Prin cererea înregistrată la numărul de mai sus, reclamantul M.V.P. a chemat în judecată pe pârâta S.C. „G.R.A.R.” S.A. Bucureşti, solicitând instanţei obligarea acesteia la plata sumei reprezentând diferenţa dintre sporul de vechime acordat (5 %) şi cel cuvenit în cuantum de 25 %, începând cu data de 1 iulie 2009, cu cheltuieli de judecată.
În motivare s-au dispoziţiile art. 41 alin. 1, 2, 3 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, art. 241 alin. 1 lit. d şi 238 alin. 2 din vechiul Cod al muncii şi art. 11 alin. 1 lit. d, din Legea 130/1996, cu specificarea că se încadrează la nivel maxim, având vechimea în muncă de peste 20 de ani.
Pârâta, prin întâmpinare, a invocat excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune pentru perioada iulie 2009-decembrie 2011, raportat la prevederile art.268 alin.1 lit.e Codul muncii, iar pe fondul cauzei a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, cu specificarea că prin art. 41 alin. 3 lit. d din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 s-au prevăzut limite maxime şi minime ale sporurilor, fără însă a se detalia modalitatea aplicării lor, legiuitorul lăsând la latitudinea părţilor ca prin negocieri, să stabilească sporul de vechime care trebuie acordat salariaţilor, fără ca acesta să fie sub limita minimă de 5% şi peste limita maximă de 25%.
Prin sentinţa civilă nr. 1610/F din 04.10.2012 a Tribunalului Bistriţa-Năsăud, a fost respinsă excepţia prescripţiei dreptului la acţiune şi a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea, fără cheltuieli de judecată.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut, în esenţă, următoarele:
Examinând în prealabil, în condiţiile art. 137 C.proc.civ., excepţia invocată, tribunalul a apreciat că drepturile solicitate au natura juridică a unor drepturi salariale, caz în care termenul de introducere a acţiunii este de 3 ani conform art.268 alin.1 lit.c Codul muncii republicat (art.283 alin.1 lit.c vechiul cod).
Ori de câte ori obiectul conflictului individual de muncă îl constituie plata unor drepturi salariale neacordate, indiferent de izvorul lor, termenul de prescripţie este cel prevăzut de art. 268 alin. 1 lit. c din Codul muncii (art.283 alin.1 lit.c vechiul cod), prevederile art. 268 alin. 1 lit. e (art.283 alin.1 lit.e vechiul cod) fiind incidente numai în situaţia neexecutării unor clauze ale contractului colectiv de muncă, altele decât cele privitoare la drepturi salariale neacordate, termen care nu era încă împlinit la momentul înregistrării acţiunii.
Analizând actele şi lucrările dosarului, tribunalul a reţinut că cererea este neîntemeiată.
Reclamantul a fost angajatul pârâtei S.C. A.R.A. S.A. Bucureşti – Sucursala Transilvania – Agenţia Bistriţa, începând cu data de 15 ianuarie 1996, societate care urmare reorganizării s-a transformat prin fuziune în S.C. „G.R.A.R.” S.A şi la care a funcţionat până la data concedierii colective, în calitate de inspector asigurări, sef birou şi coordonator daune şi, în perioada 01 iulie 2008 – 31 ianuarie 2012, a beneficiat de un spor de vechime în procent de 5% pentru o vechime în muncă mai mare de 20 de ani. Începând cu data de 1 februarie 2012, reclamantul nu a mai beneficiat de sporul de vechime în cuantum de 5 % din salariul de bază, acesta fiind inclus în sporul de fidelitate.
Acordarea sporului de vechime este prevăzută în contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul unităţii pârâte pentru anii 2009-2011 şi înregistrat la DMPS Bucureşti la nr. 3941/01.07.2008, contract care fiind încheiat cu respectarea dispoziţiilor legale constituie legea părţilor, în conformitate cu art.229 C.muncii republicat (art.236 alin.4 vechiul cod al muncii).
Prin articolul 29 alin. 1 lit. m din contractul colectiv de muncă anterior evocat se prevede că salariaţii beneficiază de un spor de vechime de 5 % pentru o vechime în muncă de 3 ani sau mai mare, iar prin articolul 41 alin. 3 lit.”d” din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007 – 2010, sporurile minime ce se acordă sunt: „lit. d pentru vechime în muncă se acordă următoarele sporuri minime: minimum 5 % pentru 3 ani vechime şi maximum 25% pentru vechime de peste 20 de ani din salariul de bază”.
Sub aspectul modului de reglementare a sporului de vechime, contractul colectiv de muncă la nivel de unitate respectă contractul colectiv de muncă la nivel naţional, prevederea evocată neexcluzând posibilitatea ca pentru o vechime în muncă de peste 20 de ani să se acorde sporul de vechime în cuantumul minim prevăzut de 5 % şi stabilit de contractul colectiv de muncă unic.
Chiar dacă prin articolul 238 alin.1 din Codul muncii s-a stabilit că contractele colective de muncă nu pot conţine clauze care să stabilească drepturi la un nivel inferior celui stabilit prin contractele colective de muncă încheiate la nivel superior, cele de la nivelurile inferioare adaptându-se contractelor colective de la nivel superior, acolo unde prevederile minimale ale acestora nu au fost atinse, aşa cum prevede articolul 3 alin.3 din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional, tribunalul a reţinut că limita minimă obligatorie impusă de acesta este de 5 %, context în care reclamantul este îndreptăţit doar la plata acestuia, de 5 % din salariul de bază şi pe care pârâta i l-a acordat în perioada de 1 iulie 2009-31 ianuarie 2012.
La data de 16 ianuarie 2012, pârâta a înregistrat la Direcţia de Muncă şi Protecţie Socială Bucureşti contractul colectiv de muncă încheiat pe anii 2012-2014 nr.3/16.01.2012, în care s-a prevăzut la articolul 54 că „societatea va acorda salariaţilor pentru vechimea în cadrul societăţii un spor de fidelitate aplicat la salariul de bază, conform grilei de fidelizare, prezentată în Anexa 2, parte integrantă a contractului colectiv de muncă”, sporul de vechime nemaifiind prevăzut.
Faţă de prevederile art. 4 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2007-2010 şi raportat la data intrării în vigoare a acestuia, respectiv 29 ianuarie 2007, tribunalul a constatat că valabilitatea acestuia a încetat la data de 29 ianuarie 2011. Anterior împlinirii termenului de valabilitate, la data de 01.12.2011, contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional a fost denunţat de către unul dintre partenerii sociali, astfel că valabilitatea acestuia nu a mai fost prelungită şi alt contract colectiv de muncă la nivel naţional nu a fost înregistrat, astfel că nu mai există niciun text de lege care să impună limita minimă şi maximă a sporului de vechime, în baza căruia să solicite sporul de vechime.
Cheltuieli de judecată nu au mai fost solicitate.
În baza art.55 alin. 2 din Legea nr. 304/2004, republicată, s-a solicitat votul consultativ al asistenţilor judiciari, care au exprimat aceeaşi opinie.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs reclamantul, solicitând modificarea în totalitate a sentinţei în sensul admiterii acţiunii, iar în subsidiar, obligarea pârâtei la plata sumei reprezentând diferenţa dintre sporul de vechime acordat (5%) şi cel cuvenit (25%) de la data de 01.07.2009 până la data intrării în vigoare a dispoziţiei contractului colectiv de muncă 2012-2014 la nivel de angajator.
În motivare s-au invocat dispoziţiile art. 238 alin.2, art. 241 alin. l lit. „d” din Codul Muncii şi ale art. 11 alin. 1 lit. „d” din Legea 130/1996.
Coroborând cuprinsul contractului individual de muncă al recurentului cu conţinutul celorlalte acte ale dosarului rezultă că sporul de vechime cuvenit acestuia potrivit prevederilor contractului colectiv de muncă la nivel naţional nu a fost acordat pe de o parte, iar, pe de altă parte nici nu a fost inclus în salariul negociat de parţi.
Cu toate că în contractul colectiv de muncă la nivel naţional se precizează doar limita minimă şi cea maximă a sporului de vechime ce poate fi stabilit, consideră că în cauză este indiscutabilă incidenţa prevederilor sale şi cuantificarea pretenţiilor la nivelul său maxim.
Apreciază că prevederile art. 41 alin.3 lit. „d” din contractul colectiv de muncă pe anii 2007-2010 justifică acordarea beneficiului sporului de vechime în procent de 25%, având o vechime în muncă mai mare de 20 de ani în caz contrar subzistând ipoteza înfrângerii voinţei legiuitorului de către angajator, care ar avea posibilitatea de a acorda angajatului un spor de vechime mai mic.
Consideră că până la data încheierii contractului de muncă la nivel de angajator după apariţia Legii nr. 62/2012, cea a dialogului social, respectiv cel pe anii 2012-2014 (16 ianuarie 2012) era îndreptăţit a i se acorda sporul de vechime în procent de 25%.
Prin întâmpinare, pârâta a solicitat respingerea ca nefondat a recursului, cu cheltuieli de judecata pe cale separată, arătând în esenţă că sunt corecte cele reţinute de tribunal în soluţionarea cauzei la fond, cu sublinierea că la nivelul G. s-au purtat negocieri între Patronat şi reprezentanţii salariaţilor, care s-au finalizat prin încheierea CCM – unitate – pe anii 2008-2009, înregistrat la DMPS Bucureşti sub nr. 3941, şi care a început să-şi producă efectele din data de 01.07.2008, dată de la care acesta se aplica cu prioritate faţă de CCM – naţional, în măsura în care nu reglementează drepturi contrare, sau sub limita celor stabilite prin CCM – naţional.
Întrucât dispoziţiile CCM – naţional nu reglementează în mod concret modul de acordare a sporului de vechime, în funcţie de anii de încadrare în muncă, ci stabileşte numai limita minimă şi maximă, de 5% şi, respectiv, 25%, rămâne la latitudinea părţilor să stabilească, prin dialog social, cuantumul sporului de vechime ce trebuie acordat fiecărui salariat, însă nu mai puţin de 5% pentru o vechime în munca de 3 ani şi nu mai mult de 25% pentru o vechime de 20 ani.
Stabilirea în mod concret a sporului de vechime acordat fiecărui salariat se face în cadrul negocierilor care se finalizează prin încheierea unor contracte colective la nivel de unitate sau nivel de ramura, condiţia esenţiala în ceea ce priveşte legalitatea clauzelor negociate vizând numai respectarea limitelor minime stabilite prin CCM – naţional (de 5% pentru sporul de vechime).
Legislaţia muncii prevede ca în raporturile de munca se aplica cu prioritate CCM – unitate, în măsura în care acesta este adoptat, acesta reprezentând voinţa părţilor, astfel încât instanţa nu poate cenzura prevederile acestui contract, care se încadrează în rigorile dispoziţiilor art. 8 alin. (2) din Legea nr. 130/1996.
Reprezentanţii sindicatelor, în calitate de reprezentanţi ai salariaţilor au semnat CCM – unitate, achiesând la prevederile referitoare la procentul de 5% reprezentând sporul de vechime, ce se calculează la vechimea în munca de 3 ani sau mai mare.
Instanţa de judecata nu poate sa stabilească un procent de 25% pentru o vechime mai mare de 20 de ani de munca, atâta timp cât dispoziţiile art. 41 alin. (3) lit. d) din CCM – naţional prevăd ca procentajul de 25% reprezintă doar un maximum ce poate fi acordat. CCM- naţional stabileşte un interval în care părţile trebuie sa se încadreze, nicicum nu se prevăd limite fixe pe care părţile sa le aplice ca atare ci, la dialogul social, se va negocia procentul aplicabil, ceea ce s-a şi întâmplat, iar părţile au negociat nivelul minim pentru acest spor, având în vedere ca salariaţii, tocmai pentru ca au acceptat un cuantum mic al acestui spor, au primit alte beneficii (mai multe zile libere, tichete cadou, salarii compensatorii în caz de concediere, etc.).
Dacă părţile au stabilit un echilibru la nivelul unităţii între beneficii şi obligaţii, acesta trebuie respectat de instanţa, care nu se poate interpune şi modifica voinţa reala a părţilor si, deci, nu poate modifica procentul unui spor, atât timp cât el este între limitele pe care legea le permitea.
În ce priveşte solicitarea acordării diferenţei de spor de vechime după data de 01.01.2011, cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, la 01.01.2011 contractul colectiv de nivel naţional 2007-2010 a fost denunţat de confederaţiile patronale (conform adresei de la Ministerul Muncii depusa la dosarul cauzei), iar începând cu acea data nu mai exista nici un temei legal în baza căruia să poată fi solicitata diferenţa de spor de vechime, iar singurele prevederi care se aplica sunt cele prevăzute de CCM la nivel de unitate, aşa cum s-a şi acordat.
La nivel de unitate, G. a încheiat un nou CCM pe anii 2012-2014 (depus la dosarul cauzei), opozabil recurentului începând din data de 16.01.2012 (data înregistrării acestuia la ITM Bucureşti), care prin art. 54 desfiinţează sporul de vechime, care urmează sa fie inclus în sporul de fidelitate.
Cu titlu de practica judiciara favorabila, s-a depus la dosarul de fond mai multe decizii ale Curţii de Apel Cluj în sensul ca sporul de vechime de 5% a fost acordat în mod corect de către intimată. Tot astfel, s-a depus jurisprudenţa favorabilă de la Curtea de Apel Braşov şi Curtea de Apel laşi.
Analizând sentinţa atacată prin prisma motivelor de recurs formulate şi a apărărilor invocate, Curtea reţine următoarele:
Recursul este întemeiat şi urmează a fi admis, cu consecinţa modificării în parte a sentinţei în sensul admiterii în parte a acţiunii pentru perioada 01.07.2009-29.12.2010.
Se reţine, în acest sens, caracterul nefondat al susţinerii pârâtei, confirmată prin sentinţa pronunţată în cauză, în sensul că sporul de vechime de 5 % prevăzut ca minim de art. 41 alin. 3 lit.”d” din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru anii 2007-2010 ar putea reprezenta totodată şi maximul acestui spor, inclusiv pentru persoanele cu o vechime în muncă de peste 20 de ani.
Textul supus interpretării stipulează: „(3) Sporurile minime ce se acordă în condiţiile prezentului contract sunt: (…) d) pentru vechime în muncă se acordă următoarele sporuri minime: minimum 5 % pentru 3 ani vechime şi maximum 25% pentru vechime de peste 20 de ani din salariul de bază”.
În mod evident, acest text nu permite interpretarea acestui spor ca permiţând aplicarea unui procent fix de 5 %, indiferent de vechimea în muncă acumulată, în intervalul de peste 3 ani şi nelimitat în sus, întrucât sensul dispoziţiei este tocmai acela de a se face o diferenţiere în remunerarea salariaţilor în funcţie de vechimea în muncă, prin acordarea unui spor de vechime progresiv, în funcţie de vechimea acumulată.
Vechimea în muncă reprezintă, sub auspiciile contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru anii 2007-2010, un atu al angajatului, care cu cât dobândeşte o mai mare vechime în muncă, se presupune că dobândeşte un plus de experienţă, câştigând astfel o mai bună calificare, fiind reglementată ca o consecinţă obligaţia de remunerare suplimentară, în funcţie de această vechime, prin acest contract colectiv de muncă unic la nivel naţional.
Nu trebuie omisă, în interpretarea textului, precizarea făcută în partea introductivă a alineatului din care face parte textul propriu-zis relevant pentru acest spor, unde se instituie caracterul minimal al sporurilor reglementate în continuare.
Prin urmare, dacă în partea introductivă a alineatului se face precizarea caracterului minimal al drepturilor reglementate în cuprinsul său, chiar dacă la litera d) se reglementează ca un maxim sporul de vechime de 25 % peste 20 de ani, acest din urmă fapt nu poate fi privit ca o anulare a primei determinări. Suprapunându-se, aşadar, caracterul minim al dreptului cu cel maxim stabilit prin dispoziţiile următoare, se deduce de aici intenţia părţilor contractante de a stabili un spor de vechime fluctuant, ce porneşte de la procentul minim de 5 % pentru 3 ani vechime în muncă şi merge până la 25 % pentru o vechime de peste 20 de ani, acest din urmă procent fiind exact, nesupus negocierii.
Cu alte cuvinte, întrucât matematic, o valoare ce nu poate fi nici mai mică, nici mai mare decât alta, trebuie să fie egală cu aceasta, aplicând această logică textului de interpretat, rezultă că pentru o vechime în muncă de peste 20 de ani, sporul de vechime nu poate fi nici mai mic, dar nici mai mare decât 25 %, rămânând deci a fi egal cu acest procent.
Faţă de această interpretare a dispoziţiilor aplicabile din contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru anii 2007-2010, apare cu evidenţă că cele referitoare la sporul de vechime din contractul colectiv de muncă încheiat la nivelul angajatorului pentru anii 2009-2011 sunt mai defavorabile pentru reclamant, situaţie în care, faţă de dispoziţiile art. 238-241 Codul muncii, varianta în vigoare în acea perioadă, se impune aplicarea dispoziţiilor mai favorabile din contractul colectiv de muncă încheiat la nivel superior, naţional.
Este considerentul pentru care urmează a fi admis recursul şi admisă acţiunea pentru perioada de valabilitate a contractului colectiv de muncă unic la nivel naţional pentru anii 2007-2010, adică până la 29.12.2010 (data când expiră termenul de 4 ani reglementat de art. 4 din acest contract, raportat la data publicării acestuia în Monitorul Oficial).
Ulterior acestei perioade este temeinică soluţia tribunalului de respingere a acţiunii, nemaiexistând un temei juridic contractual pentru acordarea altor drepturi decât cele achitate de angajator reclamantului, pe care de altminteri, acesta le recunoaşte prin chiar petitul acţiunii, prin care solicită obligare angajatorului la plata diferenţei dintre sporul de vechime acordat de 5 % şi cel cuvenit în cuantum de 25 %.
Aplicabile sunt prevederile art. 312 alin. 1-3 raportat la art. 304 pct. 9 C.proc.civ.
