Apel. litigii cu profesionisti. Constatare nulitate act aditional la contract de linie de credit, contract de fidejusiune si contract de garantie imobiliara, în subsidiar constatare nulitate clauze contractuale. Cerere de chemare în judecata formulata de persoane fizice care au calitatea de fidejusori, si nu de beneficiari ai contractului linie de credit. Calitatea lor de consumator si aplicabilitatea Legii nr. 193/2000
– art. 1 alineat 1, art. 2 alineat 1 din Legea nr. 193/2000
Decizia nr. 52/C/2016-A
Dosar nr. 3321/83/C/2013 – A
Prin Sentinta nr. 101/LC/08.05.2014, Tribunalul Satu-Mare a respins actiunea formulata de reclamantii T. D., si T. I., în contradictoriu cu pârâtele BANCA COMERCIALA I. S. R. SA A., cu sediul social în A. si BANCA COMERCIALA I. S. R. SA SUCURSALA B. M., cu sediul social în B. M. si T. C. N., , T. C., SC C. SRL – prin administrator special T. C., SC M. prin lichidator P. G. IPURL – cu sediul în B. M.
Pentru a pronunta aceasta hotarâre, instanta de fond a retinut ca, cadrul legal invocat în sustinerea actiunii de catre reclamanti, fiind actul normativ în temeiul caruia s-a stabilit competenta teritoriala a Tribunalului Satu Mare si totodata fiind scutiti reclamantii de plata taxei de timbru, retine urmatoarele:
Astfel, potrivit art.1 alin.1 din Legea nr.193/2000 orice contract încheiat între comercianti si consumatori pentru vânzare de bunuri sau prestare de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru întelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate, iar potrivit art.2 alin.1 prin consumator se întelege orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite în asociatii, care, în temeiul unui contract care intra sub incidenta prezentei legi, actioneaza în scopuri din afara activitatii sale comerciale sau de productie, artizanale ori liberale.
Retinând dispozitiile legale amintite, instanta a constatat ca actul aditional nr.1/07.08.2009 privind contractul linie de credit nr. xx/24.10.2008; contractul de fidejusiune nr. xxx/07.08.2009 si contractul de garantie reala imobiliara nr. xx/07.08.2009 – a caror clauze sunt supuse analizei în prezenta cauza nu intra sub incidenta Legii nr.193/2000. Pentru a fi aplicabile prevederile Legii nr.193/2000, era necesar ca obiectul contractului încheiat cu consumatorul sa aiba ca obiect vânzarea unui bun sau prestarea unui serviciu acestuia.
Or, reclamantii sunt persoane fizice care au semnat contracte de garantie, în calitate de fidejusori si nu de beneficiari ai contractelor amintite, beneficiara fiind SC C. SRL. În cazul contractului de credit nr. xxx/04.10.2008 modificat si completat prin Actul aditional nr.1/07.08.2009 beneficiara sumelor împrumutate este societatea SC C. SRL.
Faptul ca reclamantii au semnat pentru opozabilitate Actul aditional nr.1/07.08.2009 în calitate de garanti nu le atribuie calitatea de consumator în sensul Legii nr.193/2000.
Reclamantii au semnat în calitate de garanti, nu au calitate de parte contractanta, nefiind beneficiari ai creditului, chiar daca în caz de neexecutare a obligatiilor prevazute în contractul de credit, a fost pornita executarea silita împotriva acestora.
Instanta a constatat ca aplicarea dispozitiilor Legii nr.193/2000 nu poate fi retinuta nici în considerarea caracterului accesoriu al contractelor de garantie si de fidejusiune în raport cu soarta obligatiei principale, întrucât beneficiarul creditului este o persoana juridica, care nu are calitatea de consumator si în consecinta, valabilitatea clauzelor contractului de credit nu poate fi analizata prin prisma prevederilor Legii nr.193/2000.
Dispozitiile Legii nr.193/2000 mentionate mai sus transpun prevederile Directivei Consiliului European nr. 93/13/CEE din 05.04.1993, privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii, legiuitorul european si cel national dând instantei de judecata posibilitatea de a obliga la modificarea clauzelor unui contract sau de a-l anula, în masura în care retine ca acesta cuprinde clauze abuzive.
Instanta a retinut ca nu poate fi extinsa sfera de aplicare a notiunii de consumator, întrucât Lega nr. 193/2000 este o lege speciala care prevede anumite sanctiuni privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii. Legile care deroga de la o dispozitie generala, care restrâng exercitiul unor drepturi civile sau care prevad sanctiuni civile se aplica numai în cazurile expres si limitativ prevazute de lege, deci strict contractelor încheiate cu consumatorii.
Mentinerea stricta a sferei de aplicabilitate a Legii nr.193/2000 rezulta si din Deciziile Curtii Constitutionale prin care s-a respins exceptia de neconstitutionalitate a art.2 alin.1 din legea nr.1963/2000, invocata pe motiv ca prevederile acestui text au o arie de aplicare restrânsa, întrucât calificarea persoanelor definite consumatori se limiteaza numai la persoanele fizice, excluzând persoanele juridice de la beneficiul invocarii prevederilor legale referitoare la clauzele abuzive si al contractelor preformulate.
Mai mult, printre prevederile considerate abuzive – beneficiul de discutiune, diviziune – nu fac parte din categoria celor enumerate expres în anexa Legii nr.193/2000. Astfel, încheierea unui contract de fidejusiune prin care se suplimenteaza garantiile nu reprezinta o clauza a carei validitate urmeaza a fi analizata în temeiul dispozitiilor legii nr.193/2000, ci un act juridic distinct care poate fi reziliat sau anulat în alte modalitati prevazute de lege .
Chiar analizând clauzele apreciate ca abuzive de catre reclamati, în virtutea principiului accesului liber la justitie, instanta retine ca unul din motivele principale care au stat la baza actiunii introductive ar fi considerarea de catre reclamati a unei atitudini de înselare a bancii, apreciaza ca nu s-a dovedit de catre reclamanti ca ar fi fost dusi în eroare de catre banca, cu atât mai mult cu cât încheiate în forma autentica se prezuma ca au cunoscut si întelesul continutul actelor si l-au însusit.
Totodata, pentru motivele mai sus aratate, instanta nu a putut retine caracterul abuziv a clauzelor prin prima art. 4: „o clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, în detrimentul consumatorului si contrar bunei – credinte, un dezechilibru semnificativ, între drepturile si obligatiile partilor”, în conditiile în care a retinut ca reclamantii nu au calitatea de consumator în întelesul Legii nr.193/200, nefiind beneficiari ai produselor /serviciilor furnizate de pârâte.
Pentru cele ce preced, a respins actiunea reclamantilor, conform dispozitivului prezentei hotarâri.
Fara cheltuieli de judecata, nefiind solicitate de catre pârâte.
Împotriva acestei hotarâri, în termen si legal timbrat, au declarat apel apelantii reclamanti T. D. si T. I. solicitând, în principal, sa se dispuna în temeiul art.480 alin. 3 coroborat cu art.425 alin. 1 lit. b) Cod procedura civila si în raport de dispozitiile art.3, art.20, art.22 Cod procedura civila si art.6.1 CEDO anularea hotarârii atacate, cu consecinta trimiterii cauzei spre rejudecare primei instante, iar în subsidiar, în temeiul art.480, alin.2 Cod procedura civila, schimbarea în tot a hotarârii atacate, în sensul admiterii cererii introductive, asa cum a fost formulata si precizata.
În motivarea apelului, apelantii reclamanti au aratat ca în considerarea criticilor de nulitate au avut in vedere atât critici din perspectiva dispozitiilor Legii nr. 193/2000, cât si din perspectiva art.966 si urmatoarele Cod civil (1864), cu reflexie asupra cauzei ilicite si imorale, precum si din perspectiva fraudei la lege.
De asemenea au avut în vedere a se constata nulitatea contractului de ipoteca în raport de dispozitiile art.1769 si urmatoarele Cod civil (1864).
La final au sustinut nulitatea actelor atacate cu raportare si coroborare a dispozitiilor art.1 si art.2 Legea nr.313/1879 si art.1084 Cod civil (1864).
Fata de cererile lor, cu încalcarea dispozitiilor art.425, alin. 1, lit. b) Cod procedura civila, instanta s-a rezumat sa respinga cererea introductiva pe cale de exceptie, fara a intra în cercetarea si analiza fondului exclusiv din perspectiva dispozitiilor speciale Legii nr. 193/2000.
Sub aspectul anularii hotarârii atacate cu consecinta casarii cu trimitere spre rejudecare, s-a apreciat doctrinar ca se afla în situatia nesolutionarii fondului, atunci când instanta pronunta solutia criticata în temeiul unor exceptii procesuale, omitând sa se pronunte asupra unor cereri, ori hotarârea cuprinde dispozitii ce nu s-au solicitat a fi cenzurate de catre parti.
Din aceasta perspectiva se poate constata, asa cum au aratat în preambulul prezentului apel, ca instanta fondului s-a pronuntat pe cale de exceptie si exclusiv din perspectiva cererii în nulitate în raport de dispozitiile Legii nr. 193/2000, în conditiile în care, cererile lor în nulitate din perspectiva cauzei ilicite si imorale (art.966 si urmatoarele Cod civil), a fraudei la lege; a nulitatii contractului de ipoteca (art.1769 si urmatoarele cu aplicare directa a art.1776 Cod civil) sau a dispozitiilor art.1 si art.2 din Legea 313/1879 cu trimitere implicita la dispozitiile art.l084 Cod civil nu au fost analizate sub nici un aspect.
Tot sub aspectul nulitatii absolute au avut în vedere dispozitiile art.425, alin.1, lit. b) Cod procedura civila, în care se subliniaza în mod neechivoc, la nivel de principiu al legalitatii hotarârii judecatoresti, necesitatea ca în cadrul considerentelor hotarârii trebuie sa se regaseasca în mod imperativ motivele pentru care s-au admis, cal si cele pentru care s-au înlaturat cererile partilor.
Lipsa motivarii cererilor în nulitate nu numai ca nesocoteste dezideratul materializat în norma juridica amintita si analizata mai sus, ci constituie si o încalcare a dispozitiilor art. 6.1. din Conventia Europeana a Drepturilor Omului.
Mai mult au considerat ca fiind lovita de nulitate hotarârea atacata în conditiile în care, se aduce atingere principiului legalitatii hotarârii judecatoarei, prin încalcarea dispozitiilor art.425, alin. 1 Cod procedura civila, judecatorul având obligatia sa respecte, în reflexia art. 20 Cod procedura civila, principiile fundamentale ale procesului civil – printre care si cel al legalitatii hotarârii judecatoresti.
Aceeasi obligatie se regaseste în cadrul dispozitiilor art.22, alin. 2, 6 si 7 Cod procedura civila, norme ce impun judecatorului o cenzura efectiva si deplina asupra cauzei, dupa ce în prealabil „a staruit” prin toate mijloacele legale în ceea ce priveste stabilirea faptelor si aplicarea corecta a legii în scopul pronuntarii unei hotarâri temeinice si legale.
Înca din petitul prezentului apel, au aratat ca întelege sa sustina apelul „în casare” cu trimitere si la Conventia Europeana a Drepturilor Omului prin art.6.1, pe dispozitiile art.3 din Codul de procedura civila.
Astfel, norma constitutionala consacrata în art.20, alin. 2 (reiterata în art.3 din Codul de procedura civila), subliniindu-se înca o data dezideratul „procesului echitabil'” reprodus de art.21, alin. 3 din legea fundamentala din art.6.1. din CE DO.
Astfel, au facut trimitere la cauza Albina contra României, care dupa aceea se regaseste ca teza în toate celelalte cauze, precum Valia Grigore Vasilescu contra României, Dima contra României – paragraful 40. Gheorghe contra României – paragraful 43, 44.
Pe fondul cauzei, au sustinut ca între pârâta si S.C. C. S.R.L. B. M. s-a încheiat la nivelul anului 2008, Contractul de credit – linie de credit RON nr. xxx/24.10.2008, linie garantata, conform art. VII GARANTII cu un numar de 8 garantii identificate la lit. a – h, pentru suma de 300.000 RON si pentru o perioada de un an, respectiv pâna la data de 23.10.2009 (alin. 3 art. III – acordarea si durata creditului).
În luna august 2009, administratorul S.C. C. S.R.L. le-a solicitat sa-1 ajute cu o garantie pentru o suplimentare de credit, subliniind ca este o chestiune formala, solicitata expres de banca si durata este foarte scurta, de doar 2 luni si sa nu îsi faca nici o problema pentru ca oricum creditul este garantat prin garantiile deja existente, numai ca, „Centrala Bancii” solicita pentru suplimentare înca o garantie, pentru ca, dupa principiul daca primesti ceva, trebuie sa dai ceva.
Cunoscând ca averea societatilor si a fiului lor sunt substantiale, cu mult mai mult decât cei aproximativ 75.000 EURO, au fost de acord, cu atât mai mult cu cât perioada era foarte scurta – 2 luni.
Mergând la Banca, functionarii Bancii nu numai ca le-au confirmat situatia expusa de fiul lor, ba mai mult le-au subliniat ca nu este nici o problema, perioada este scurta si este doar o simpla formalitate si dupa 2 luni se rezolva.
Astfel, s-a încheiat Actul aditional nr. 1/07.08.2009 privind Contractul linie de credit nr. xxx/24.10.2008; Contractul de fidejusiune nr. xxx/07.08.2009 – Anexa 2 la Actul aditional nr. 1/07.08.2009 la Contractul linie de credit nr. xxx/24.10.2009; Contractul de garantie reala imobiliara nr. xx/07.08.2009 – Anexa nr. 1 la contractul de credit – linie de credit RON – nr. xxx/24.10.2008.
La momentul semnarii au stiut doar de ipoteca si nu stiau de alte garantii, iar contractele le-au fost puse la semnat, fara sa li se explice ce sunt, cu toate ca le-au cerut sa le citeasca si sa se consulte cu un specialist.
Cu referire la contractul de fidejusiune, au sustinut ca nu au stiut la acel moment, în conditiile în care le-au fost date la semnat zeci de pagini pe care doar le semnau, iar functionarul Bancii doar le rasfoia si le indica unde anume sa aplice semnatura.
Mai mult, actele semnate nici nu le-au fost remise pentru ca, se sustinea de functionarul Bancii ca trebuie semnate de conducere si doar dupa aceea vor primi câte un exemplar.
Contractul nr. xxx/2008 expira la data de 29.10.2009; Contractul de garantie imobiliara nr. 1, Actul aditional nr. I si Contractul de fidejusiune (au fost încheiate pentru alte considerente decât cele cuprinse în textul acestora) au fost asumate pentru prelungirea liniei de credit la data de 23.10.2009, conform art. III Acordarea si durata creditului din Actul aditional nr. 1/07.08.2009.
Se poate observa la art. VII Garantii ca aceste garantii s-au suplimentat cu înca trei garantii de la 8, câte erau în cuprinsul Contractului nr. xxx/2008, la 11, respectiv cele indicate la literele a – k, fata de a – h.
O alta proba implicit a sustinerilor lor este interogatoriul luat pârâtei care prin adresa nr.364455/28.10.2013, prin raspunsurile evazive, raspunde implicit ca nu a existat nici un beneficiu pentru petent, acesta ipotecându-si imobilul fara a beneficia de nici o alta contraprestatie din partea unitatii bancare. Profitând de vârsta înaintata si de încrederea în unitatile bancare, pârâta i-a amagit, atât în ceea ce priveste suplimentarea liniei de credit contractat de fiul acestora, cât si prelungirea scadentei, obtinând astfel înca 3 garantii fara a oferi nimic în schimb.
Astfel, la data de 07.08.2009, s-au prezentat la Banca pentru a semna actele necesare, fiind de fata un reprezentant al Bancii, (directorul economic) si un lucrator bancar care a pregatit documentatia.
Reprezentantul bancii a subliniat, de nenumarate ori ca înscrisurile pe care le semneaza sunt valabile doar doua luni si ca bunurile aduse în garantie si Contractul de fidejusiune (care nu stiau ce înseamna) sunt necesare pentru a prelungi linia de credit accesata de S.C. C. S.R.L.
Au solicitat sa se semneze documentele în fata unui avocat, fiind astfel încredintati ca acesta le va explica unele clauze si unii termeni de specialitate cu care nu erau familiarizati, de care de fapt nu auzisera niciodata si pe care nu-i cunosteau.
Dupa mai bine de o ora li s-a comunicat ca avocatul nu poate sa vina la semnarea documentelor si sa lase documentele semnate la banca, iar când vor fi semnate de catre reprezentantii bancii urmeaza a le fi comunicate.
Astfel, au fost încheiate si semnate Actul aditional nr. 1/07.08.2009 la Contractul de linie de credit nr. xxx/24.10.2009 si Contractul de fidejusiune nr. xxx/07.08.2009 – Anexa 2 la Actul aditional nr. 1/07.08.2009 la Contractul linie de credit nr. xxx/24.10.2009.
Aceste documente nu le-au fost comunicate niciodata, nici reprezentantului SC. C. S.R.L.
Este adevarat ca „dupa semnare de catre conducerea Bancii” a fost remis câte un exemplar (ceea ce s-a evitat a se comunica este termenul în care vor fi remise), dar, din pacate, acestea au fost comunicate o data cu somatia de executare, la mai bine de 4 ani de la semnarea actelor.
În cuprinsul Contractului de fidejusiune nr. xxx/07.08.2009, la CAP. III, pct. 2 din capitolul privind Obligatiile fidejusorilor se prevede: „ Fidejusorul se obliga în mod expres prin acest contract în solidar cu debitorul si renunta la beneficiul de discutiune si diviziune prevazut în art. 1662 din Codul civil. ”
Pentru considerentele de fapt si de drept expuse mai sus, au apreciat ca art. III, pct. 2 din Contractul de fidejusiune reprezinta o clauza abuziva în sensul dispozitiilor art. 4 alin. 1 din Legea nr. 193/2000 si în baza prevederilor art. 13 alin. 1 din Legea nr. 193/2000, astfel încât apare ca întemeiata solicitarea lor privind constatarea nulitatii clauzei abuzive reprezentata de art. III, pct. 2 din contract.
Totodata, de retinut este si faptul ca împrumutatii au garantat sumele acordate de banca prin încheierea de contracte de garantie reala imobiliara având ca obiect imobile a caror valoare depaseste cu mult valoarea creditului acordat, fiind astfel acoperite toate riscurile.
Este vadita si disproportia dintre creditul acordat de banca si valoarea garantiilor solicitate, fiind astfel vadita atitudinea bancii de a abuza prin diverse metode de buna-credinta a garantilor, dar adevarul apare la suprafata dupa 4 ani când s–a aflat ca au garantat 300.000 RON si trebuie sa plateasca 1.266.315,57 RON.
De asemenea, la o simpla lectura a Actului aditional nr. 1/2009 se observa la art. X – Obligatiile partilor ca banca are doua obligatii, iar împrumutatii au nu mai putin de 21 de obligatii.
Au sustinut ca au fost mintiti si înselati în conditiile în care se stia ca aceste acte nu sunt legale, pentru ca se suplimentau garantii fara nici o prestatie din partea Bancii.
Si din acest aspect rezulta disproportia vadita între prestatiile celor doua parti implicate, dar si caracterul abuziv al contractului.
Din însumarea garantiilor însumate mai sus rezulta ca împrumutatul si garantii sai au adus garantii de peste 3.000.000 lei pentru un credit care era deja acoperit de garantii, fara a primi nimic în schimb si fara a exista o contraprestatie din partea Bancii.
Mai mult decât atât, asa cum au dovedit debitoarea SC C. S.R.L., in perioada februarie – mai 2009, a facut plati în contul liniei de credit de 519.017 lei, fapt ce dovedeste nu numai abuzul de drept material al unitatii bancare, cât si faptul ca constituirea a înca 3 garantii, dovedeste acelasi dezechilibru între prestatiile lor si prestatiile unitatii bancare, fapt sanctionabil pe dispozitiile art. 1 si urmatoarele din Legea 193/2000.
La un interval de aproximativ un an de la data semnarii, au fost informati de catre reprezentantul S.C. C. S.R.L. ca banca nu a prelungit linia de credit, astfel ca reclamantii au considerat încheiata relatia cu aceasta, ba mai mult, faptul ca banca nu le-a mai comunicat nici un înscris cu privire la aceste contracte, au considerat ca actele semnate în anul 2009 nu mai produc efecte. Ulterior, respectiv la data de 08.12.2011 au primit o adresa prin care banca le solicita sa achite, în termen de 7 zile, suma de 1.266.315,57 RON, asa cum au aratat mai sus.
În concluzie, cauza, scopul acestor acte criticate a fost unul nelegal, ilicit si imoral, de fraudare a legii si a intereselor reclamantilor, motiv pentru care au solicitat a constata nulitatea si a pune stop tuturor abuzurilor bancare.
Din punct de vedere juridic, au apreciat ca o astfel de practica a societatilor bancare, pe lânga faptul ca încalca orice principiu de echitate si morala, se materializeaza prin adoptarea unor contracte de adeziune (ca si cele criticate prin petit), ce sunt impuse consumatorului, fara posibilitatea de a fi negociate si impunând cerinte si conditii nu doar favorabile creditorilor, ci cu mult mai mult, chiar abuzive, în care echitatea si morala, ca si notiuni s-au diluat pâna la inexistenta.
Potrivit, art. 1 din Legea nr. 193/2000 “(1) Orice contract încheiat între profesionisti si consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru, întelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate; 2) în caz de dubiu asupra interpretarii unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului; 3) Se interzice profesionistilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”
Astfel de clauze apar în mod neechivoc ca fiind abuzive si lovite de nulitate. Este evident ca notiunile de beneficiu de discutiune, diviziune, fidejusiune sau oricare alti termeni care frapeaza chiar la prima lecturare a contractelor, nu pot fi întelese decât ca fiind niste clauze abuzive.
În acelasi sens vin si dispozitiile art. 4 din Legea nr. 193/2000: “(1) O clauza contractuala care nu a fost negociata direct cu consumatorul va fi considerata abuziva daca, prin ea însasi sau împreuna cu alte prevederi din contract, creeaza, în detrimentul consumatorului si contrar cerintelor bunei-credinte, un dezechilibru semnificativ între drepturile si obligatiile partilor.
Pe de alta parte, au avut în vedere dispozitiile art. 966 si urmatoarele din Codul civil de la 1864, precum si frauda la lege, consacrata doctrinar si jurisprudential în raport de contemporaneitatea actelor juridice criticate.
Cauza, ca element al contractului, înseamna scopul în vederea realizarii caruia s-a încheiat contractul, scop care, daca nu ar exista, contractul nu ar putea lua fiinta si partile nu s-ar obliga.
Potrivit art.966 Cod civil „Obligatia fara cauza sau fondata pe o cauza falsa sau, nelicita, nu poate avea nici un efect. ”
Textul evidentiaza doua conditii pe care trebuie sa le îndeplineasca acest element al contractului: cauza sa fie reala si licita.
În aceeasi ordine de idei, cu trimitere expresa la Contractul de garantie imobiliara au facut asocierea, din punct de vedere juridic, cu reglementarea ipotecilor conventionale cu trimitere la dispozitiile art. 1769 si urmatoarele din Codul civil din anul 1864, subliniind în acelasi timp dispozitiile art. 1776: “Ipoteca conventionala nu poate fi valabila decât atunci când suma, pentru care ipoteca este constituita, va fi determinata prin act. ”
În reflexia dispozitiilor art. 1776 Cod civil de la 1864, orice clauza contrara este lovita de nulitate, motiv pentru care, obligatii de natura asumarii garantiilor imobiliare, în reflexia obiectului Contractului de garantie imobiliara nr. 147/2008 sunt lovite de nulitate.
Frauda este o cauza de nulitate, fie ca este o frauda la lege, fie ca este vorba de fraudarea intereselor protejate de lege a unei terte persoane prin încheierea unui contract, cum este în cazul de speta contractul de vânzare – cumparare.
În aceasta situatie, prin sanctiunea nulitatii, care este o masura ce tinde ca anumite efecte ale actului juridic sa nu se produca, este ocrotita terta persoana în frauda careia a fost încheiat contractul.
Delimitarea domeniului de aplicare a acestei cauze de nulitate presupune dificultati aflate în continuarea controverselor ivite în legatura cu însusi conceptul de “fraudare a legii”.
Fraudarea legii în materie contractuala a fost definita ca fiind acea operatiune juridica prin care anumite persoane, aflate în coniventa, încheie un contract nu pentru a-si exercita drepturile ce ar rezulta din acesta potrivit naturii sale, ci exclusiv pentru a dobândi o situatie juridica ce atrage incidenta unor dispozitii legale favorabile de care nu ar fi putut sa beneficieze pe o alta cale.
Sub aspectul inaplicabilitatii dispozitiilor Legii nr. 193/2000 prezentei cauze, au sustinut ca orice contract de credit si activitatea de creditare bancara/ non bancara se circumscrie ca obiect serviciilor de asistenta financiara si pe cale de consecinta reflecta notiunea din art. l alin. 1 Legea 193/2000 „prestari servicii”.
Pe de alta parte în preambulul considerentelor Directivei 93/13/CEE a Consiliului Comunitatii Europene, se afirma necesitatea adoptarii unor reglementari la nivelul statelor membre, întrucât statele membre au responsabilitatea de a asigura ca contractele încheiate cu consumatorii nu contin clauze abuzive.
Pe de alta parte, legiuitorul comunitar a ridicat la nivel de principiu protejarea intereselor consumatorilor, o astfel de distinctie facuta de catre judecatorul fondului apare ca artificial creata nu în scopul declarat în art. 3 art.20 si art.22 din Codul de procedura civila, ci doar în scopul pronuntarii unor hotarâri cu celeritate fara o analiza obiectiva în raport de scopul legii.
Au considerat ca vointa legiuitorului este contrara argumentatiei judecatorului pornind de la urmatorul scop declarat în mod neechivoc.
Dorinta legiuitorului european de a proteja consumatorul în cadrul oricaror contracte se întareste, daca mai era nevoie, si prin extinderea data sub urmatoarea sintagma neechivoca: „..întrucât, cu toate acestea, statele membre trebuie sa se asigure ca nu sunt incluse clauzele contractuale abuzive, mai ales, deoarece prezenta directiva se aplica, de asemenea, meseriilor, domeniilor de afaceri sau profesiilor de natura publica.”
Scopul legiuitorului european nu este doar de a proteja la nivel normativ consumatorul, ci se doreste o efectivitate a marfurilor rezultate din lege se subliniaza dorinta crearii unor mijloace adecvate si eficace pentru a împiedica aplicarea pe mai departe a clauzelor abuzive, subliniaza în ultimul aliniat al preambulului Directivei 93/13/CEE la nivel deziderat imperativ „…întrucât autoritatile judiciare sau administrative din statele membre trebuie sa aiba la dispozitie mijloace adecvate si eficace pentru a împiedica aplicarea în continuare a clauzelor abuzive în contractele încheiate cu consumatorii.”
Prin întâmpinarea formulata în cauza, intimatele pârâte Banca Comerciala I. S. R. SA si Banca Comerciala I. S. R. SA – prin Banca Comerciala I. S. R. SA A. – Sucursala B. M. au solicitat respingerea apelului ca netemeinic si nelegal.
În aparare, au aratat ca Actiunea reclamantilor a fost motivata pe prevederile speciale cuprinse în Legea nr. 193/2000. Este adevarat ca acest act normativ consacra în art. 14 dreptul de a se adresa organelor judecatoresti în conformitate cu prevederile Codului civil si ale Codului de procedura civila, însa acest drept apartine consumatorilor prejudiciati.
Consumator reprezinta: “orice persoana fizica sau grup de persoane fizice constituite în asociatii, care, în temeiul unui contract care intra sub incidenta prezentei legi, actioneaza în scopuri din afara activitatii sale comerciale, industriale sau de productie, artizanale sau liberale.” – definitia cuprinsa în art. 2 al. 1 din Legea nr. 193/2000 si pct. 13 din anexa nr. 1 la Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare.
Cu alte cuvinte, Legea nr. 193/2000 este destinata a ocroti individul sau grupul care nu actioneaza în scopul obtinerii unui profit. Deci, nu cad sub incidenta sa persoanele fizice autorizate, societatile constituite si functionând în baza Legii societatilor nr. 31/1990, republicata, cu modificarile si completarile ulterioare si nici structurile înfiintate de asociatii si fundatii, întrucât acestea desfasoara activitati cu caracter comercial.
O extindere a sferei de aplicare a notiunii de consumator astfel încât sa cuprinda si persoanele juridice nu este justificata si nici permisa, întrucât Legea nr. 193/2000 este o lege speciala care prevede anumite sanctiuni privind clauzele abuzive din contractele încheiate cu consumatorii.
Art. 10 – Interzicerea analogiei, din noul Cod civil, mentioneaza expres: legile care deroga de la o dispozitie generala, care restrâng exercitiul unor drepturi civile sau care prevad sanctiuni civile se aplica numai în cazurile expres si limitativ prevazute de lege, deci strict contractelor încheiate cu consumatorii.
Nu pot accepta, în virtutea caracterului accesoriu al contractelor de garantie si implicit al calitatii de garanti ai reclamantilor, ca o lege speciala, în speta Legea nr. 193/2000, de stricta aplicare si interpretare fiind, sa fie incidenta si acestei spete deduse judecatii privind contracte de credit încheiate cu un neconsumator, în afara coordonatelor strict stabilite de lege. Formularea actiunii de catre garanti reprezinta un artificiu procedural menit sa eludeze sfera de aplicabilitate restrânsa a legii speciale.
Legea nr. 193/2000 se aplica contractelor încheiate între profesionisti si consumatori. Va rugam sa observati integral art. 1 din lege :” (1) Orice contract încheiat între profesionisti si consumatori pentru vânzarea de bunuri sau prestarea de servicii va cuprinde clauze contractuale clare, fara echivoc, pentru întelegerea carora nu sunt necesare cunostinte de specialitate. (2) în caz de dubiu asupra interpretarii unor clauze contractuale, acestea vor fi interpretate în favoarea consumatorului. 3) Se interzice profesionistilor stipularea de clauze abuzive în contractele încheiate cu consumatorii,” Pct. 14 din anexa 1 la Legea nr. 296/2004 privind Codul Consumului, ofera o definitie explicita a contractelor încheiate cu consumatorii – contractele încheiate între comercianti si consumatori, inclusiv certificatele de garantie, bonurile de comanda, facturile, borderourile sau bonurile de livrare, biletele, tichetele care contin stipulari sau referiri la conditii generale prestabilite. Ceea ce înseamna ca Legea nr. 193/2000 se aplica doar contractelor în care persoanele fizice, în calitate de consumator, sunt parti contractante beneficiare ale produselor/serviciilor furnizate de comerciant. Or, în cazul contractului de credit nr. xxx/4.10.2008 modificat si completat prin Actul aditional nr. 1/07.08.2009 beneficiara sumelor împrumutate este societatea comerciala C. S.R.L. Faptul ca reclamantii au semnat pentru opozabilitate Actul aditional nr. 1/07.08.2009 în calitate de garanti nu îi atribuie calitatea de consumator – în ceea ce priveste contractul de credit – în sensul Legii nr. 193/2000 pentru a se putea prevala de dispozitiile speciale ale acesteia.
Astfel, cu considerat ca decizia de achizitionare a unui produs/serviciu a unei persoane fizice – consumator nu trebuie confundata/echivalata cu decizia unei persoane fizice – neconsumator de a garanta rambursarea unor sume de bani datorate de o persoana juridica în baza unui contract de credit care nu este supus dispozitiilor speciale ale Legii nr. 193/2000.
Curtea de Justitie a Uniunii Europene prin hotarârea pronuntata în afacerea Berliner Kindl Brauerei a statuat ca fidejusorii nu au calitate de consumatori si deci nu beneficiaza de normele de protectie a consumatorilor de credit.
Pentru a fi aplicabile prevederile Legii nr. 193/2000 era necesar ca obiectul contractului încheiat cu consumatorul sa aiba ca obiect vânzarea unui bun sau prestarea unui serviciu altuia.”
Instanta a analizat cauza si prin prisma principiului liberului acces la justitie invocat de reclamanti si a retinut ca, analizând clauzele apreciate ca abuzive, unul dintre motivele principale care a stat la baza actiunii reclamantilor a fost considerarea unei atitudini de înselare a bancii. Instanta a apreciat ca nu s-a facut dovada faptului ca reclamantii au fost indusi în eroare de catre banca cu atât mai mult cu cât unele acte au fost încheiate în forma autentica deci se prezuma ca semnatarii lor au cunoscut, au înteles si si-au însusit clauzele semnate.
Sentinta nr. 101/2014/LC/08.05.2014 pronuntata de Tribunalul Satu Mare contine motivele de fapt si de drept pe care se întemeiaza solutia. Instanta arata motivele pentru care s-au respins cererile reclamantilor.
Reclamantii au garantat creditul cu un drept de ipoteca imobiliara, asupra imobilului situat în loc. S. M., compus din teren arabil extravilan, înscris în CF xxxx N a loc. S. M., nr. cad. xxx/xx, prin contractul de garantie reala imobiliara nr. xx/07.08.2009, autentificat de BNP S. I.-A. sub nr. xxxx din data de 07.08.2009, precum si cu fidejusiune, pentru întreaga valoare a creditului, plus dobânzi, comisioane si speze aferente, prin contractul de fidejusiune nr. xxx/07.08.2009. Prin ambele contracte de garantie, reclamantii s-au obligat în solidar cu debitoarea S.C. C. S.R.L., la rambursarea creditului, renuntând expres la beneficiul de diviziune si discutiune.
Debitoarea împrumutata nu si-a respectat obligatia de rambursare a creditului, acesta devenind integral restant la data de 24.10.2009, motiv pentru care au initiat executarea silita a reclamantilor, ce face obiectul dosarelor executionale nr. xxx/2012 si nr. xxx/2012 al BEJ N. D.. Totodata, au depus cerere de înscriere la masa credala a debitoarei împrumutate S.C. C. S.R.L., în dosarul nr. 1203/100/2010 al Tribunalului Maramures.
Un prim aspect este faptul ca acestia au semnat atât contractul de credit si actul aditional nr. 1/07.08.2009, cât si contractele de garantie, fara rezerve sau obiectiuni privitoare la vreuna dintre clauzele cuprinse în acestea.
Reclamantii nu pot invoca lipsa asigurarii, de catre banca, a unui avocat, care sa le explice termenii contractuali, atâta timp cât nu si-au asumat, în nici un moment, aceasta obligatie.
Fata de sustinerile reclamantilor, potrivit carora au semnat contractele în necunostinta de cauza, au reiterat ca nu avea mijloacele nici pentru a-i forta de reclamanti sa semneze contractele si nici pentru a-i împiedica sa citeasca integral clauzele acestora sau a pune întrebari cu privire la clauzele neîntelese. Din contra, le-a prezentat reclamantilor contractele de credit si contractele de garantie si le-am acordat timp pentru studiul acestora.
Reclamantii erau principalele persoane interesate sa citeasca si sa înteleaga clauzele contractelor semnate, inclusiv sa fie asistate de un avocat, motiv pentru care lipsa lor de interes si nedepunerea diligentelor necesare, nu ne pot fi imputate.
Totodata, au subliniat ca reclamantii au primit un exemplar al contractelor semnate, fapt dovedit chiar de neinvocarea, pâna în prezent, a lipsei acestora, desi, de la data încheierii contractelor, au trecut mai mult de trei ani iar de la data scadentei creditului, mai mult de doi ani. în mod evident, daca lucrurile ar fi stat astfel cum sunt prezentate de reclamanti, acestia puteau refuza semnarea contractelor pâna la momentul la care ar fi înteles semnificatia tuturor termenilor contractuali iar ulterior ne puteau solicita, oricând, comunicarea unui exemplar din actele semnate. Faptul ca nu au procedat astfel, dovedeste reaua lor credinta si simpla intentie de a evita consecintele executarii silite.
Nici sustinerile reclamantilor privitoare la refuzul bancii de a prelungi linia de credit contractata de S.C. C. S.R.L. nu pot fi primite, întrucât nu a refuzat aceasta prelungire, ci debitoarea împrumutata nu ne-a solicitat acest lucru, nici o cerere de prelungire nefiind înregistrata la banca.
Privitor la sumele pentru care se efectueaza urmarirea silita a reclamantilor, au aratat ca, prin somatiile emise în dosarele executionale nr. xxx/2012 si nr. xxx/2012, executorul judecatoresc le-a pus în vedere reclamantilor sa achite debitul în cuantum de 412.113,32 lei, datorat bancii si cheltuieli de executare, astfel încât sustinerile reclamantilor, potrivit carora ar fi fost somati la plata sumei de 1.266.315,57 lei, sunt vadit nefondate.
Dispozitiile art. 1776 din Codul civil de la 1864 se interpreteaza în sensul în care legiuitorul a dorit sa înlature posibilitatea constituirii unei garantii pentru o suma nedeterminata, lasata la arbitrariul creditorului, impunând însa necesitatea determinarii valorii maxime a sumei garantate.
Prin raspunsul la întâmpinare, apelantii au aratat ca demersul lor litigios nu s-a prescris în mod exclusiv în limitele Legii nr.193/2000.
În primul si în primul rând, criticile ce vizeaza nulitatea, vin din
perspectiva cauzei ilicite si imorale (art.966 si urmatoarele Cod civil); fraudei la lege: a nulitatii contractului de ipoteca (art.1769 si urmatoarele eu aplicare directa a art. 1776 Cod civil) sau a dispozitiilor art.l si art.2 din Legea 313/1879 cu trimitere implicita la dispozitiile art. 1084 Cod civil, iar acestea nu sunt rodul „analogiei juridice”, ci sunt în mod electiv cereri in nulitate, formulate în mod obiectiv.
S-a insistat din perspectiva dispozitiilor art. l din Legea nr. 193/2000 a inaplicabililatii acestora, contractelor accesorii de garantii pe considerentul ca fiind contract accesoriu, acesta nu ar determina prestatii în favoarea garantiilor.
Au aratat ca prezenta actiune nu reprezinta un artificiu procedural menit sa eludeze sfera de aplicabilitate restrânsa a legii speciale, dupa cum sustine intimata, ci reprezinta în mod obiectiv pârghia si manifestul judiciar în reflexia principiilor apararii echitatii si proportionalitatii.
Cu toate ca apare tipic pentru un jurist o astfel de afirmatie, legalitatea si viata juridica a dovedit ca între lege si vointa neechivoca a cetateanului, de multe ori este un prag insurmontabil.
Autentificarea unui înscris presupune o procedura ce implica stabilirea identitatii pârtiilor, exprimarea consimtamântului cu privire la continutul actului si bineînteles semnatura (art.90 din Norma notarilor publici).
Directiva 93/13/CEE a Consiliului clin 5 aprilie 1993 privind clauzele abuzive în contractele încheiate cu consumatorii impune unei instante nationale, sesizata cu executarea silita a unei hotarâri arbitrate care a dobândit autoritate de lucru judecat si care a fost pronuntata în lipsa consumatorului, sa aprecieze, chiar din oficiu, caracterul abuziv al penalitatii prevazute în contractul de credit ‘încheiat intre un furnizor de servicii financiare si un consumator, penalitate ce a fost aplicata iu hotarârea mentionata, în cazul în care aceasta instanta dispune de elementele referitoare la situatia de drept si de fapt necesare în acest scop, iar, potrivii normelor de procedura nationale, instanta mentionata poate sa procedeze la o asemenea apreciere în cadrul unor proceduri similare întemeiate pe dreptul national.
Intimata, prin întâmpinare, la pagina 5 îsi circumscrie apararile din perspectiva aspectelor volitive ale manifestarilor lor la momentul asumarii sub semnatura a contractelor criticate.
Cu privire la contractul de fidejusiune, nu au stiut la acel moment ce semnau, în conditiile în care au fost date la semnat zeci de pagini care doar sau semnat, iar functionarul Bancii doar le rasfoia si le indica unde anume sa aplice semnatura.
Mai mult, actele semnale nici nu au fost remise pentru ca, se sustinea de functionarul Bancii ca trebuie semnate de conducere si doar dupa aceea vor fi predate câte un exemplar si sa fie linistiti ca este o Banca serioasa, cu vechime.
În acest sens, intimata nu a dovedit nici un moment realizarea informarii si negocierii realizate si nici comunicarea cel putin a unui exemplar din contracte.
Examinând sentinta apelata, raportat la motivele de apel invocate, Curtea a retinut ca apelul este fondat.
Reclamantii T. D. si T. I. au sesizat Tribunalul S. M. cu o actiune în constatarea nulitatii absolute a actului aditional nr. 1/07.08.2009 la contractul de linie de credit nr. xxx/24.10.2008, a contractului de fidejusiune nr. xxx/07.08.2009 – Anexa nr. 2 la actul aditional nr. 1/07.08.2009 si a contractului de garantie reala imobiliara nr. xx/07.08.2009 – Anexa nr. 1 la actul aditional nr. 1/07.08.2009. În subsidiar, reclamantii au solicitat constatarea nulitatii absolute a unor clauze contractuale inserate în cele trei contracte. În sustinerea cererii de chemare în judecata, reclamantii au invocat prevederile Legii 193/2000, art. 966 si urm., art. 1769-1776 din Codul civil de la 1864, precum si art. 1 si 2 din Legea 313/1879, raportat la art. 1084 Cod civil.
Prin sentinta apelata, Tribunalul S. M. a respins actiunea reclamantilor, retinând în considerente ca, cele trei contracte a caror nulitate absoluta se invoca, nu intra sub incidenta Legii 193/2000, întrucât obiectul contractelor nu vizeaza vânzarea unor bunuri sau prestarea unor servicii în favoarea reclamantilor. Faptul ca reclamantii au semnat pentru opozabilitate actul aditional nr. 1/07.08.2009 în calitate de garanti nu le atribuie calitatea de „consumator” în sensul Legii 193/2000. S-a mai retinut ca încheierea unui contract de fidejusiune prin care se suplimenteaza garantiile nu reprezinta o clauza a carei valabilitate sa poata fi analizata în temeiul Legii 193/2000, ci un act juridic distinct, care poate fi reziliat sau anulat în alte modalitati prevazute de lege. Nu în ultimul rând, s-a aratat ca reclamantii nu au dovedit ca ar fi fost înselati de catre banca, cu atât mai mult cu cât încheierea contractelor în forma autentica prezuma ca acestia au cunoscut si înteles continutul actelor.
În faza de apel, instanta a sesizat Curtea de Justitie a Uniunii Europene cu o cerere de hotarâre preliminara, întrebarile adresate Curtii fiind daca art. 2 lit. b)din Directiva 93/13/CEE în privinta definirii notiunii de „consumator” trebuie interpretat în sensul ca include sau, dimpotriva, exclude, din aceasta definitie persoanele fizice care au semnat în calitate de garant-fidejusor acte aditionale si contracte de fidejusiune si garantie imobiliara, acte accesorii unui contract de credit încheiat de o societate comerciala în vederea desfasurarii activitatii sale, în conditiile în care persoanele fizice nu au nici o legatura cu activitatea societatii comerciale si au actionat în scopuri care se afla în afara activitatii lor profesionale. De asemenea, s-a solicitat Curtii sa se pronunte daca art. 1 alin. 1 din Directiva 93/13/CEE trebuie interpretat în sensul ca intra sub incidenta acestei directive numai contractele încheiate între comercianti si consumatori având ca obiect vânzarea de bunuri sau servicii, sau si contracte precum cele în discutie în litigiul principal.
Prin Ordonanta Curtii pronuntata în data de 19.11.2015 în C-74/15, CJUE s-a pronuntat asupra întrebarilor preliminare ce i-au fost adresate, în sensul ca art. 1 alin. 1 si art. 2 lit. b) din Directiva 93/13/CEE a Consiliului trebuie interpretate în sensul ca directiva se aplica unui contract de garantie imobiliara sau de fidejusiune încheiat între o persoana fizica si o institutie de credit în vederea garantarii obligatiilor pe care o societate comerciala le-a contractat fata de institutia respectiva în temeiul unui contract de credit, în cazul în care aceasta persoana fizica a actionat în scopuri care nu intra în cadrul activitatii sale profesionale si nu are un raport de natura functionala cu societatea mentionata.
În considerentele Ordonantei, la paragraful 28, Curtea a retinut ca revine instantei nationale obligatia de a verifica, tinând seama de toate împrejurarile spetei si de ansamblul elementelor de proba, daca contractantul în cauza poate fi calificat drept „consumator” în sensul directivei.
Raportat la aceste aspecte, instanta de apel a retinut ca rezulta tot din considerentele Ordonantei (paragraful 27) ca notiunea de „consumator” trebuie apreciata având în vedere un criteriu functional, care consta în a aprecia daca raportul contractual în cauza se înscrie în cadrul unor activitati straine de exercitarea unei profesii. Directiva 93/13/CEE contine, la art. 2 lit. b) o definitie a notiunii de „consumator”. Potrivit acestuia, consumator înseamna orice persoana fizica care, în cadrul contractelor reglementate de directiva, actioneaza în scopuri care se afla în afara activitatii sale profesionale. În aprecierea calitatii de consumator, trebuie avuta în vedere calitatea contractantului în cadrul raportului juridic concret dintre garant si beneficiarul garantiei, fara a prezenta relevanta aspectul daca datoria pentru care s-a constituit garantia este datoria unui profesionist sau a unui consumator. Acest aspect se desprinde din considerentul 26 din Ordonanta Curtii.
Or, raportat la probele administrate în cauza, instanta va avea în vedere ca reclamantii sunt parintii numitului T. C. N., asociat unic si administrator al S.C. C. S.R.L., reclamantii neavând nici o calitate în cadrul societatii contractante a creditului bancar, nefiind nici asociati, si nici nu au detinut vreodata calitatea de administratori ori vreo alta calitate în cadrul firmei în cauza.
În aprecierea calitatii de consumator este relevant motivul avut în vedere la încheierea contractelor, respectiv daca reclamantii au urmarit vreun beneficiu ca urmare a garantarii creditului contractat de SC C. S.R.L., ceea ce presupune ca au avut o legatura cu activitatea societatii sau, dimpotriva, singurul motiv pentru care au garantat creditul este legatura familiala cu asociatul unic si administratorul societatii.
Or, probele administrate în cauza (adresa nr. 135499/26.01.2016 – Furnizare informatii extinse, emisa de Oficiul National al Registrului Comertului) nu au relevat vreo legatura a reclamantilor cu activitatea societatii comerciale în care asociat unic si administrator este fiul lor, ci unicul motiv al garantarii creditului este reprezentat de relatiile afective si familiale dintre reclamanti si asociatul unic/administratorul societatii comerciale beneficiare a creditului, ceea ce confirma o actiune în scop privat a fidejusorilor garanti în încheierea contractelor cu institutia bancara.
Fata de aceste considerente si în raport cu Ordonanta CJUE, instanta de apel a retinut ca Directiva 93/13/CEE si implicit Legea 193/2000 prin care s-a transpus aceasta directiva în dreptul intern este aplicabila contractelor încheiate de reclamanti cu institutia bancara în vederea garantarii creditului acordat societatii comerciale S.C. C. S.R.L. Prin urmare, se impune examinarea motivelor din cuprinsul cererii de chemare în judecata raportat în principal la prevederile Legii 193/2000 invocate de reclamanti. Or, în conditiile în care judecatorul fondului a retinut în considerentele sentintei pronuntate ca actele juridice a caror nulitate absoluta se invoca nu intra sub incidenta legii 193/2000, neanalizând pe fond actiunea raportat la prevederile legale invocate de reclamanti, raportat la solicitarea apelantilor reclamanti de a se trimite cauza spre rejudecare aceleiasi instante, sunt incidente prevederile art. 480 alin. 3 Noul Cod de procedura civila, respectiv anularea hotarârii pentru nesolutionarea fondului, cu trimiterea cauzei spre rejudecare.
De asemenea, instanta de apel a constatat ca în motivarea cererii de chemare în judecata, în sustinerea nulitatii absolute a contractelor aratate, reclamantii invoca nu doar prevederile Legii 193/2000, ci prevederile art. 966 Cod civil referitor la lipsa cauzei ori cauza ilicita, art. 1776 Cod civil referitor la specializarea ipotecii din perspectiva sumei pentru care se constituie ipoteca, precum si prevederile art. 1 si 2 din Legea 313/1879 raportat la art. 1084 Cod civil.
Instanta de fond nu a analizat deloc valabilitatea celor trei acte juridice încheiate de reclamanti nici din perspectiva cauzelor de nulitate prevazute de Cod civil si invocate de reclamanti.
Se observa, astfel, ca instanta nu a luat în considerare nici unul dintre argumentele pe care reclamantii le-au prezentat în sustinerea actiunii formulate, nefiind deloc analizate sustinerile invocate prin actiunea introductiva. Simpla mentiune în ultimul paragraf de la fila 24 a sentintei, în sensul ca reclamantii nu au dovedit ca ar fi fost indusi în eroare de catre banca, nu poate fi considerata o motivare corespunzatoare a hotarârii judecatoresti, care sa sustina solutia de respingere a actiunii reclamantilor.
Aceste retineri, coroborate cu lipsa oricarei motivari pe fond a solutiei de respingere a actiunii reclamantei, conduc în mod evident spre concluzia necercetarii de catre judecator a cauzei cu care a fost sesizat.
În consecinta, în baza art. 480 alin. 3 Noul Cod de procedura civila, a fost admis apelul si anulata sentinta pronuntata, cu trimiterea cauzei spre rejudecare aceleasi instante, tinând cont de considerentele prezentei decizii.
În rejudecare, instanta va analiza contractele a caror nulitate absoluta se invoca atât din perspectiva Legii 193/2000, respectiv existenta unor clauze abuzive de natura sa atraga nulitatea în întregime a contractelor ori a doar a unor clauze, potrivit petitului cererii de chemare în judecata, cât si din perspectiva dispozitiilor de drept comun invocate, respectiv art. 966 si urm., art. 1776 si urm. Cod civil si art. 1 si 2 din Legea 313/1879.
Cheltuielile de judecata vor fi avute în vedere la rejudecarea cauzei.
