4. Soluţionarea litigiilor având ca obiect pretenţii izvorâte din raporturi de serviciu ale funcţionarilor publici . Competenţa materială a instanţei de fond. Interpretarea art. 91 Legea 188/1999 modificată prin Legea 251/2006
Prin sentinţa civilă nr.412/2007 a Tribunalului Braşov s-au dispus următoarele:
S-a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român prin MFP invocată de DGFP Braşov în calitate de reprezentant legal al MFP , prin întâmpinare.
S-a admis acţiunea formulată de reclamanţi, funcţionari publici în contradictoriu cu pârâţii Curtea de Apel Braşov, Ministerul Justiţiei, Statul Român prin Ministerul Finanţelor Publice prin DGFP Braşov.
A obligat pârâţii să plătească în solidar reclamanţilor drepturile băneşti cuvenite pe anul 2006 cu titlu de primă de vacanţă, actualizate cu indicele de inflaţie la data efectuării plăţii.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa a reţinut următoarele:
Reclamanţii au chemat în judecată, în calitate de pârât, pe Statul Român care, în toate litigiile deduse judecăţii este reprezentat de Ministerul Finanţelor Publice.
În prezenta cauză legiuitorul nu poate fi confundat cu Ministerul Justiţiei, iar comportamentul activ care, prin efectul său a generat discriminarea, nu aparţine unei persoane fizice sau juridice care să poate fi trasă la răspundere, ci chiar Statului Român care, prin organul său legiuitor a adoptat o serie de acte normative discriminatorii pentru anumite subiecte de drept. Ori, în acest context despăgubirile solicitate vor fi puse în principal în sarcina statului care potrivit art.25 din Decretul nr.31/1954, participă în astfel de raporturi prin Ministerul Finanţelor Publice.
În consecinţă, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Statul Român, prin Ministerul Finanţelor Publice.
În ceea ce priveşte fondul cauzei instanţa a constatat că:
În fapt, potrivit art.35 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici, republicată, se prevedea (1) „Funcţionarii publici au dreptul, în condiţiile legii, la concediu de odihnă, concedii medicale şi la alte concedii”. (2). „Funcţionarul public are dreptul, pe lângă indemnizaţia de concediu, la o primă egală cu salariul de bază din luna anterioară plecării în concediu, care se impozitează separat”.
Acest drept a fost însă suspendat succesiv prin legile bugetului de stat nr.743/2001, art.12 alin.5, Legea nr.631/2002 – art.10, Legea nr.507/2003 – art.9, Legea nr.511/2004 – art.8 alin.3 şi Legea nr.379/2005 – art.5 alin.5, simultan cu prevederile potrivit cărora se asigură plata premiului anual din bugetul anului în curs pentru anul anterior.
Actele normative prin care a fost suspendată acordarea dreptului la prima de concediu anuală nu pot fi apreciate decât ca fiind date cu eludarea dispoziţiilor constituţionale cu atât mai mult cu cât Constituţia prin art.53 alin.2 prevede doar posibilitatea restrângerii unor drepturi ori libertăţi, iar nu suspendarea lor. Pe de altă parte, nu poate fi omisă nici discriminarea faţă de cei care au beneficiat anterior suspendării de drepturile salariale prin prezenta acţiune, o atare situaţie contravenind Directivelor Consiliului Europei.
Împotriva acestei hotărâri au formulat recurs toţi pârâţii, respectiv: Curtea de Apel Braşov şi Ministerul Justiţiei, Ministerul Economiei şi Finanţelor prin DGFP Braşov.
În motivele de recurs se critică soluţionarea pe fond a cauzei.
Instanţa, constată că, la data promovării acţiunii (1.02.2007) având ca obiect plata primei de vacanţă aferentă anului 2006 pentru categoria de personal care are calitatea de funcţionar public, erau în vigoare dispoziţiile Legii 251/2006 pentru modificarea şi completarea Legii 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici. Având în vedere temeiul juridic al acţiunii, natura litigiului a raportului dedus judecăţii, calitatea de funcţionari publici a reclamanţilor, instanţa, din oficiu a invocat excepţia necompetenţei materiale a instanţei de fond – Tribunalul Braşov complet specializat de litigii de muncă.
Excepţia se fundamentează pe dispoziţiile art.2 pct.1 lit.d Cod procedură civilă raportat la art.911 din Legea 188/1999 privind statutul funcţionarilor publici astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea 251/2006.
Într-adevăr, potrivit art.911 din Legea nr.188/1999 privind Statutul funcţionarilor publici astfel cum a fost modificată şi completată prin Legea nr.251/2006 „cauzele care au ca obiect raporturi de serviciu ale funcţionarilor publici sunt de competenţa instanţelor de contencios administrativ, cu excepţia situaţiilor pentru care este stabilită expres prin lege competenţa altor instanţe”.
Prin urmare, pentru determinarea competenţei instanţei, este necesar a se stabili dacă în speţa dedusă judecăţii ne aflăm în situaţia unui raport de serviciu în sensul art.1 din acelaşi act normativ sau ne aflăm în situaţia derogatorie prevăzută de art.6 potrivit căruia prevederile legii nu se aplică personalului contractual salarizat din aparatul propriu al autorităţilor şi instituţiilor publice care desfăşoară activităţi de secretariat, administrative, protocol, gospodărire, întreţinere – reparaţii şi de deservire, precum şi altor categorii de personal „care nu exercită prerogative de putere publică”. Persoanele care ocupă aceste funcţii nu au calitatea de funcţionar public şi potrivit textului de lege menţionat li se aplică legislaţia muncii.
În speţă, reclamanţii au calitate de funcţionari publici în cadrul pârâtului nr. 1, astfel încât devin aplicabile dispoziţiile speciale imperative ale art.911 din Legea 188/1999 modificată, cauza fiind de competenţa instanţelor de contencios administrativ.
În speţă, cauza a fost soluţionată în primă instanţă de un complet alcătuit din 2 judecători şi 2 asistenţi judiciari, complet care este competent să soluţioneze litigii privind conflictele de muncă şi asigurările sociale încălcându-se astfel regulile de competenţă mai sus analizate, deşi la data introducerii acţiunii şi la data pronunţării hotărârii atacate intrase în vigoare Legea nr.251/4 iulie 2006 de modificare a Legii 188/1999.
Prin urmare, instanţa de fond a pronunţat o sentinţă, fără a avea în vedere acest text de lege, care a intrat în vigoare cu mult înainte de introducerea acţiunii. Faţă de aceste considerente, având în vedere faptul că după intrarea în vigoare a acestui text de lege instanţele de litigii de muncă nu mai au în competenţa de soluţionare, cauze al căror obiect este raportul de serviciu al funcţionarilor publici, sentinţa instanţei de fond s-a pronunţat cu încălcarea normelor de competenţă materială.
În acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia 665/2007 – secţia contencios administrativ şi fiscal reţinând, într-o cerere de chemare în judecată formulată de un funcţionar public având ca obiect plata primelor de vacanţă, că: art.911 Legea 251/2006 a avut menirea de a pune capăt interpretărilor şi soluţiilor, uneori contradictorii, legate de competenţa instanţei de contencios administrativ în soluţionarea litigiilor ivite în legătură cu raporturile de serviciu ale funcţionarilor publici.
Este adevărat că dispoziţiile Legii nr.188/1999 se completează cu dispoziţiile Codului Muncii, dar numai în măsura în care în lege nu există prevederi exprese, aşa cum este cea întâlnită de art.91 care stabileşte competenţa instanţelor în soluţionarea litigiilor privind funcţionarii publici.
De fapt prin această decizie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie lămureşte competenţa materială a instanţei învestită cu soluţionarea unor astfel de cauze constatând că acestea nu sunt guvernate de normele dreptului muncii, nu izvorăsc din raporturi de muncă, ci se fundamentează pe raportul de serviciu dintre funcţionarul public şi autoritatea al cărei angajat este.
În aceste condiţii, hotărârea atacată fiind dată cu încălcarea competenţei altei instanţe, în baza art.304 pct.3 raportat la art.312 pct.3 şi 6 Cod procedură civilă, recursurile pârâţilor vor fi admise, iar hotărârea atacată va fi casată cu trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei competente care va judeca în competenţa necesară soluţionării cauzelor de contencios administrativ.
( Decizia civilă nr. 270/M/ 06.06.2007 – AP )
