Competenţa ratione materiae. Determinarea acesteia după valoarea obiectului pricinii. Punctul de referinţă – valoarea debitului principal.


DECIZIA COMERCIALĂ NR.424 din 11 martie 2009. Irevocabilă

CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A V  A COMERCIALĂ

Competenţa ratione materiae. Determinarea acesteia după valoarea obiectului pricinii. Punctul de referinţă – valoarea debitului principal.

Articolul 2  alineat 1 din OG nr.5/2001, raportat la articolul 2 punctul 1 litera a Cod procedură civilă. Articolul 17 Cod procedură civilă.

Valoarea debitului principal determină stabilirea competentei materiale, nu valoarea cumulată a debitului principal cu penalităţile şi dobânzi, în privinţa acestora din urmă ca accesorii ale principiului – fiind aplicabile dispoziţiile articolului 17 Cod procedură civilă.

Prin adresa înregistrată pe rolul acestei instanţe la 02.12.2008, Tribunalul Bucureşti – Secţia a VI a Comercială a înaintat spre competentă soluţionare, cererea  de recurs formulată de recurenta creditoare  SC C. SRL  în  contradictoriu cu intimata  S.C. U. S. SCM împotriva sentinţei comerciale nr.11239/27.10.2008  pronunţată de Tribunalul Bucureşti Secţia a VI-a Comercială.

Prin sentinţa sus-menţionată instanţa de fond a admis excepţia de necompetenţă materiale a Tribunalului Bucuresti-Sectia a VI-a Comercială. A fost declinată competenta de soluţionare a cauzei privind pe creditoarea SC C.. SRL şi pe debitoarea S.C. U. S.SCM, în favoarea Judecătoriei Brăila.

Pentru a pronunţa această soluţie instanţa de fond a reţinut următoarele:

 Creditoarea a arătat că potrivit întelegerii părţilor a livrat debitoarei un Kit Tahograf ACTIA 029 pentru care a emis factura fiscală nr.9321534/31.01.2006 însuşită la plată de către debitoare, în cuantum de 60.141,65 lei, iar debitoarea a achitat doar suma de 11.122,56 lei rămânând un debit de 49.019.09 lei. Intrucât debitoarea nu a achitat contravaloarea facturii fiscale au fost calculate penalităti de întârziere în sumă de 145.588,76 lei.

Ca urmare a reparaţiilor, verificărilor şi testărilor realizate de creditoare pentru topograful seria 21493, a fost emisă factura fiscală nr.671577/08.03.2007 în cuantum de 459,63 lei, care nu a fost achitata nici până în prezent, astfel că au fost calculate penalităţi întârziere de 5 % pe zi.

La data de 13.04.2007 creditoarea a livrat debitoarei un Tahograf V. R., emiţând factura fiscală nr.671729/13.04.2007 în cuantum de 1574,23 lei, neachitată pentru care au fost calculate penalităţi de întârziere.

  Referitor la excepţia de necompeteniă materială, tribunalul reţine că potrivit art.2 alin.1 din OG 5/2001, astfel cum a fost modificată prin Legea 195/2004 publicată în Monitorul Oficial nr.470/26.05.2004,  cererile privind somaţia de plată se depun la instanţa competentă pentru judecarea fondului cauzei în primă instanţă.

Conform art.2 pct.1 lit.a Cod pr.civ., tribunalul este competent să soluţioneze procesele şi cererile în materie comerciala al căror obiect are  o valoare de peste 100.000 lei.

Potrivit articolului 17 C.pr.civ., cererile accesorii si incidentale sunt în caderea instantei competente sa solutioneze cererea principală.

 Cum valoarea obiectului principal al prezentei cereri de emitere a somaţiei de plată este sub 100.000 RON, tribunalul a apreciat că revine judecătoriei competenţa de soluţionare a cererii având în vedere dispoziţiile art.2 alin.1 din OG 5/2001 coroborat cu art.1 pct.1 Cod pr.civ..urmând a fi admisă excepţia de necompetentă materială şi în temeiul  art.158 alin.3 Cod pr.civ. declinată competenta de soluţionare a cauzei în favoarea Judecătoriei Brăila, instanţa competentă teritorial conform art.7 Cod procedură civilă.

 Împotriva acestei  sentinţe a declarat recurs, recurenta-creditoare apreciind soluţia instanţei de fond ca fiind nelegală şi netemenică pentru următoarele considerente:

 Este fara putinta de tagada ca obiectul cererii formulate de SC C.. nu este reprezentat numai de debitul pe care îl are de achitat S. C.U. S. SCM societatii creditoare, penalitatile de intarziere si dobanda legala, aferente acestui debit.

 Astfel, SC C SRL a solicitat instantei de judecata sa oblige debitoarea la plata a sumei de 196.779,17 lei, care se incadreaza in dispozitiile art. 2 pct. 1 lit. a) din Codul de procedura, fiind “peste 100.000 lei” si, acest cuantum face obiectul cererii societăţii creditoare.

 Sentinta comerciala nr.11239/27.10.2008 este netemeinica si nelegala si cu privire la competenta teritoriala stabilita de instanta de fond, in speta Judecatoria Braila.

 Astfel, fata de cele de mai sus, arată că la articolul 10 pct. 4 din Codul de procedura civila se mentioneaza in mod expres ca: ” In afara de instanta domiciliului paratului, mai sunt competente urmatoarele instante: in cererile privitoare la obligatiile comerciale, instanta locului unde obligatia a luat nastere … ” si, fata de cele de mai sus, este evident ca obligatia a luat nastere la sediul creditoarei, adică în Bucureşti,Sector 3.

 Curtea analizând actele şi lucrările dosarului din perspectiva motivelor de recurs invocate apreciază recursul formulat ca nefondat şi îl va respinge ca atare pentru următoarele considerente:

Recurenta-creditoare, invocă, ca şi prim motiv de recurs împrejurarea că debitul său depăşeşte 100.000 lei întrucât  pe lângă debitul principal se adună şi penalităţile, competenţa urmând a fi stabilită după valoarea totală (debit +penalităţi).

Acest punct de vedere este neîntemeiat.

Aşa cum în mod corect a reţinut şi instanţa de fond, pentru stabilirea competenţei după valoarea obiectului pricinii, punctul de referinţă îl constituie valoarea debitului principal.

Penalităţile şi eventualele dobânzi aferente debitului principal sunt accesorii, astfel cum rezultă şi din interpretarea dispoziţiilor articolului 17 Cod procedură civilă şi nu se cumulează toate pretenţiile, astfel încât fixarea competenţei să se restabilească după valoarea totală.

Valoarea debitului principal determină stabilirea competenţei şi nu valoarea totală a pretenţiilor în care este inclusă şi valoarea  penalităţilor, astfel încât acest motiv de recurs este nefondat.

În sprijinul acestei teorii  sunt şi alte interpretări legale, de exemplu, în materia prescripţiei, caz în care  termenele de prescripţie se calculează şi curg în mod diferit  (pentru debit şi penalitaţi).

În ceea ce priveşte al II lea  motiv de recurs referitor la necompetenţa teritorială un astfel de motiv nu poate fi invocat pentru prima dată în faţa instanţei de recurs, întrucât necompetenţa teritorială este guvernată de dispoziţii legale ce nu pot fi invocate decât  într-un anumit termen ( in limite litis).

Fiind o excepţie de necompetenţă relativă ( şi nu de ordine publică) sunt aplicabile dispoziţiile articolului 136 Cod procedură civilă raportat la articolul 159 Cod procedură civilă.

Astfel motivul de recurs privind necompetenţa teritorială nu poate fi primit dacă această excepţie nu a fost invocată în prima zi de înfăţişare în faţa instanţei de fond, ori se constată că acest moment procedural a fost depăşit în cauză.

Pentru toate aceste considerente faţă de dispoziţiile articolului 312 Cod procedură civilă Curtea a respis recursul ca  nefondat.