Cerere de atragere a răspunderii patrimoniale reglementată de art.137 din Legea nr.64/1995 republicată şi modificată. Sarcina probei.


Cerere de atragere a răspunderii patrimoniale reglementată de art.137 din Legea nr.64/1995 republicată şi modificată. Sarcina probei.

Art.137 Legea nr.64/1995 republicată şi modificată

În speţă probele administrate relevă faptul că, societatea debitoare a ajuns în stare de insolvenţă şi din motive obiective iar, pe aspectul răspunderii patrimoniale nu rezultă persoanele vinovate, faptele săvârşite potrivit art.137 din Legea nr.64/1995 republicată şi prejudiciul produs de fiecare dintre acestea.

Mai mult, recurenta creditoare se  referă la presupuse fapte săvârşite de “fosta conducere a societăţii debitoare” fără a propune probe prin care potrivit prevederilor art.1169 Cod civil să dovedească răspunderea specială personală pe care a avut-o fiecare membru din fosta conducere prin nominalizarea acestora şi arătarea întinderii prejudiciului în raport cu vinovăţia fiecăruia, mai ales că, un fost membru al societăţii  debitoare a şi decedat.

De aceea, pentru lipsa probelor concludente, probe ce cădeau în sarcina recurentei, Curtea a respins recursul ca nefondat.

(Decizia comercială nr.1194R din 04.09.2007 – Secţia a VI-a Comercială a Curţii de Apel Bucureşti)

Asupra cererii de recurs de faţă,

Deliberând constată că, reclamanta AVAS a chemat în judecată pe pârâţii DG şi DM solicitând ca aceştia să fie obligaţi să răspundă pentru creanţa AVAS înscrisă în tabelul de creanţe în cadrul dosarului nr.5F/2002 aflat pe rolul Tribunalului Călăraşi, în temeiul art.137 din Legea nr.64/1995.

Prin sentinţa civilă nr.2151/16 octombrie 2006 pronunţată de Tribunalul Călăraşi în dosarul nr.1491/C/2006 s-a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului DG invocată de pârâtul DM şi pe fond s-a respins acţiunea formulată de reclamanta AVAS Bucureşti împotriva pârâţilor DG şi DM.

S-a reţinut în esenţă că, pârâtul DG din anul 1996 s-a retras din  societate şi că nu mai are calitate procesuală pasivă.

Pe fond, s-a reţinut că probele nu relevă incidenţa în speţă a prevederilor art.137 din Legea nr.64/1995.

Împotriva sentinţei precitate a formulat recurs creditoarea arătând în esenţă motivele pentru care nu este legală soluţia instanţei de fond şi anume:

– Probele relevă activitatea nocivă desfăşurată de către fosta conducere a societăţi debitoare cât timp creditorii nu au putut fi îndestulaţi, printre care se află şi recurenta;

– Instanţa a apreciat eronat neincidenţa în cauză a prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006 raportându-se strict la materia răspunderii civile delictuale; Se susţine că art.138 (fost 137) nu prevede cerinţa culpei sau a greşelii membrilor organelor de conducere ale societăţii ajunse în încetare de plăţi, cum nici legătura de cauzalitate între activitatea administratorului şi starea de insolvenţă;

– Recurenta se referă la prevederile art.72 din Legea nr.31/1990 republicată raportat la art.1540 Cod civil cu concluzia că, răspunderea mandatarului/administratorului se apreciază cu mai multă rigurozitate;

– Din considerentele hotărârii rezultă reţinerea în sarcina pârâtei a prejudiciului şi a faptei ilicite putând deci a se confirma raportul de cauzalitate din documentele existente şi din interpretarea riguroasă a prevederilor art.999 şi următoarele Cod civil;

– Probele relevă concluzia unei cauzalităţi necesare şi indivizibile cu faptele ilicite, fiind evident că faptele săvârşite de pârât au favorizat apariţia prejudiciului, chiar dacă nu l-a produs în mod nemijlocit; Acest fapt rezultă şi din doctrina juridică actuală fiind făcute referiri în acest sens;

– Fosta conducere nu a manifestat interes în conducerea societăţii aflate în faliment, administratorul neurmărind încasarea creanţelor societăţii, conducând la intrarea în incapacitate de plată;

– Ca o consecinţă fosta conducere a încercat prin mijloace frauduloase să ascundă situaţia patrimonială a societăţii, dispunând continuarea activităţii nocive, fiind incidente prevederile art.138 lit.c din Legea nr.85/2006;

– Se invocă incidenţa prevederilor art.374 Cod comercial în temeiul căruia simpla culpă atrage răspunderea administratorului;

– Prin neplata la termen a contribuţiei la Fondul naţional unic de asigurări de sănătate şi folosirea sumelor de bani respective pentru susţinerea activităţii curente a societăţii se consideră că fosta conducere se face vinovată de utilizarea de mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării de plăţi, faptă prevăzută de art.138 lit.f din Legea nr.85/2006 (fost art.137 lit.f din Legea nr.64/1995);

– Redându-se prevederile art.11 din Legea nr.82/1991 şi  amintindu-se principiile dreptului civil caracteristice răspunderii civile, recurenta concluzionează că raportul de cauzalitate între fapta culpabilă a administratorului şi prejudiciu constă în nerespectarea şi neaplicarea legii cu consecinţa prejudicierii creditorilor prin intrarea în faliment a societăţii;

– Se mai susţine că, în speţă se aplică unele reglementări speciale, că procedura reorganizării judiciare şi a falimentului este supusă normelor dreptului comercial care are câteva dispoziţii derogatorii de la principiile dreptului civil iar răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 este o răspundere specială. Se redau dispoziţiile art.35 alin.3 şi 4 din Decretul nr.31/1954 şi se susţine că prin săvârşirea faptelor prevăzute de art.137 din Legea nr.64/1995 (actual art.138 din Legea nr.85/2006) se va angaja răspunderea civilă a acestora raportul de cauzalitate dintre fapte şi prejudiciul creat fiind prezumat.

Se invocă şi practică în acest sens şi se consideră greşită hotărârea fondului că s-ar fi făcut simple referiri la răspunderea reglementată de art.138 din Legea nr.85/2006 fără a se invoca în concret care sunt faptele imputabile administratorului şi care este legătura de cauzalitate dintre ceea ce se impută în mod teoretic şi prejudiciul creat.

În concluzie, recurenta consideră că urmează a fi angajată răspunderea patrimonială a intimatului pârât că a încălcat dispoziţii legale imperative contribuind la inducerea falimentului debitoarei potrivit art.138 lit.a, c şi f din Legea nr.85/2006 (art.137 lit.a, c şi f din Legea nr.64/1995).

Recurenta invocă ca temei de drept art.304 pct.8 şi 9 Cod procedură civilă şi art.3041 Cod procedură civilă şi solicită admiterea recursului, modificarea sentinţei atacate şi obligarea fostei conduceri să răspundă pentru creanţa AVAS înscrisă în tabloul de creanţe până la concurenţa sumei de 13.773,00 RON (4.199,35 USD la cursul de la data preluării) creanţă datorată de societatea falimentară.

Se mai arată că în temeiul art.86 din OUG nr.51/1998 republicată şi modificată prin OUG nr.43/2005 recurenta este scutită de plata timbrajului.

În baza art.242 alin.2 Cod procedură civilă s-a solicitat judecarea cauzei în lipsă.

S-au anexat înscrisuri în xerocopie constând în deciziile comerciale nr.424/2006 şi 1075/2006.

Intimatul DM a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului ca neîntemeiat. În privinţa numitului DG depune acte că este decedat şi deci nu poate fi parte în proces.

Altfel falimentul societăţii debitoare nu a avut cauze obiective, probele confirmând lipsa vinovăţiei organelor de conducere ale acesteia. S-au anexat înscrisuri în xerocopii.

Examinând motivele de recurs în ansamblu în raport de probele administrate în cauză Curtea reţine că, recursul apare nefondat pentru considerentele de mai jos.

Soluţia instanţei de fond a fost întemeiată inclusiv pe rapoartele întocmite de lichidatorul judiciar, rapoarte aflate la filele 55-57 şi 69-72 din dosarul nr.5F/2002.

Din conţinutul raportului aflat la filele 55-57 rezultă între altele că, una dintre cauzele care au făcut imposibilă continuarea activităţii firmei se referă la faptul că, “piaţa tipografică este acoperită în zonă de câteva mari unităţi poligrafice, care pe calea licitaţiilor organizate, nu mai dau posibilitatea şi altor agenţi economici din branşă, să preia comenzi, prin concurenţă neloială”.

Or, Curtea apreciază că de fapt această cauză obiectivă este una principală care nu poate fi imputată conducerii firmei debitoare.

Este adevărat că lichidatorul judiciar în raportul aflat la filele 69-72 se referă la faptul că, încetarea de plăţi a avut drept cauze şi împrejurări lipsa de previziune în derularea profitabilă a activităţii şi lipsa de măsuri ferme privind încasarea debitorilor restanţi dar, nu precizează persoanele vinovate, nu descrie faptele prevăzute de art.137 din Legea nr.64/1995 republicată pe care acestea le-ar fi săvârşit şi evident contribuţia lor la prejudiciul creat.

Probele nu relevă că recurenta ar fi solicitat completarea acestor rapoarte în sensul arătat. Tot astfel probele nu relevă că recurenta ar fi propus probe prin care să dovedească aceste aspecte.

Recurenta nu a suplimentat probele nici în recurs în susţinerea criticilor aduse sentinţei recurate.

Nu poate fi reţinută răspunderea administratorilor pentru presupuse fapte săvârşite de “fosta conducere a societăţii debitoare” dacă nu s-au administrat probe prin care să se fi dovedit răspunderea specială şi personală prevăzută de art.138 din Legea nr.85/2006 (fost 137 din Legea nr.64/1995), pe care ar fi avut-o fiecare membru din fosta conducere, nominalizat ca persoane ca şi întinderea prejudiciului în raport cu vinovăţia fiecăruia.

Or, o astfel de probă potrivit art.1169 Cod civil era în sarcina recurentei şi se impunea şi pentru faptul că aşa cum s-a expus au existat şi cauze obiective în imposibilitatea desfăşurării activităţi firmei.

De aceea, nu se poate analiza “in globo” activitatea nocivă desfăşurată de fosta conducere a societăţii debitoare ca fiind numai o cauză subiectivă căci poate fi în tot sau în parte şi una obiectivă în lipsa probelor concrete.

Tot astfel toate susţinerile recurentei vizând incidenţa în cauză a prevederilor art.138 din Legea nr.85/2006, la aplicarea art.72 din Legea nr.31/1990 republicată raportat la art.1540 Cod civil, art.999 Cod civil, la neurmărirea încasării creanţelor societăţii de către administrator, la presupusele mijloace frauduloase legate de activitatea nocivă a societăţii debitoare, la incidenţa art.374 Cod comercial, la utilizarea de mijloace ruinătoare ca şi la celelalte chestiuni privind art.11 din Legea nr.82/1991, principiile dreptului civil sub aspectul răspunderii civile, la reglementările speciale, la normele de drept comercial, la prezumarea raportului de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu sunt susţineri de ordin general fără a se individualiza faptele, persoanele vinovate şi întinderea răspunderii fiecăreia dintre acestea.

Referirea la doctrină şi la practică rezultată din decizii de speţă nu suplineşte lipsa de probe în sensul arătat, probe ce cădeau în sarcina recurentei care, în temeiul principiului disponibilităţii s-a rezumat la probele administrate în cauză şi care nu vin în sprijinul susţinerilor sale pentru cele deja expuse.

În fine, probele fac dovada că un fost membru al firmei debitoare a şi decedat iar recurenta nu se referă nominal în recursul său la persoanele care ar fi răspunzătoare în sensul individualizării ca nume, ca fapte şi ca perioadă, solicitând generic “să oblige fosta conducere (…)”.

Or, răspunderea prevăzută de art.138 din Legea nr.85/2006 cum şi recurenta arată este specială şi “intuitu personae”, individualizarea fiind necesară cu atât mai mult cu cât unul dintre membrii firmei debitoare are un statut aparte rezultat din probele administrate în cauză şi anume că nu a fost administrator iar la data declanşării procedurii falimentului decedase. Mai mult în anul 1996 s-a retras din societate (vezi filele 27-32 din dosar).

Pentru aceste considerente de fapt şi de drept Curtea în baza art.312 (1) Cod procedură civilă a respins recursul ca nefondat.

5