10. Litigiu comercial. Aspecte procedurale. Autoritate de lucru
judecat şi prescripţia dreptului la acţiune.
Constată că prin acţiunea formulată reclamanta „T” Braşov a solicitat obligarea pârâtei S.C. „Co” S.A. Braşov la plata sumei de 19% din preţul vânzării imobilului situat în Braşov, Aleea Tiberiu Brediceanu nr. 5 – complex Tâmpa şi a sumei de 183.761,69 lei + TVA, dobânzi legale pentru perioada 1.08.2003 – 30.05.2006.
Prin sentinţa civilă nr.733/21.02.2007 a Tribunalului Braşov s-a respins ca prescrisă acţiunea, pentru următoarele considerente:
Astfel, potrivit litigiului dintre reclamanta S.C. „T” S.A. şi pârâta S.C. „Co” S.R.L. având ca obiect obligarea pârâtei S.C. „Co” S.R.L. la plata sumei de 2.360.434.700 lei, reprezentând rate de investiţii achitate de reclamantă la obiectivul de agrement Tâmpa, litigiului soluţionat irevocabil prin decizia civilă nr.638/18.02.2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie Bucureşti acţiunea reclamantei a fost respinsă ca fiind prescrisă.
În considerentele acestei decizii s-au reţinut cu titlu irevocabil următoarele:
Fuziunea care a avut loc în 1999 este un mod de organizare a societăţilor şi nu are ca efect în cauză naşterea raporturilor juridice dintre părţi sub aspectul dreptului la acţiune numai din acest moment.
Acest drept există încă din 1989 împotriva cooperativei „C” iar recunoaşterea pârâtei din procesul verbal din 16 noiembrie 1999 la care fac referire instanţele nu are nici o eficienţă juridică pentru naşterea dreptului la acţiune. De asemenea, avizul de vânzare nr.739/2000 prin care se stabileşte cuantumul ratelor plătite de reclamantă în contul investiţiilor complexului nu poate fi luat în considerare pentru că dreptul la acţiune nu se naşte de la data când se cunoaşte cuantumul unei pretenţii ci de la data încheierii raportului juridic, deci a dreptului material de a recupera o creanţă.
Urmează a înlătura susţinerea reclamantei potrivit căreia acest drept s-a născut prin stipulaţie pentru altul, această instituţie nefiind aplicabilă în cauză.
Se apreciază de asemenea că nu sunt întrunite cerinţele existenţei unei novaţii având în vedere dispoziţiile art.1128 – 1131 Cod civil.
Izvorul juridic, cauza prezentei cereri este aceeaşi cu cea care a făcut obiectul dosarului arbitral nr.70/2002, faţă de prevederile art.1, 3, 7 din Decretul – Lege 167/1958, se constată că excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune este întemeiată.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel părţile.
Prin apelul formulat, reclamanta „T” – societate cooperativă meşteşugărească a solicitat desfiinţarea acesteia şi trimiterea cauzei spre rejudecare, pentru următoarele motive:
Instanţa de fond a respins excepţia autorităţii de lucru judecat, soluţie faţă de care preluarea considerentelor hotărârii unei alte instanţe este inadmisibilă.
Litigiul anterior a avut ca obiect obligarea aceleiaşi pârâte la plata sumei de 2.360.434.700 ROL reprezentând rate investiţii achitate de reclamantă la complexul Tâmpa, acţiunea fiind respinsă ca prescrisă de instanţa supremă având în vedere predarea imobilului de către reclamantă pârâtei în 1989.
Prin prezenta acţiune reclamanta invocă un drept născut sub o condiţie suspensivă la nivelul anului 1999 ca urmare a încuviinţării de către „A” a fuziunii dintre „Co” şi Cooperativa „C”.
Prin apelul formulat pârâta S.C. „Co” S.A. a solicitat în principal trimiterea cauzei spre rejudecare instanţei de fond, iar în subsidiar respingerea acţiunii pe excepţia autorităţii de lucru judecat, pentru următoarele motive:
Instanţa de fond nu a analizat excepţia autorităţii lucrului judecat. Există identitate de părţi, obiect şi cauză, diferind numai suma cerută şi modul de calcul al acesteia.
Încă de la pronunţarea sentinţei arbitrale s-a reţinut că este vorba de un drept de creanţă.
Prin decizia Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie acţiunea reclamantei a fost respinsă ca prescrisă, reţinându-se cu putere de lucru judecat relativă că rata de investiţie este un drept de creanţă.
Examinând sentinţa atacată, în raport cu motivele de apel invocate, curtea constată următoarele:
Instanţa de fond s-a pronunţat asupra excepţiei autorităţii lucrului judecat prin încheierea de şedinţă din 14.02.2007 în sensul respingerii acesteia, astfel că nu se impune desfiinţarea sentinţei cu trimitere spre rejudecare pentru soluţionarea acestei excepţii.
În speţă nu este autoritate de lucru judecat întrucât nu sunt întrunite condiţiile prevăzute de art.1201 Cod civil respectiv tripla identitate de obiect, părţi şi cauză, neexistând identitate de obiect şi cauză.
Obiectul dosarului 70/2002, soluţionat prin sentinţa civilă nr.165/9.05.2002, desfiinţată prin decizia nr.630/2004 a Înaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie a avut în vedere obligarea pârâtei „Co” la plata sumei de 236.043,47 lei cu titlu de rate investiţii achitate către UJCM de către reclamantă, în legătură cu complexul „Tâmpa” aflat în prezent în proprietatea pârâtei.
Cauza juridică a acţiunii a avut la bază transmiterea în proprietatea cooperativei „C” a imobilului în discuţie în anul 1989, imobil ce a trecut apoi în proprietatea pârâtei „Co” în anul 1999 cu titlu de fuziune prin absorbţie, fiind reprezentată de dreptul potenţial al reclamantei Societatea cooperatistă pe acţiuni „T” Braşov izvorât din restituirea unor rate pentru creditul acordat în vederea edificării imobilului.
Obiectul dedus judecăţii prin prezenta acţiune constă în obligarea pârâtei la plata sumei de 414.219,76 lei plus TVA, cu titlu de cotă parte din preţul de vânzare obţinut de aceasta în urma înstrăinării imobilului în litigiu în anul 2003 către Judeţul Braşov prin consiliul său judeţean, cu dobânzile aferente.
Cauza juridică a prezentei cauze are la bază dreptul de creanţă născut în patrimoniul reclamantei ca efect al fuziunii prin absorbţie a cooperativei „C” de către pârâta „Co” şi a îndeplinirii condiţiei suspensive potestative simple a vânzării imobilului de către proprietara „Co”.
Deşi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia 638/2004 a hotărât că dreptul de creanţă al reclamantei de a cere despăgubiri de la cooperativa absorbită prin fuziunea din 1999 era prescris începând cu anul 1989, sancţiunea prescripţiei nu e aplicabilă în ceea ce priveşte dreptul reclamantei de a cere despăgubiri de la pârâtă care s-a născut abia de la data împlinirii condiţiei suspensive avute în vedere de părţile implicate în fuziunea prin absorbţie, respectiv din iulie 2003, în condiţiile în care situaţia juridică avută în vedere de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia menţionată mai sus, era cea anterioară datei de 9.05.2002, când s-a pronunţat sentinţa arbitrală nr.165.
Dreptul reclamantei de a cere despăgubirile din prezenta acţiune este un drept nou care a fost instituit în favoarea reclamantei în temeiul unei convenţii încheiată în anul 1999 cu ocazia aprobării de către „A” a fuziunii prin absorbţie a cooperativei „C”.
Simplul fapt că în ambele dosare reclamanta tinde a valorifica un drept de creanţă, diferită fiind doar suma solicitată nu înseamnă automat, cum susţine pârâta, că este vorba despre acelaşi drept de creanţă.
Excepţia prescripţiei dreptului la acţiune este neîntemeiată.
Prin prezenta acţiune reclamanta invocă un drept născut sub condiţie suspensivă la nivelul anului 1999 ca urmare a încuviinţării de către „A” a fuziunii dintre „Co” şi Cooperativa „C”, condiţie care s-a împlinit în anul 2003 prin vânzarea complexului comercial de către pârâtă,acesta fiind momentul la care dreptul reclamantei s-a născut şi a putut fi cuantificat (19% din preţul de vânzare).
(Decizia nr.106/Ap din 28 iunie 2007 –L.F.)
