serioasa, astfel cum gresit a retinut Tribunalul în considerentele sentintei.
Desfiintarea locului de munca poate avea la baza o cauza reala si serioasa, numai atunci când este determinata de dificultati economice, ori în prezenta cauza, nu se afla într-o atare situatie, dimpotriva potrivit comunicatelor date de reprezentantii bancii pentru anul precedent BCR a obtinut un “profit net istoric” de 541 milioane EURO, anul 2008 fiind un an de vârf pentru întregul sistem bancar românesc.
A obliga salariatul concediat din motive neimputabile lui sa se înscrie la un nou concurs pentru a ocupa un post nou sau redefinit, înseamna a face o noua selectie profesionala, desi nu exista vreun motiv sa se procedeze la aceasta, iar recurenta avea rezultate profesionale dintre cele mai bune, motiv pentru are a avut tot timpul cât a fost angajata la BCR (inclusiv DMCT) doar calificativul “foarte bun” si primind premii/bonusuri corelate cu aceste calificative, conform reglementarilor interne ale BCR.
În ceea ce priveste lipsa de fundamentare a Notei din 05.02.2009 a DDAPR recurenta a precizat ca aceasta nu are aviz de legalitate la intern (nu este vizata de Directia Juridica a BCR),nu este fundamentata economic,nu se creeaza un punct unic al contactului cu clientul (motiv principal al “reorganizarii”) contrar celor sustinute de instanta în baza Notei,aceasta sustine reorganizarea activitatii prin preluarea managementului calitatii servirii atât pentru clientii retail cât si corporate, fara a demonstra avantajele,tratarea reclamatiilor nu se centralizeaza ci se împarte între directiile de retail si corporate, anterior desfiintarii DMCT, toate reclamatiile fiind centralizate la DMCT,desi se vorbeste pe punct unic prin deservirea si a clientului corporate în cadrul DDAPR, lectura atenta a notei releva accentul pus pe clientul retail,nu se demonstreaza prin cifre avantajele pentru care punctul unic al interactiunii cu clientul trebuie sa fie o directie de retail si nu una de corporate sau o directie neutra, echidistanta, cu linie de raportare functionala catre presedintele bancii,nu se poate vorbi de un punct unic al interactiunii cu clientul daca este exclus clientul corporate iar contactul cu clientul este în fapt realizat la nivelul sucursalelor si centrelor de afaceri – prin personal front office – si nu la cel al directiilor din Centrala, ca DDAPR – falsa problema lansata, distragând atentia de la desfiintarea abuziva a departamentului,precum si faptul ca nu se argumenteaza în niciun fel ca, în conditiile realizarii de catre DMCT a indicatorilor de performanta pe anul 2008, la peste 90% (interpretare interna “conform asteptarilor”) era absolut necesara pentru eficientizarea activitatii bancii, desfiintarea DMCT si concedierea salariatilor, excluzându-se din start preluarea acestora în noua structura.
Din documentatia depusa la dosar reiese ca nu s-au scos la concurs toate posturile nou create.
Cu privire la munca suplimentara, recurenta a precizat ca expertul judiciar contabil a calculat numarul orelor de munca suplimentara în varianta valorificarii programului de lucru cu începere de la ora 8.30, rezultând 242 de ore de munca peste program stabilind contravaloarea la 7250 lei.
Tribunalul a respins ca neîntemeiata cererea contestatoarei având ca obiect obligarea intimatei la drepturile banesti cuvenite pentru munca suplimentara, preluând necritic si întocmai sustinerile din întâmpinare, de altfel infirmate de probele administrate în cauza.
Contestând prestarea de catre petenta a activitatii peste durata normala a programului de lucru si implicit existenta documentelor de justificare si de evidenta a muncii prestate în acest regim reglementata de art. 12 din CCM, Tribunalul a apreciat ca înscrisurile constând în corespondenta electronica purtata de contestatoare dupa terminarea programului normal de munca, constituie numai un început de dovada scrisa care nu a fost completata cu alte mijloace probatorii, din care sa rezulte desfasurarea muncii suplimentare, în conditiile prevazute de art. 118 din Codul muncii, cu aceasta motivatie, instanta de fond respingând cererea ca fiind neîntemeiata.
S-a precizat ca mesajele e-mail (corespondenta electronica) au fost transmise exclusiv salariatilor BCR aflati în relatii de colaborare profesionala cu recurenta, colegilor de la DMCT, inclusiv conducerii DMCT, asa cum se constata si prin raportul de expertiza,rezultând astfel, în conformitate cu calculele contestatoarei 270 ore suplimentare probate prin e-mail la care se adauga cele 186 ore suplimentare evidentiate în condica de prezenta semnata de catre contestatoare si conducerea DMCT, în perioada august 2008 – aprilie 2009, al caror numar si contravaloare – 5.572 lei – s-a stabilit de catre expertul contabil prin raspunsul la obiectiunile formulate de contestatoare la raportul de expertiza contabila comunicat instantei la termenul din 24.06.2010.
Condica de prezenta astfel semnata demonstreaza ca starea de fapt a fost practic luata la cunostinta zi de zi de catre directorul entitatii, care a acceptat-o implicit, tot implicit recunoscând prestarea de munca suplimentara.
În ceea ce priveste cererea de obligare a intimatei la plata bonusului cuvenit pentru anul 2009,recurenta a precizat ca în mod gresit a respins Tribunalul aceasta cerere,art. 17 din Anexa 1 la CCM al BCR prevazând obligatia angajatorului de a plati salariatilor, în vederea stimularii acestora pentru aportul direct la realizarea obiectivelor bancii în conditii de eficienta si competitivitate, a unor premii, în limita a 23% din fondul de salarii, daca tintele financiare ale BCR s-au atins.
Având în vedere ca decizia de concediere s-a emis din motive neimputabile salariatului, recurenta are dreptul la o cota parte din bonusul aferent anului 2009, calculat la nivelul fondului anual de premiere cuvenit functiei (1 salariu brut) luând în considerare un grad de realizare a indicatorilor de performanta de 100%.
Recurenta a mai sustinut si faptul ca nelegal a solutionat Tribunalul si aspectul cheltuielilor de judecata întrucât facând aplicatiunea dispozitiile art.274 Cod procedura civila, se impunea obligarea intimatei la totalitatea cheltuielilor de judecata efectuate de contestatoare.
Prin notele scrise depuse la dosar,intimata a invocat exceptiile inadmisibilitatii formularii direct în recurs a cererii de reintegrare în munca,admiterea exceptiei prescriptiei extinctive a dreptului de a solicita reintegrarea în munca precum si exceptia decaderii din dreptul de a-si completa cererea introductiva cu un nou capat de cerere. La dosarul cauzei intimata a depus practica judiciara în materie.
Cu privire la exceptiile inadmisibilitatii si a decaderii recurentei din dreptul de a-si completa cererea introductiva cu un nou capat de cerere,Curtea constata ca acestea vizeaza practic un singur aspect si anume inadmisibilitatea formularii unei cereri noi direct în calea de atac a recursului,exceptia inadmisibilitatii invocata de catre intimata urmând a fi admisa,fata de dispozitiile art.316 raportat la dispozitiile art.294 Cod procedura civila. Retinerea acestei exceptii duce la imposibilitatea examinarii de catre aceasta instanta a exceptiei prescriptiei extinctive a dreptului recurentei de a solicita reintegrarea în munca,cât timp s-a retinut inadmisibilitatea formularii unei cereri noi de catre recurenta direct în calea de atac a recursului.
Analizând recursul declarat prin prisma motivelor de recurs formulate, precum si în baza art.3041 Cod procedura civila, în raport de actele si lucrarile dosarului, Curtea retine urmatoarele:
Criticile recurentei referitoare la gresita aplicare a legii de catre instanta de fond nu pot fi retinute,concedierea recurentei fiind determinata,astfel cum rezulta din decizia din 29.04.2009 contestata de desfiintarea locului de munca,urmare a reorganizarii activitatii societatii prin desfiintarea Departamentului Managementul Calitatii Totale (D.M.C.T.) si a tuturor posturilor din statul acestei Directii si de dezvoltarea în cadrul unei alte entitati functionale a unei noi activitati de management al relatiei cu clientii si a unui nou flux de administrare a sesizarilor clientilor automatizat si integrat cu sistemul de evidenta si urmarire a sesizarilor clientilor grupului Erste.
La baza emiterii acestei decizii a stat Hotarârea Consiliului de Supraveghere prin care s-a aprobat Nota Directiei Dezvoltare Afaceri si Produse Retail (DDAPR) nr. 222 din 5 februarie 2009, prin care a fost aprobata Nota DDAPR nr.222/5.02.2009 referitoare la reorganizarea Directiei Dezvoltare Afaceri si Produse Retail si la desfiintarea Departamentului Managementul Calitatii Totale (D.M.C.T.).
Potrivit dispozitiilor art.25.1 lit.d si g din Actul constitutiv al BCR, Consiliul de Supraveghere are printre atributiile sale principale si aprobarea structurii organizatorice a Bancii precum si aprobarea strategiei acesteia si a fiecarei filiale a intimatei.
Se retine faptul ca, atât în doctrina cât si în practica judecatoreasca s-a stabilit ca desfiintarea unui post este efectiva atunci când locul de munca este suprimat din structura angajatorului, când nu se mai regaseste în organigrama acesteia ori în statul de functii. Desfiintarea nu este efectiva daca este urmata de reînfiintarea dupa scurt timp a aceluiasi loc de munca,în acest sens nici schimbarea denumirii postului neputând fi considerata o desfiintare efectiva a locului de munca.
Cauza este reala când prezinta un caracter obiectiv, adica este impusa de dificultati economice sau transformari tehnologice, independenta de buna sau reaua credinta a angajatorului si serioasa atunci când se impune din necesitati evidente privind îmbunatatirea activitatii si nu disimuleaza realitatea.
În speta, angajatorul a invocat dificultati economice si financiare datorita crizei mondiale,masura concedierii fiind impusa de necesitatea reducerii cheltuielilor de personal bazându-se pe indicatorii economici si de performanta reali ai societatii,neputând fi negat dreptul unei societati de a face schimbari la nivel organizatoric, care implica inclusiv concedieri,intimata justificând schimbarile de structura pe calea reorganizarii motivat de dificultatile economice prin care trece, reorganizarea activitatii si implicit desfiintarea postului ocupat de recurenta impunându-se cu necesitate pentru ratiuni legate de eficientizarea activitatii.
Cât priveste desfiintarea efectiva a locului de munca ocupat de recurenta,se retine faptul ca,astfel cum rezulta din înscrisurile depuse la dosarul de fond, respectiv Statul de functii al Departamentului Managementul Calitatii Totale înainte de desfiintare,statul de functii al Directiei Dezvoltare Afaceri si Produse Retail dupa desfiintarea DMCT,structura organizatorica a administratiei centrale a BCR SA la data de 1.04.2009 si la data de 1.05.2009 dupa desfiintarea DMCT,organigramele Directiei Dezvoltare Afaceri si Produse Retail SI ALE Directiei Suport si Dezvoltare Produse Corporate, locul de munca ocupat de recurenta,respectiv coordonator regional al calitatii a fost desfiintat din structura organizatorica a intimatei iar începând cu data de 1.05.2009 functiile specifice activitatii desfiintate,înscrise în Nomenclatorul de functii al BCR pâna la acea data au fost desfiintate din respectivul Nomenclator,alaturi de cele de manager calitate manager executiv calitate si specialist în sistemul calitatii.
În ceea ce priveste caracterul real si serios al cauzei desfiintarii locului de munca al recurentei,si aceasta cerinta a legii este îndeplinita cât timp hotarârea de reorganizare a fost determinata de motivele identificate în Nota DDAPR din 05.02.2009,urmare a crizei mondiale iar pe de alta parte,angajatorul a apreciat oportuna reorganizarea activitatii prin adoptarea unei noi solutii manageriale necesare pentru eficientizarea activitatii sale,în scopul utilizarii cu maxim randament a resurselor umane si financiare,nefiind obligatoriu ca societatea sa aiba o situatie economica precara,modalitatea de organizare a activitatii fiind atributul exclusiv al angajatorului.
Chiar daca noul departament CRM a preluat câteva din atributiile DMCT,acesta are si atributii noi ce nu se regaseau în fisele de post ale salariatilor precum crearea si gestionarea unei matrice privind nivelele de autoritate pentru tratarea rapida a reclamatiilor clientilor de retail,oferirea de suport unitatilor teritoriale pentru o mai buna întelegere a produselor bancii,etc.,iar faptul ca o parte din atributiile unei structuri au fost preluate în cadrul unui alt departament nu a presupus si preluarea întregului personal din vecea structura,cât timp rolul acestei reorganizari a fost acela de crestere a eficientei organizarii si monitorizarii acestei activitati si de automatizare si integrare a managementului sesizarilor în sistemul specific grupului Erste.
Cât priveste sustinerile recurentei referitoare la lipsa de fundamentare a Notei din 05.02.2009,acestea sunt nefondate,cât timp,astfel cum s-a aratat mai sus,la baza concedierii recurentei a stat Hotarârea Consiliului de Supraveghere consemnata în procesul verbal nr. 8 din 27 februarie 2009, prin care s-a aprobat Nota Directiei Dezvoltare Afaceri si Produse Retail (DDAPR) nr. 222 din 5 februarie 2009, prin care s-a propus desfiintarea Departamentului Managementul Calitatii Totale,în respectiva Nota fiind analizate procesele economice esentiale activitatii bancii si în vederea perfectionarii activitatii,considerându-se necesar sa se constituie o structura organizatorica centralizata integrata de tratare a clientilor, din momentul pregatirii actului de vânzare a produselor si serviciilor bancare pâna la faza de retentie si recâstigare precum si coordonarea integrala a bugetului privind cheltuielile de personal si cele operationale,modalitatea de organizare a activitatii fiind atributul exclusiv al angajatorului.
Cum în urma reorganizarii,posturile din structura DDAPR-CRM au fost fie posturi nou create,fie redefinite prin crearea unei noi fise de post,angajatorul a decis ocuparea acestora prin concurs,în prima etapa,acesta urmând a se organiza cu candidati din personalul care ocupau posturile din vechile structuri functionale însa recurenta nu si-a manifestat optiunea pentru vreunul dintre aceste posturi.
Cât priveste dispozitiile art.74 alin.1 lit.a Codul muncii, care impun comunicarea tuturor locurilor de munca disponibile în unitate,Curtea retine ca acestea sunt aplicabile doar în cazul concedierilor colective iar nu în situatia concedierilor individuale,cât timp acest text de lege face referire expresa la dispozitiile art.64 Codul muncii care reglementeaza concedierea pentru motivele prevazute la art.61 lit.c si d si art.56 lit.f Codul muncii,în acest sens fiind si Decizia nr.6 pronuntata de Înalta Curte de Casatie la data de 09.05.2011 în dosarul nr. 5/2011 prin care a admis recursurile în interesul legii formulate de procurorul general al Parchetului de pe lânga Înalta Curte de Casatie si Justitie si de Colegiul de Conducere al Curtii de Apel Bucuresti si în consecinta a stabilit ca dispozitiile art. 74 alin.1 lit. d din Codul Muncii nu se aplica în situatia în care concedierea s-a dispus pentru motive ce nu tin de persoana salariatului, în temeiul art. 65 din Codul muncii. Potrivit dispozitiilor art.329 Cod procedura civila, dezlegarea data problemelor de drept judecate este obligatorie pentru instante.
În ceea ce priveste criticile recurentei referitoare la plata primei de vacanta cuvenite recurentei, Curtea apreciaza ca acestea sunt nefondate, intimata facând dovada platii catre recurenta a transei I a primei de vacanta iar cât priveste plata transei a IIa a respectivei prime,aceasta nu putea fi solicitata mai devreme de luna februarie a anului 2010 ,conform art.9 alin.3 din Contractul Colectiv de Munca iar potrivit art.9 din Anexa nr.2 la Contractul Colectiv de Munca al intimatei salariatii beneficiaza de acordarea unei prime de vacanta care reprezinta echivalentul salariului de baza brut lunar avut la data platii,proportional cu timpul efectiv lucrat de la începutul anului în banca,platita proportional cu rata de realizare a tintei de profit brut la nivelul BCR însa în semestrul II al anului 2009 recurenta nu a lucrat.
Potrivit expertizei contabile efectuate în cauza,recurenta a primit pentru prima transa suma de 1306 lei brut rezultând o diferenta de primit în suma de 126 lei brut rezultata din omiterea din baza de calcul a zilelor de concediu aferente perioadei lucrate iar pentru transa a II expertiza a constatat ca intimata a aplicat în mod corect formula de calcul stabilita prin Contractul Colectiv de Munca.
În ceea ce priveste criticile recurentei referitoare la plata bonusului aferent anului 2009,Curtea apreciaza ca nici aceste critici nu sunt fondate,instanta de fond dând interpretarea corecta dispozitiilor art. 17 din anexa nr.l a contractului colectiv de munca al BCR si cum plata acestui drept este lasata la latitudinea angajatorului, în functie de modul de apreciere a rezultatelor activitatii profesionale a fiecarui salariat, iar din dispozitiile Ghidului de alocare a premiilor individuale pentru anul 2009 si ale Sistemului de performanta si dezvoltare profesionala rezulta ca plata premiului pentru categoria de personal din care face parte recurenta se face anual, în corelatie cu rezultatele evaluarii performantei individuale, la data când ar fi trebuit sa se achite acest drept salariatilor aceasta nemaiavând raporturi de munca cu pârâta, cererea de plata a bonusului aferent anului 2009 a fost respinsa în mod corect ca neîntemeiata.
În ceea ce priveste critica referitoare la plata orelor suplimentare aferente perioadei aprilie 2007-aprilie 2009, Curtea constata ca pretentiile recurentei sunt partial fondate,din urmatoarele considerente:
Plata orelor suplimentare constituie drepturi recunoscute angajatului prin prevederile Codului muncii si ale Contractului colectiv de munca la nivel national pentru anii 2007-2010 precum si de unitate.
Chiar daca potrivit art.287 Codul muncii,în litigiile de munca sarcina probei revine angajatorului,aceasta nu presupune ca regimul probatoriu este administrat unilateral si în exclusivitate de catre angajator,acesta fiind obligat sa depuna la dosar înscrisurile aflate în posesia sa relevante pentru situatia de fapt,în egala masura însa,probele putând fi administrate si de catre angajat,daca tind la dovedirea pretentiilor sale.
Expertiza contabila dispusa în cauza nu s-a efectuat ipotetic ci a avut la baza înscrisuri ce privesc corespondenta electronica ce evidentiaza participarea contestatoarei la activitati desfasurate în afara programului de lucru al intimatei,din respectivele înscrisuri rezultând ora transmiterii acelui document si cadrul relational pentru care expertul a obtinut confirmarea intimatei ca la data respectiva acele persoane faceau parte din organigrama intimatei.
Expertul desemnat în cauza a stabilit faptul ca în condica de prezenta prezentata de catre intimata pentru intervalul august 2007-august 2008 nu sunt prevazute ore de venire si de plecare din incinta intimatei iar pentru perioada de referinta expertiza a avut în vedere corespondenta electronica ce provine din sistemul intranet BCR si care poate fi accesat doar prin computerul de serviciu,rezultând un numar de 242 ore suplimentare calculate prin raportare la ora 8:30AM ora sosirii si ora transmiterii ultimului mail de catre contestatoare corespunzatoare perioadei 18.09.2007 – 20.12.2008 (Anexa1 a raspunsului la obiectiunile formulate la raportul de expertiza contabila),iar cât priveste perioada ulterioara acestei date se observa ca recurenta a depasit cele 8 ore zilnice corespunzatoare programului sau de lucru,însa a beneficiat de zile libere,de învoiri si de recuperari,astfel cum rezulta din Anexa 1 a raportului de expertiza contabila întocmit la dosarul de fond iar pe de alta parte la dosarul cauzei nu s-a depus corespondenta electronica pentru perioada ulterioara datei de 20.12.2008 din care sa rezulte ca în intervalul de timp care depaseste programul zilnic de lucru,conform mentiunilor din condica de prezenta, recurenta a prestat munca în folosul angajatorului.
Intimata considera ca,potrivit art.12 alin.4 din Anexa nr.1 la Contractul colectiv de munca al BCR plata orelor suplimentare se poate face numai daca efectuarea orelor suplimentare a fost dispusa în scris de catre conducerea entitatii functionale,în speta nefiind îndeplinita aceasta cerinta.
Însa este evident din continutul corespondentei electronice depuse la dosarul cauzei ca orele prestate suplimentar de catre recurenta au fost în interesul angajatorului iar cât timp angajatorul a beneficiat de munca salariatei acceptând aceasta situatie în mod tacit,recurenta are dreptul la remuneratie pentru activitatea desfasurata,în conditiile în care neefectuarea lucrarilor specifice în termen putea atrage raspunderea recurentei,dreptul acesteia decurgând din situatia de fapt a efectuarii muncii suplimentare.
Împrejurarea ca în pontajele depuse la dosar,recurenta figureaza doar cu 8 ore lucrate este contrazisa de corespondenta electronica la care s-a facut mai sus referire,fiind evident ca respectivele pontaje au fost întocmite pe baza mentiunilor din contractul individual de munca,fara a se tine seama de munca suplimentara prestata de catre recurenta.
Critica referitoare la neacordarea în totalitate a cheltuielilor de judecata,va fi respinsa,instanta de fond dispunând acordarea acestora proportional cu pretentiile admise.
Drept consecinta, vazând si dispozitiile art.312 Cod procedura civila, Curtea va respinge, ca inadmisibila, cererea de reintegrare a recurentei contestatoare va admite recursul, va modifica, în parte, sentinta atacata în sensul ca va obliga intimata la plata catre contestatoare a sumei de 7250 lei brut reprezentând contravaloarea a 242 ore suplimentare efectuate de aceasta în perioada 18.09.2007 – 20.12.2008.
Vor fi mentinute celelalte dispozitii.
În temeiul art.276 Cod procedura civila, va fi obligata intimata la 1500 lei cheltuieli de judecata catre recurenta reprezentând onorariu avocat proportional cu pretentiile admise, tinând seama de faptul ca recursul declarat a fost admis din perspectiva unei singure critici formulate de recurenta,sentinta atacata fiind modificata astfel doar sub aspectul vizând acordarea orelor suplimentare.
