Cota parte din profitul societăţii. Conflict de muncă.
Prin sentinţa civilă nr.464 din 24 martie 2009, Tribunalul Mureş a admis în parte acţiunea formulată de reclamantul T.J., în contradictoriu cu pârâta SC”P.”SA Bucureşti; a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 3.832 lei reprezentând cotă-parte din profit pe anii 2005-2006, sumă ce va fi actualizată în funcţie de rata inflaţiei, calculată începând cu data scadenţei şi până la data plăţii integrale a debitului; a respins restul pretenţiilor reclamantului; a obligat pârâta la plata în favoarea reclamantului a sumei de 1000 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată.
În considerentele hotărârii atacate s-a reţinut că acţiunea formulată este în parte, admisibilă, avându-se în vedere următoarele considerente:
Excepţia lipsei calităţii procesuale active a prematurităţii şi a prescripţiei sunt nefondate şi s-au respins încă la data de 26 februarie 2009 avându-se în vedere următoarele aspecte:
Referitor la excepţia prematurităţii capătului de cerere privind acordarea cotei de profit tribunalul a constatat că nu există o procedură prealabilă obligatorie cu privire la aceste litigii aşa încât excepţia invocată a fost respinsă ca nefondată.
Excepţia prescripţiei s-a respins avându-se în vedere prevederile art.165 şi art. 166 din Codul muncii care sunt prevederi speciale iar termenul de prescripţie general este de 3 ani.
Apreciindu-se că reclamantul are raporturi de muncă cu pârâta s-a apreciat că are şi calitate procesuală sens în care s-a respins excepţia lipsei calităţii procesual active a reclamantului.
Pe fondul cauzei s-a apreciat că între părţile împrocesuate a existat un raport juridic individual de muncă.
Reţinând prevederile art.41 alin.2 lit.a din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2005-2006, s-a apreciat că în categoria drepturilor de natură salarială cuvenite salariaţilor se include şi cota parte din profit ce se repartizează salariaţilor care este de până la 10% în cazul societăţilor comerciale.
S-a considerat că este vorba de un drept de natură salarială fapt reconfirmat şi de art.55 alin.1 din Codul fiscal.
Art.41 alin.3 din Contractul colectiv de muncă unic la nivel naţional pe anii 2005-2006 prevede că părţile contractului colectiv de muncă la nivel de unitate, au libertatea de a stabili condiţiile de diferenţiere, de diminuare sau chiar de anulare a participării la fondul de simulare de profit.
Considerând că prin prev. art.139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005-2007 părţile nu a hotărât diminuare sau anularea participării la profit, acest drept de natură salarială a fost recunoscut salariaţilor.
S-a avut în vedere că părţile s-au oprit în mod limitativ la posibilitatea diferenţierii nu anulării, diminuării, participării cotei la profit precizându-se că modalitatea concretă de acordare va fi stabilită prin negocieri separate, deci prin act adiţional.
Tribunalul a apreciat că existenţa dreptului la participarea la profit este indiscutabilă pentru că nu s-a stabilit anularea participării la profit, nu s-a stabilit că această participare ar fi facultativă şi ca urmare, există un drept de natură salarială a angajaţilor la cota parte de participare la profit, urmând ca numai modalitatea de acordare, adică termenele şi tranşele de plată să fie lămurite distinct.
Existenţa dreptului la cota parte din profit s-a reţinut că este garantată şi de art.30 din Legea 130/1996 raportat la art.41 alin.5 din Constituţie şi art.139 din Contractele colective de muncă la nivel de unitate din anii 2005-2007, ori neîndeplinirea obligaţiei imperative expres asumate de către pârâtă atrage răspunderea juridică, inclusiv patrimonial a societăţii pârâte conform disp. art.30 din Legea nr.130/1996 raportate la cele ale art.41 alin.5 din Constituţie.
S-a considerat că pârâta nu poate invoca propria turpitudine pentru a se exonera de răspunderea legală şi pentru a eluda obligaţia de plată a cotei de participare la profit.
S-a apreciat că o obligaţia contractuală nu poate fi confundată cu o condiţie considerând că obligaţia contractuală şi condiţia sunt două noţiuni juridice distincte astfel în cât în speţă nu poate fi reţinută existenţa unei condiţii a actului juridic cu atât mai puţin a unei condiţii suspensive.
S-a reţinut că din interpretarea art.139 din Contractele colective de muncă din anii 2005-2007 nu se poate interpreta că dreptul salarial ar fi supus unei condiţii pur potestative din partea societăţii angajatoare în sensul că va face plata participării la profit dacă societatea va dori ulterior aceasta.
Reţinând faptul că, Contractul de muncă la nivel de unitate din anii 2005-2007 stabileşte un drept determinat şi numit a cărui existenţă şi întindere nu poate depinde de un element aleatoriu s-a apreciat că acţiunea formulată de reclamant este admisibilă în parte.
S-a apreciat că dreptul la participarea la profit fiind un drept câştigat derivat dintr-un raport de muncă nu poate fi supus încălcării, abuzului sau arbitrariului, astfel că dreptul la participarea la profit al salariaţilor nu poate fi negat văzând culpa pârâtei care nu şi-a îndeplinit obligaţia de încheiere a actului adiţional, de detaliere a modalităţii de plată precum şi faptul că nu s-a convenit o diminuare a participării la profit, astfel încât salariaţilor pârâtei li se cuvine aplicarea cotei de 10% din profit, cotă prevăzută de art.41 alin.2 din Contractul colectiv la nivel naţional.
Aşa fiind, s-a procedat la obligarea pârâtei la plata în favoarea reclamantului a cotei părţi din profit pe anii 2005-2007, sumă reactualizată în funcţie de rata inflaţiei, calculată începând cu data scadenţei şi până la data plăţii integrale a debitului, respingându-se petitul privitor la plata daunelor interese pentru executarea cu întârziere a obligaţiei de plată.
Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs SC”P.”SA solicitând admiterea recursului, modificarea în tot a hotărârii atacate şi rejudecând cauza, să se respingă acţiunea reclamantului.
În motivele de recurs se arată că reclamantul îşi întemeiază pretenţia acordării cotei de participare la profitul P. pe textul art.139 din Contractul colectiv de muncă precizând că nu au existat negocieri cu sindicatul având acest obiect, nu s-au stabilit în mod bilateral, patronat-sindicat, nici cota de participare la profit, nici modalitatea concretă de acordare şi nici condiţiile de diferenţiere între salariaţi, iar Adunarea Generală a Acţionarilor nu a aprobat distribuirea profitului către salariaţi.
Recurentul a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale active a reclamantului, acţiunea fiind introdusă de o persoană fără calitate procesuală activă.
Calitatea activă a reclamantului, a susţinut recurentul, trebuie să corespundă calităţii acestuia de creditor în raportul juridic de drept substanţial invocat, creanţa să fie certă, lichidă, exigibilă şi să nu fi fost acoperită în condiţiile în care art.139 CCM stabileşte doar premisele acordării unui drept patrimonial salariatului.
Recurenta precizează că nu există un drept al salariaţilor la cota de participare la profitul anual întrucât acest drept ar fi luat naştere numai în urma negocierii dintre patronat şi sindicat.
S-a invocat excepţia prematurităţii capătului de cerere privind acordarea cotei părţi din profit întrucât însăşi stabilirea cotei în de participare la profit, ca şi modalitate concretă de acordare şi condiţiile de diferenţiere între salariaţi, trebuie să facă obiectul negocierii cu sindicatul, precizându-se că art.139 CCM creează numai o vocaţie a salariaţilor la beneficiile patrimoniale raportate la profitul P., nu dă naştere la un drept cert al salariaţilor de a încasa o sumă de bani cu acest titlu.
Invocând faptul că dreptul salariatului reclamant nu s-a născut, recurenta a solicitat respingerea ca prematură a acţiunii formulate.
S-a invocat excepţia prescripţiei capătului de cerere privind acordarea cotei din profit invocând prevederile art.283 lit.e din Codul muncii, susţinând că este aplicabil termenul de prescripţie de 6 luni şi nu cel de 3 ani prev. de lit.c din acelaşi articol.
Recurenta a invocat netemeinicia capătului de cerere privind acordarea cotei din profit, precizând că art.139 din CCM stabileşte ca o vocaţie, ca o posibilitate participarea salariaţilor la cota de profit al societăţii în condiţiile în care are loc negocierea dintre recurentă şi FSLI P.
S-a susţinut că, întrucât nu există dreptul salariaţilor la cota din profitul P. SA nu există obligaţia recurentei de a acorda aceste venituri în absenţa unei negocieri colective finalizate cu un rezultat care să oblige P. SA.
Se invocă faptul că Adunarea Generală a Acţionarilor în anii 2005-2007 nu a aprobat distribuirea profitului către salariaţi.
S-a precizat că dacă s-ar interpreta că din art.139 din CCM ar rezulta un drept acordat salariaţilor acest drept este afectat de o condiţie suspensivă dublă, respectiv de realizarea de profit de către P. SA şi negocierea cu FSLI.
S-a invocat faptul că în cadrul perioadei de valabilitate a fiecărui CCM anual, FSLI P. nu a solicitat patronatului demararea de negocieri pe tema participării la profitul P. SA.
Ca urmare, invocând prev. art.304 pct.9 şi art.312 alin.1,2 şi 3 C.pr.civ., s-a solicită admiterea recursului declarat.
La dosar s-a depus o completare a motivelor de recurs prin care s-au invocat excepţia necompetenţei teritoriale a tribunalului în soluţionarea cauzei şi s-a invocat excepţia de neconstituţionalitate a prev. art.298 alin.2, ultima liniuţă, din Legea nr.53/2003 din Codul muncii prin raportare la prev. art.1 alin.4 şi 5, art.73 lit.p şi art.79 alin.1 din Constituţia României revizuită.
La data de 4 februarie 2010, Curtea Constituţională a pronunţat decizia nr.107 prin care a respins ca inadmisibilă excepţia de neconstituţionalitate invocată de SC”P.”SA.
Prin întâmpinarea depusă de intimat s-a solicitat respingerea recursului ca nefondat şi menţinerea hotărârii atacate, cu cheltuieli de judecată.
Referitor la calitatea procesuală activă a reclamantului, intimatul susţine că derivă din însuşi raportul juridic individual de muncă existent între părţi ca urmarea a încheierii Contractului Individual de Muncă.
În ce priveşte prev. art.139 din CCM intimatul precizează că este un izvor de drept în favoarea salariatului şi că dreptul de creanţă al reclamantului îndeplineşte toate condiţiile legale pentru a putea fi executat fiind o creanţă certă, întrucât existenţa acesteia este neîndoielnică fapt care rezultă din cuprinsul CCM.
S-a susţinut că, creanţa este exigibilă fiind ajunsă la scadenţă şi putând fi pretinsă, cuantumul ei fiind precis determinat în conformitate cu prevederile CCM şi prin raportare la profitul net realizat de societate fiind şi o creanţă lichidă.
Intimatul susţine că acţiunea nu este prematură întrucât în cauză nu sunt incidente prevederile art.109 alin.2 C.pr.civ., care impun îndeplinirea unei proceduri prealabile sesizării instanţei de judecată cu privire la acordarea acestor drepturi salariale, aşa cum de altfel a şi reţinut instanţa de fond.
Se arată că actul adiţional la CCM P. pe anul 1998 prevede în mod expres modificarea art.139 din CCM în sensul că, cota de participare a salariaţilor la profitul anual este de 10% contrazicând susţinerea recurentei că lipsa negocierilor atrage prematuritatea acţiunii formulate.
Intimatul precizează că acţiunea este fondată întrucât instanţa a procedat la aplicarea şi interpretarea legii şi a probatoriului dedus judecăţii în mod temeinic şi legal, ţinând cont de prevederile art.41 alin.2 din CCM unic la nivel naţional pe anii 2005-2006 şi art.42 alin.2 din CCM unic la nivel naţional pe anii 2007-2010.
S-a invocat că prevederile art.42 alin.2 CCM unic la nivel naţional nu consacră o posibilitate sau o vocaţie angajatului ci consfinţeşte însuşi existenţa dreptului salarial, în alin.3 a aceluiaşi articol, prevăzându-se în mod expres că modalitatea şi condiţiile de acordare a acestui drept se vor stabili prin CCM la nivel de unitate.
Referitor la lipsa negocierilor dintre părţi s-au învederat prev. art.3 alin.5 din Legea nr.130/1996 conform cărora iniţiativa negocierii aparţine patronatului şi nu angajaţilor, subliniindu-se că actul adiţional la CCM P. pe anul 1998 modifică dispoziţiile art.139 CCM P. în sensul stabilirii dreptului de participare la profitul anual la cota de 10%.
Se precizează că dreptul dedus judecăţii este unul pur şi simplu nefiind afectat de nici un fel de condiţie sau termen întrucât existenţa sa este certă fiind stipulat în mod expres în CCM Unic la Nivel Naţional pe anii 2007-2010 şi necondiţionată, exercitarea sa nedepinzând de vreo condiţie cum ar fi existenţa unei negocieri prealabile.
Examinând recursul dedus judecăţii prin prisma prevederilor art.304 pct.9 C.pr.civ. şi art.312 alin.2 C.pr.civ. şi a motivelor invocate, se constată că este fondat urmând a se admite, avându-se în vedere următoarele considerente:
Referitor la excepţia prescripţiei invocată în cauză se constată că în mod legal instanţa de fond a procedat la respingerea acesteia considerând că în speţă sunt incidente prevederile art.165 şi art.166 din Codul muncii, care impun un termen de prescripţie de 3 ani, astfel încât criticile recurentei formulate în acest sens urmează a se respinge ca nefondate.
În ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale active invocată în declaraţia de recurs, se constată că este nefondată întrucât între reclamant şi pârâtă s-a încheiat un contract individual de muncă, guvernat de legislaţia muncii din care decurg drepturi şi obligaţii corelative.
Cu referire la excepţia prematurităţii:
Pentru ca o cerere de chemare în judecată să fie prematur introdusă este necesar a fi stabilită de către legiuitor parcurgerea unei procedurii prealabile în care să fie stabilite termene şi condiţii de exercitare. Excepţia prematurităţii urmează a fi respinsă ca nefondată întrucât reclamantul în calitate de salariat solicită acordarea unor drepturi băneşti fără a fi condiţionat de parcurgerea unei proceduri prealabile.
Referitor la excepţia necompetenţei teritoriale invocată de pârât se constată că instanţa de fond în mod judicios a făcut aplicarea prevederilor art.284 Codul muncii care stabileşte competenţa în favoarea instanţei în a cărei circumscripţie reclamantul îşi are domiciliul.
Este indiscutabil faptul că Legea 130/1996 prevede faptul că negocierea colectivă se poate demara la iniţiativa patronatului conform art.3 alin.5, dar demn de subliniat este faptul că art.3 la alin.6 prevede că „în cazul în care patronatul nu angajează negocierea aceasta are loc la cererea organizaţiei sindicale sau a reprezentanţilor salariaţilor, după caz, în termen de 15 zile de la formularea cererii”.
Art.4 alin.1 din Legea nr.130/1996 prevede că „în termen de 15 zile de la data formulării cererii de către organizaţia sindicală sau de către reprezentanţii salariaţilor, patronatul trebuie să convoace părţile în vederea negocierii contractului colectiv de muncă”.
Aşa fiind, se constată că în speţa dedusă judecăţii nu s-a solicitat de către organizaţia sindicală sau reprezentanţii salariaţilor în condiţiile art.3 alin.6 din Legea nr.130/1996, negocierea în vederea stabilirii cotei de participare a salariaţilor P. SA la profitul anual, modalitatea concretă de acordare precum şi condiţiile de diferenţiere ce urmau a fi stabilite prin negociere între FSLI P. şi SC”P.”SA conform art.139 din Contractul Colectiv de Muncă.
Conform Legii 31/1990, art.183 alin.5, „în toate cazurile condiţiile participării se vor stabili de adunarea generală, pentru fiecare exerciţiu financiar”, în condiţiile în care alin.4 al art.183 prevede că „fondatorii vor participa la profit, dacă acest lucru este prevăzut în actul constitutiv, ori, în lipsa unor asemenea prevederi, a fost aprobat de Adunarea Generală Extraordinară”.
În speţa dedusă judecăţii, chiar în recursul declarat, SC”P.”SA a invocat faptul că Adunarea Generală a Acţionarilor nu a aprobat distribuirea profitului către salariaţi.
Având în vedere faptul că procedura negocierii prevăzută de art.139 din CCM putea fi iniţiată de oricare dintre cele două părţi, se apreciază că acordarea unei cote din profit se poate realiza cu respectarea condiţiei „negocierii” dintre patronat şi sindicate, negociere care în mod indiscutabil, nu a avut loc.
Negocierea ar fi avut drept finalitate stabilirea modalităţii concrete de acordare şi individualizarea condiţiilor de diferenţiere dintre salariaţi conform cerinţelor prev.art.139 din CCM.
Instanţa de recurs apreciază că sunt fondate criticile recurentei referitoare la faptul că, participarea salariaţilor la profitul societăţii SC”P.”SA este condiţionată de realizarea de profit de către SC”P.”SA, de existenţa negocierii prevăzută expres de art.139 din CCM astfel încât inexistenţa negocierii, neformularea niciunei cereri de negociere în sensul art.3 alin.6 din Legea nr.130/1996 atrage respingerea acţiunii
De altfel, art.1 alin.1 lit.e din OG nr.64/2001 modificat prin OG 61 din 5 august 2004, prevede că „societăţile naţionale, companiile naţionale şi societăţile comerciale cu capital integral sau majoritar de stat, precum şi regiile autonome care s-au angajat şi au stabilit prin bugetele de venituri şi cheltuieli, obligaţia de participare la profit, ca urmare a serviciilor angajaţilor lor în relaţiile cu acesta, pot acorda aceste drepturi în limita a 10% din profitul net, dar nu mai mult de nivelul unui salariu de bază mediu lunar, realizat la nivelul agentului economic, în exerciţiul financiar de referinţă”.
Ca urmare, se constată că SC”P.”SA nu se încadrează în niciuna din categoriile de societăţi comerciale enumerate mai sus fiind o societate pe
Reclamantul a solicitat cota parte din profitul societăţii pârâte realizat în anii 2005, 2006 şi 2007 invocând art.139 din Contractul colectiv de muncă pe anul 2005, art.41 alin.2 din CCM unic la nivel naţional pe anul 2005-2006 şi art.42 alin.2 din CCM unic la nivel naţional pe anii 2007-2010.
În condiţiile în care pârâta SC”P.”SA Bucureşti este o societate pe acţiuni, care s-a constituit în baza Legii nr.31/1990 modificată prin Legea 161/2003, instanţa de recurs constată că la data formulării acţiunii, respectiv 29 decembrie 2008, Adunarea Generală a Acţionarilor în anii 2005-2007 nu a aprobat distribuirea profitului către salariaţi, şi că în perioada de timp invocată de reclamant, 2005-2007, nu au avut loc negocieri între sindicat şi pârâtă, pentru a se stabili modalitatea concretă de acordare a cotei părţi solicitată de reclamant conform prevederilor art.139 din Contractul colectiv de muncă invocat ca temei de drept de către reclamant.
Contractul colectiv de muncă pe anul 2005 a fost încheiat şi şi-a produs efectele juridice pe perioada de un an prevăzut ca durată a contractului colectiv de muncă, dar niciodată în cadrul perioadei de valabilitate a contractului colectiv de muncă anual FSLI P. nu a solicitat patronatului demararea de negocieri pe tema participării salariaţilor la profitul P. SA.
Art.139 din CCM stabileşte că atât cota de participare la profitul anual cât şi modalitatea de acordare precum şi condiţiile de acordare, vor fi stabilite prin negociere cu FSLI P., dar această clauză contractuală nu generează prin ea însăşi dreptul la acordare, existenţa acestui drept fiind dublu condiţionată, înregistrarea de profit şi negocierea dintre partenerii sociali.
Analizând prev. art.139 CCM invocat, se constată că părţile nu au negociat criteriile prin care dreptul salariaţilor să poată fi determinat sau determinabil aşa încât rezultă că acest text de lege oferă o vocaţie pentru a participa la profitul anual.
Prin Legea nr.161/2003 s-a modificat Legea nr.31/1990 privind societăţile comerciale, vocaţia salariaţilor de a primi o cotă-parte din profitul unei societăţi comerciale cu capital integral sau majoritar privat fiind înlăturată pentru a nu aduce atingere regimului juridic al proprietăţii private, singurul organ abilitat care să dispună asupra profitului fiind Adunarea Generală a Acţionarilor.
Art.42 alin.3 din CCM 2007-2010 prevede că: condiţiile de diferenţiere, diminuare sau anulare a participării la fondul de stimulare din profit sau la fondul de premiere, precum şi perioada pentru care se acordă cota de profit salariaţilor, care nu poate fi mai mare de cum se stabilesc prin CCM la nivel de unitate şi după caz, instituţie.
Reclamantul după încheierea anului economic financiar a solicitat cota-parte din profitul realizat în condiţiile în care Adunarea Generală a Acţionarilor a stabilit pentru perioada invocată de reclamant, reinvestirea profitului realizat, şi nu distribuirea profitului şi nici nu s-a determinat vreo cotă de profit care să fie distribuită salariaţilor.
Ca urmare se va proceda la admiterea recursului formulat de pârâtă şi la modificarea hotărârii atacate în sensul că se va respinge, în întregime, acţiunea formulată de reclamant.
