Dosar nr. X
Cod ECLI: X
R O M Â N I A
TRIBUNALUL BUCUREŞTI
SECŢIA A VI-A CIVILĂ
Sentinţa civilă nr. X
Şedinţa publică de la X
Tribunalul constituit din:
PREŞEDINTE X
Grefier X
Pe rol se află pronunţarea asupra cauzei civile privind pe creditoarele SOCIETATEA SWIETELSKY BAUGESELLSCHAFT M.B.H., SOCIETATEA H.F. WIEBE GMBH&CO. KG, SOCIETATEA TAKENAKA CIVIL ENGINEERING & CONSTRUCTION CO. LTD, toate în calitate de membre ale asocierii Swietlesky-Wiebe-Takenaka şi pe debitoarea COMPANIA NATIONALA DE CAI FERATE CFR SA, având ca obiect ordonanţă de plată (art.1013 NCPC
Dezbaterile au avut loc în şedinţa publică de la 17.03.2016, susţinerile părţilor fiind consemnate în încheierea de şedinţă de la acea dată, când tribunalul având nevoie de timp pentru a delibera, a amânat pronunţarea la data de 31.03.2016, când a hotărât următoarele:
TRIBUNALUL
Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti- Secţia a VI-a Civilă la data de X sub nr. X creditoarele X au chemat în judecată pe debitoarea X , solicitând instanţei ca prin hotărârea pe care o va pronunţa să oblige debitoarea la plata debitul restant în cuantum de 235.375 euro, echivalentul a 1.047.045,04 lei (la cursul de schimb al Băncii Naţionale a României, aplicabil în data de 24 noiembrie 2015, de l euro = 4,4484 lei, respectiv cursul de schimb de la data emiterii facturii), reprezentând penalităţi de întârziere prevăzute şi datorate de debitoarea CFR, în termen de 10 zile de la data comunicării ordonanţei, să emită o ordonanţă de plată prin care să se stabilească obligaţia debitoarei CFR la achitarea acestui debit restant şi termenul de plată de 10 zile de la data comunicării ordonanţei, să oblige debitoarea la plata cheltuielilor de judecată.
În motivare s-a arătat că raportul juridic dedus judecăţii este unul foarte simplu tocmai datorită pretenţiei concrete şi nedisputate care face obiectul prezentei acţiuni. Astfel, obiectul prezentei cereri de ordonanţă de plată este reprezentat de o sumă de bani (anume, 235.37565 euro), reprezentând penalităţi de întârziere prevăzute şi datorate de debitoarea CFR conform contractului de reabilitare încheiat între părţi. Aceste penalităţi contractuale de întârziere, în cuantum de 235.375,65 euro, sunt aferente unui debit principal deja achitat în întregime de debitoarea CFR, achitare care avut loc cu întârziere, iar penalităţile solicitate prin prezenta cerere sunt cauzate exact de plata debitului principal cu o întârziere de peste un an de la data scadenţei debitului principal.
Consorţiul a încheiat cu debitoarea CFR contractul nr. ROM-P3CW002/2005 în legătură cu Proiectul de Reabilitare a liniei de Cale Ferată Bucureşti – Constanţa (Secţiunile Bucureşti Nord – Băneasa şi Feteşti – Constanţa) Lot 02. Contractul incorporează Partea I – Condiţiile Generale ale Contractului pentru Executarea lucrărilor de construcţie de inginerie civilă FIDIC, Cartea Roşie, Ediţia 4-a 1987, revizuită în 1992, şi Condiţiile Speciale – al Contractului, cât şi Scrisoare de acceptare.
În acelaşi timp, părţile au încheiat la 20 septembrie 2005 Memorandumul de înţelegere, prin care au modificat parţial unele dintre clauzele din Condiţiile Speciale şi au stabilit că (i) acest act juridic face parte integrantă din Contractul de Reabilitare şi că (ii) prevederile Memorandumului de înţelegere prevalează asupra altor clauze cuprinse în Contractul de Reabilitare sau anexele acestuia în ceea ce priveşte obiectul Memorandumului de înţelegere.
Lucrările aferente Proiectului efectuate în baza contractului de reabilitare au fost finalizate de consorţiu şi recepţionate de către autoritatea contractantă, expirând între timp şi perioada de garanţie pentru defecte.
Având în vedere acestea, potrivit prevederilor contractuale, în data de 16 mai 2014, a fost emis de inginerul proiectului – X – certificatul privind garanţia pentru defecte. Acest certificat se emite numai la momentul expirării perioadei de garanţie pentru defecte şi odată emis de inginer reflectă tocmai finalizarea lucrărilor conform prevederilor contractuale aplicabile.
Potrivit prevederilor contractului (art. 60.6 din Condiţiile Speciale) la data expirării perioadei de garanţie pentru defecte, inginerul va certifica spre plata de către autoritatea contractantă cea de-a doua jumătate a sumelor reţinute (prima jumătate fiind certificată la plată după emiterea certificatului de recepţie la finalizarea lucrărilor). Pentru context, de-a lungul executării lucrărilor, conform contractului o suma reprezentând 10% din fiecare certificat intermediar de plată se reţinea la plată de către autoritatea contractantă (constituind aceste sume reţinute, care urmau a se elibera progresiv consorţiului în două tranşe egale începând cu finalizarea şi recepţia lucrărilor).
Chiar acest certificat privind garanţia pentru defecte prevede incontestabil următoarele:
(i) atestă faptul că obligaţiile consorţiului de executare şi finalizare a lucrărilor au fost integral executate;
(ii) toate defectele au fost remediate spre satisfacţia inginerului;
(iii) perioada de expirare a garanţiei s-a împlinit în data de 29 aprilie 2014; şi
(iv) inginerul certifică spre plată la data emiterii certificatului (16 mai 2014) rambursarea către cnsorţiu a celei de a doua jumătăţi din suma reţinută (adică, suma de 7.911.545,6 euro).
Aşadar, chiar acest certificat prevede expres că la data emiterii acestuia, adică 16 mai 2014, în patrimoniul pârâtei X s-a născut obligaţia de a returna către subscrisa jumătatea a II-a din suma reţinută (adică, suma de 7.911.545,46 euro).
Sub-clauza 60.6 prevede cu claritate că „la expirarea Perioadei de Garanţie pentru Defecte corespunzătoare Lucrărilor, cea dea doua jumătate a sumelor reţinute va fi certificată la plată către Contractor”. Potrivit certificatului de garanţie pentru defecte, perioada de garanţie a expirat la data de 29 aprilie 2014, iar certificarea spre plată a celei de-ale doua jumătăţi ale sumelor reţinute s-a realizat la data de 16 mai 2014.
Potrivit prevederilor clare ale clauzei 60.8 din condiţiile speciale, astfel cum a fost modificată prin Anexa 4 la Memorandumul de înţelegere, debitoarea X avea obligaţia să facă plata celei de-ale doua jumătăţi ale sumelor reţinute în termen de 70 zile de la data certificării de către inginer a sumei în cauză, adică în termen de 70 zile de la data de 16 mai 2014.
Termenul 70 zile s-a împlinit în data de 28 iulie 2014, dată la care a devenit exigibilă obligaţia de plată a sumei de 7.911.545,6 euro, reprezentând cea de-a doua parte din Sumele Reţinute, aceasta fiind şi data de la care au început să curgă penalităţile de întârziere aferente acestei sume.
În acest context, ulterior expirării perioadei de garanţie, a certificării de către inginer şi emiterii de către acesta a certificatului privind garanţia pentru defecte, consorţiul a emis Factura nr. X către X şi a solicitat plata acesteia.
De abia în data de 23 noiembrie 2015, X a achitat integral debitul principal în cuantum de 7.911.545,46 euro-, deşi suma trebuia plătită încă de la data de 28 iulie 2014, conform prevederilor contractului de reabilitare (coroborat cu Memorandumul de înţelegere) care corelau termenul de plată cu data emiterii certificatului de garanţie pentru defecte.
În consecinţă, dat fiind depăşirea termenului de plată, în data de 24 noiembrie 2015, creditoarea a comunicat către X Factura seria X — aferentă penalităţilor de întârziere în cuantum de 235.375,63 euro, echivalentul a 1.047.045,04 lei (la cursul de schimb BNR din data facturii, 24 noiembrie 2015, de l,00 euro = 4,4484 lei) reprezentând penalităţile de întârziere aferente debitului principal, penalităţi datorate conform Clauzei 7 din Memorandumul de înţelegere din 20 septembrie 2005, coroborate cu sub-clauza 5.2 din condiţiile speciale la contract.
În data de 15 decembrie 2015, debitoarea X, prin adresa nr. X, ne-a returnat Factura X, motivând că nu poate efectua plata penalităţilor de întârziere întrucât sumele reprezentând penalităţile trebuiau incluse de către Inginer în cuprinsul Certificatului” final.
Astfel, reclamanta comunicat în data de 14.01.2016, prin executor judecătoresc—, cât şi prin poştă cu dovadă de comunicare, o somaţie de plată conform prevederilor art. 1015 alin. (1) C.pr.civ, prin care a somat-o pe debitoarea X să plătească suma datorată în termen de 15 zile de la primirea acesteia.
Până la data prezentei cereri de chemare în judecată debitoarea X nu a achitat debitul datorat şi nici nu a răspuns în vreun alt fel somaţiei de plată transmise prin executor judecătoresc.
Având în vedere caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei urmărite, comunicarea somaţiei de plată şi expirarea termenului de plată de 15 zile prevăzut de art. 1015 C.pr.civ., precum şi atitudinea de pasivitatea a debitorului cu privire la achitarea debitului urmărit, subscrisa am formulat prezenta acţiune pentru recuperarea acestuia pe cale judiciară.
Creanţa urmărită de 235.375, euro este o creanţă certă, lichidă şi exigibilă şi îndeplineşte condiţiile prevăzute de art. 1014 C.pr.civ.
Creanţa urmărită rezultă dintr-un contract încheiat între un profesionist şi o autoritate contractantă
Creanţa urmărită reprezentând penalităţi de întârziere aferente sumei datorate a fi rambursată creditoarea (respectiv cea de-a doua jumătate a sumelor reţinute), rezultă din contractul de reabilitare încheiat între consorţiu în calitate de profesionist – prestator a lucrărilor aferente proiectului de reabilitare – şi debitoarea X în calitate de autoritate contractantă, adică de beneficiară a acestor lucrări, clauza 60.8 din condiţiile speciale ale contractului, Anexa la ofertă (astfel cum a fost modificată prin Articolul 7 din Memorandumul de înţelegere) şi din Factura nr. X comunicată către X.
Creanţa reclamantelor are caracter cert, lichid şi exigibil
Astfel, potrivit art. 663 alin. (2) C.pr.civ., „creanţa este certă când existenţa neîndoielnică rezultă din însuşi titlul executoriu “.
Potrivit alin. (3) al aceluiaşi articol „creanţa este lichidă atunci când obiectul ei este determinat sau când titlu executoriu conţine elementele care permit stabilirea lui”.
În acelaşi timp, potrivit alin. (4), „creanţa este exigibilă dacă obligaţia debitorului este ajunsă la scadenţă sau acesta este decăzut din beneficiul termenului de plată.
Potrivit opiniilor doctrinare, întrucât finalitatea demersului creditorului rezidă în emiterea de către instanţă a unei ordonanţe de plată ce are valoarea unui titlu executoriu, actul juridic reprezentând cauza dreptului de creanţă nu trebuie să fie el însuşi titlu executoriu. Totuşi, în mod indubitabil, dovada caracterului cert al creanţei presupune dovada că „existenţa sa neîndoielnică rezultă din însuşi” actul juridic care o constată. În mod similar, caracterul lichid al creanţei pretinse trebuie să poată fi determinat prin raportare la elementele conţinute în însuşi actul juridic ce constată creanţa.
În aceste condiţii, existenta neîndoielnică a creanţei consorţiului, a cuantumul acesteia şi scadenţa acesteia rezultă atât din clauzele clare şi neîndoielnice ale contractului de reabilitare încheiate de părţi, cât şi din Factura X şi desfăşurătorul alăturat acesteia.
Astfel, în conformitate cu prevederile contractuale cuprinse în clauza 60.8 din condiţiile speciale „ în cazul în care Beneficiarul nu efectuează plata în termenul stabilit, Beneficiarul va plăti contractorului dobândă, calculată lunar la rata/ratele indicate în anexa la ofertă, asupra tuturor sumelor neplătite, de la data la care acestea trebuiau plătite “.
Articolul 7 din Memorandumul de înţelegere modifică anexa la ofertă la care face referire sub-clauza 60.8 şi prevede că rata dobânzii va fi echivalentă cu dobânda medie anuală LIBOR pentru EURO + 2%. Prevederile Memorandumului de înţelegere prevalează.
În conformitate cu prevederile exprese ale sub-clauzei 5.2 din condiţiile speciale, prevederile contractului au prioritate faţă de toate celelalte documente parte a documentaţiei de licitaţie, iar Memorandumul de înţelegere, prevede clar că acesta este parte din contract şi că va avea prioritate faţă de orice alt document al contractului.
În aceste condiţii, după cum rezultă cu claritate la o simplă lecturare coroborată a prevederilor contractuale, începând cu data scadentei debitului principal – 28 iulie 2014 – şi până la data achitării cu întârziere a debitului principal (23 noiembrie 2015), debitoarea X datorează penalităţi de întârziere calculate la rata echivalentă cu dobânda medie anuală LIBOR pentru EURO + 2% aplicată asupra debitului principal de 7.911.545,46 euro, achitat cu întârziere.
Cumulul tuturor acestor penalităţi de întârziere datorate de debitoarea X pentru plata cu întârziere este cuprins în factura X şi în Tabelul anexat acesteia care conţine calculul efectuat conform prevederilor contractuale al penalităţilor datorate de X raportat la numărul efectiv de zile de întârziere.
Astfel, creanţa solicitată prin prezenta acţiune reprezenta tocmai un cumul al penalităţilor datorate de pârâtă pentru fiecare zi de întârziere, determinată potrivit prevederilor contractuale menţionate, suma fiind reflectată în Factura X, iar debitul este exigibil, cert şi lichid.
Însăşi debitoarea X a admis caracterul cert, lichid şi exigibil scadenţei al creanţei urmărite în prezenta cauză, existenţa, cuantumul şi exigibilitatea acesteia nefiind contestate în vreun fel de către X prin adresa de răspuns nr. X.
Astfel, prin intermediul acestei adrese, X a informat doar că în opinia (eronată) a acesteia sumele pe care X le datorează trebuiau incluse (ca simplă formalitate) de inginer în certificatul final.
Or, potrivit mecanismului contractual agreat inginerul are competenţa profesională atribuită contractual de a certifica aspecte tehnice ce ţin de gradul şi modul de executare a lucrărilor obiect al contractului şi a sumelor aferente acestor lucrări, nu şi competenţa de a certifica penalităţile de întârziere aferente unui debit principal acceptat şi recunoscut atât de Inginer cât şi de X, debit care a şi fost achitat în întregime (deşi foarte tardiv) de către pârâtă.
Aşadar, este clar că debitoarea X nu a contestat existenţa debitului principal sau cuantumul acestuia, sau faptul că ar fi datorat de către aceasta, deci acesorium sequitur principale; X considera în mod eronat că trebuia îndeplinită formalitatea certificării acestui debit de către Inginer, deşi penalitatea de întârziere nu are nimic tehnic în ea, iar finalizarea lucrărilor a fost certificată de Inginer.
Mai mult, această eroarea în care se află X rezultă inclusiv din faptul că inginerul ar fi fost, oricum, în imposibilitatea obiectivă de a certifica penalităţile de întârziere la plată, în cadrul certificatului final, având în vedere că inginerul nu avea cum să aibă cunoştinţă (anticipat) asupra faptului că debitoarea X urma să întârzie plata debitului principal sau asupra duratei acestei întârzieri (peste un an de la data scadenţei). Astfel cum am menţionat mai sus, de altfel, Inginerul nici nu are competenţe în acest domeniul, rolul său fiind unul de consultant tehnic, şi nu de contabil.
Penalităţile de întârziere sunt creanţe accesorii debitului principal (respectiv sumelor reţinute), regimul lor juridic urmând soarta creanţei principale. În aceste condiţii, inginerul a certificat spre plată creanţa principală potrivit sub-clauzei 60.6 din condiţiile speciale, la data emiterii certificatului privind garanţia pentru defecte (16 mai 2014), urmând ca X să ramburseze către consorţiu cea de a doua jumătate din suma reţinută (adică suma de 7.911.545,46 euro) în termen de 70 de zile.
Aşadar, în baza principiului accesoriul urmează soarta principalului, certificarea spre plată a creanţei principale are ca efect certificarea implicită spre plată şi a creanţelor accesorii rezultate din neexecutarea la timp a obligaţiei de a creanţei principale cu privire la care Inginerul a determinat clar şi fără echivoc că este datorată.
Mai mult, inginerul:
i. Nu putea în mod obiectiv şi nu trebuia să certifice decât rambursarea creanţei principale, motiv pentru care potenţialele accesorii pentru neexecutarea obligaţiei de plată a creanţei principale revenind în sarcina X ca o consecinţă intrinsecă şi accesorie pentru neplata la termen a debitului principal; dacă X achita creanţa principală la expirarea termenului de 70 de zile fără nicio întârziere, nu începeau să curgă penalităţile de întârziere şi deci X nu avea obligaţia să le plătească;
ii. Nu realizează aprecieri legale sau interpretări ale clauzelor contractuale cu privire la plata penalităţilor de întârziere pentru neexecutarea la timp a unei obligaţii principale de plată stabilită şi certificată de acesta în sarcina X;
iii. Nu avea competenţa de a certifica plata penalităţilor de întârziere datorate de X, tocmai pentru că o asemenea formalitate de certificare a penalităţilor de întârziere aferente debitului principal ar fi perpetuat (prelungit) starea de culpă a X, care stăruia în întârzierea sa cu privire la plata debitului principal.
Oricum, în data de 27 octombrie 2015, inginerul a notificat consorţiul despre faptul că atribuţiile acestuia cu privire la proiect au încetat şi că orice aspect adiţional legat de acest proiect de reabilitare (deci inclusiv aspectul dedus judecăţii) ar trebui adresat către şi rezolvat direct de către debitoarea X.
Aşadar, şi din această perspectivă nu există nici obligaţia şi nici posibilitatea de a certifica sumele în cauză de către inginer.
Inginerul este persoana numită de către debitoarea X, acţionând practic ca un mandatar al acestuia, raporturile juridice dintre X şi Inginer fiind reglementate printr-un contract distinct, la care consorţiul nu este parte.
Rezultă că, în fapt, debitoarea X (care are cunoştinţă de încetarea atribuţiilor inginerului având în vedere că inginerul este numit şi plătit de către ea însăşi) încearcă prin acest argument să se eschiveze de la obligaţia sa contractuală de a plăti debitul urmărit, adică îşi invocă propria turpitudine pentru a evita plata debitul solicitat.
Mai mult, chiar şi dacă am face abstracţie de aspectele menţionate sunt aplicabile prevederile art. 2538 alin. (2) C.civ..
Or, CFR (i) achitând debitul principal a realizat o plată parţială ce valorează recunoaştere pentru penalităţi de întârziere şi (ii) dacă legea prevede că plata penalităţilor de întârziere valorează recunoaştere de datorie cu atât mai mult plata cu întârziere a debitului principal valorează recunoaştere a penalităţilor de întârziere aferente acestuia.
Astfel, rezultă că CFR are un debit cert, lichid şi exigibil faţă de reclamante cu privire la plata penalităţilor de întârziere, debit pe care îl solicităm spre plată prin prezenta acţiune.
În drept, au fost invocate prevederile art. 1015 şi următoarele NCPC.
Debitoarea X a depus întâmpinare prin care a invocat excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti, excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti, Secţiei X Civilă, excepţia inadmisibilităţii acţiunii pe lipsa plângerii prealabile, precum şi excepţia prematurităţii cererii de chemare în judecată.
În motivare debitoarea a arătat că potrivit Clauzei 67.1 din condiţiile generale din contract X ediţia X, aplicabil în cauză „ în situaţia în care apare un litigiu de orice natură între investitor şi antreprenor în legătură cu sau rezultând din contract sau execuţia lucrărilor, fie în cursul execuţiei, fie după terminarea acestora, incluzând orice litigiu privind otice opinie, dispoziţie, decizie, certificare sau evaluare a inginerului, problema în discuţie, In primă mutantă, va fi prezentată în scris inginerului. (…) inginerul va notifică investitorul şi antreprenorul despre decizia sa “.
Prin anexa la ofertă denumită ,.,(…) APPENDIX TO BID ” parţi integrantă a contractului încheiat cu antreprenorul, capitolul privind procedura de soluţionare a disputelor şi arbitrajului, se clarifică expres modul de soluţionare a disputelor dintre părţi.
Astfel, prin acesta anexă la ofertă se precizează la pct. 67 faptul că dacă una dintre părţi nu este de acord cu soluţia dată de inginerul FIDIC, acea dispută va fi înaintată către de Comisia de Adjudecare a Disputelor.
Din interpretarea acestor clauze compromisorii reiese că orice diferend intervenit între părţi va fi soluţionat mai întâi de inginerul FIDIC, iar dacă una dintre părţi nu este de acord cu măsura dispusă de inginer, aceasta se va adresa Comisiei de Adjudecare a Disputelor.
Pretenţiile solicitate de reclamant nu au fost acceptate de Inginerul FIDIC printr-un certificat interimar/final de plată, fapt arătat, de debitoare creditoarei prin adresele nr. X şi X.
Prezentul contract dedus judecăţii este reglementat de regulile FIDIC 1987, iar disputele se soluţionează potrivit acestor clauze contractuale.
Paşii procedurali ce trebuiesc urmaţi în cadrul acestui tip de contract sunt:
– partea interesată se adresează inginerului FIDIC (consultant) cu o revendicare;
– inginerul se pronunţă pe solicitarea părţii interesate şi emite un certificat interimar/final de plată;
– partea nemulţumită de soluţia inginerului FIDIC, se va adresa Comisiei de Adjudecare a Disputelor, denumită CAD;
– parte nemulţumită de soluţia dată de CAD se va adresa Tribunalului Arbitral Internaţional Cum părţile contractante, la încheierea contractului, au înţeles să prevadă expres că orice dispută intervenită să fie soluţionată de CAD, respectiv pe calea arbitrajului internaţional, instanţele judecătoreşti nu sunt competente să soluţioneze prezenta cauză.
Faţă de cele arătate, se solicită respingerea acţiunii ca introdusă la o instanţă necompetentă general să soluţioneze prezenta cauză.
Cu privire la excepţia necompetenţei materiale a Tribunalului Bucureşti – Secţia X Civilă s-a arătat că potrivit dispoziţiilor art. 10 alin. 1 teza a II a din Legea 554/2004 privind contenciosul administrativ, cu completările şi modificările ulterioare, „(…) litigiile privind actele administrative emise, sau încheiatele autorităţile publice centrale (…) se soluţionează în fond de secţiile de contencios administrativ si fiscal ale curţilor de apel”.
X este autoritate publică centrală potrivit dispoziţiilor art. 2 alin.l litera, h) teza a II din Legea nr. 554/2004. care prevăd expres că „(…) sunt asimilate autorităţilor publice, în sensul prezentei legi, persoanele juridice de drept privat care, potrivit legii, au obţinut statut de utilitate publică sau sunt autorizate să presteze un serviciu public, în regim de putere publică.
X este o companie naţională cu capital integral de stat, Statul Român fiind unicul acţionar. Compania a fost înfiinţată prin HG nr.581/7.998 ca urmare a reorganizării prin divizare a regiei autonome X în anul 1998, dispusă prin OUG ur.12/1998.
Potrivit art. 6 din HG 581/1998 X desfăşoară activităţi de interes public naţional în scopul realizării transportului feroviar public şi al satisfacerii nevoilor de apărare a ţării şi are ca principal obiect principal .de activitate gestionarea infrastructurii feroviare publice si punerea acesteia la dispoziţia operatorilor de transport feroviar.
În anexa nr.2 la HG nr.581/1998, astfel cum a fost modificată prin HG nr.589/2006, sunt enumerate şi definite elementele concrete ale infrastructurii feroviare publice.
X deţine în regim de concesiune infrastructura feroviară publică, în temeiul Contractului de concesiune nr.224/2002, încheiat între X, în calitate de concedent şi X, în calitate de concesionar.Potrivit dispoziţiilor art. art. 2 alin. l litera c) teza a II din Legea nr. 554/2004, „(…) sunt asimilate actelor administrative, în sensul prezentei legi, şi contractele încheiate de autorităţile publice cate au ca obiect punerea în valoare a bunurilor proprietate publică, executarea lucrărilor de interes public, prestarea serviciilor publice, achiziţiile publice; prin legi speciale pot fi prevăzute şi alte categorii de contracte administrative supuse competenţei instanţelor de contencios administrativ”.
Creditoarea şi-a întemeiat pretenţiile pe contractul X. în legătură cu proiectul de reabilitare a liniei Cf X- X. Lot2
Acest contract în legătură cu execuţia căruia a luat naştere litigiul dintre părţi. este un contract administrativ pentru următoarele argumente:
– infrastructura feroviară publică este proprietate a Statului Român, fiind dată în administrare Ministerului Transporturilor (MT); gestionarea şi exploatarea infrastructurii feroviare publice se realizează de către X. companie naţională, care deţine infrastructura feroviară publică în regim de concesiune în temeiul Contractului de concesiue nr.224/2002:
– contractul ROM -P3CW002/2005 privind Reabilitarea Urnei de cale ferata Bucureşti – Constanţa. Lot,2″ din care izvorăşte suma pretinsă prin prezenta acţiune, a fost încheiat de către X, care a acţionat în regim de putere publică în numele şi pentru Statul Român (reprezentat de MT), debitoarea având calitatea de gestionar al infrastructurii feroviare publice (în temeiul contractului de concesiune – şi a legii) şi a fost contrasemnat de Ministerul Transporturilor Construcţiilor şi Turismului (în prezent Ministerul Transporturilor) in calitatea acestuia de reprezentant al Statului Roman şi ordonator principal de plăţi.
– obiectul contractului: reabilitarea liniei de cale ferata Bucureşti – Constanţa, bun ce aparţine domeniului public al statului
– sursa de finanţare – finanţare externă stabilită prin Legea nr. 528/2001.
Pe fondul cauzei debitoarea a arătat că cererea creditoarei este inadmisibilă deorece pretenţiile solicitate nu pot face obiectul dispoziţiilor art.1014 rap. la art. 663 alin. 2,3 şi 4 NCPC Creanţa ce face obiectul dosarului dedus judecăţii nu este o creanţă certă şi exigibilă, aşa cum prevăd dispoziţiile art. 663 NCPC.
La termenul de judecată din data de X, instanţa a pus în discuţie excepţiile invocate de debitoare, respectiv excepţia necompetenţei generale, excepţia necompetenţei materiale şi excepţia necompetenţei funcţionale a Tribunalului Bucureşti Secţia X Civilă.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine că excepţia necompetenţei generale, ce are prioritate faţă de excepţia necompetenţei materiale şi de excepţia necompetenţei funcţionale, este întemeiată, pentru următoarele considerente:
Creditoarea a formulat o cerere de emitere a unei ordonanţe de plată pentru suma de 235.375,65 euro reprezentând penalităţi datorate în temeiul contractului de reabilitare nr. X încheiat între părţi, contract care încorporează Partea I Condiţiile Generale ale Contractului pentru Executarea lucrărilor de construcţie civilă FIDIC, Cartea Roşie, Ediţia a 4-a 1987.
În raport de prevederile clauzei 67 din condiţiile generale ale contractului (filele 159/163 din volumul 2) instanţa reţine faptul că părţile au stabilit competenţa de soluţionare a tuturor litigiilor decurgând din contract în favoarea Camerei Internaţionale de Comerţ (ICC Paris, Franţa).
Astfel, potrivit clauzei 67.1 în cazul în care între beneficiar şi antreprenor intervine o dispută de orice fel în legătură cu sau care decurge din contractul sau din executarea lucrărilor (inclusiv orice litigiu cu privire la orice opinie, instrucţiune, determinare, certificat sau evaluare a inginerului) disputa se prezintă iniţial în scris Comisiei de Adjudecare a Disputelor (CAD) pentru o decizie. Clauzele 67.1 – 67.3 reglementează condiţiile numirii membrilor comisiei şi procedura de urmat în faţa acesteia. Clauza 67.4 prevede că orice dispută cu privire la care decizia comisiei nu a devenit finală şi obligatorie în conformitate cu 67.2, respectiv orice dispută cu privire la care nu s-a ajuns la soluţionarea pe cale amiabilă va fi soluţionată (cu excepţia cazului în care în contract se prevede altfel) în conformitate cu regulamentul de conciliere şi arbitraj al Camerei Internaţionale de Comerţ (ICC Paris, Franţa) de către unul sau mai mulți arbitri în conformitate cu aceste norme.
Având în vedere clauza compromisorie prevăzută în contract, care prevede competenţa de soluţionare a oricărui litigiu rezultat din contract pe calea arbitrajului internaţional, instanţa apreciază că instanţele române nu sunt competente general să soluţioneze prezentul litigiu.
Art.554 alin.2 NCPC prevede că instanţa română reţine spre soluţionare procesul dacă:
a)pârâtul şi-a formulat apărările în fond, fără nicio rezervă întemeiată pe convenţia arbitrală.
b)convenţia arbitrală este lovită de nulitate ori este inoperantă;
c)tribunalul arbitral nu poate fi constituit din cauze vădit imputabile pârâtului în arbitraj.
Instanţa apreciază că niciuna din situaţiile prevăzute de art.554 alin.2 NCPC nu este aplicabilă.
Astfel, pârâta a invocat excepţia necompetenţei generale în temeiul clauzei compromisorii.
Pe de altă parte clauza compromisorie nu este nulă sau inoperantă. Nu se poate susţine faptul că Clauza 67 a devenit inoperantă întrucât nu a fost constituită Comisia de Adjudecare a Disputelor. Împrejurarea că nu s-a constituit Comisia de Adjudecare a Disputelor în termen de 28 de zile de la data începerii conform clauzei 67.1 alin.2 nu prezintă relevanţă în raport de prevederile clauzei 67.6 care prevede următoarele: „În cazul în care numirea membrilor comisiei, inclusiv orice înlocuire fie a încetat, fie a expirat, orice astfel de dispută menţionată la Sub-clauza 67.2 va fi soluţionată prin arbitraj în conformitate cu prevederile sub-clauzei 67.4. Dispoziţiile sub-clauzei 67.2 şi 67.3 nu se aplică unei astfel de sesizări”.
De asemenea, nu s-a dovedit faptul că tribunalul arbitral nu se poate constitui din cauze vădit imputabile debitoarei.
Instanţa reţine şi faptul că în cauză nu prezintă relevanţă împrejurarea ca obiectul cererii este penalităţi, care sunt solicitate după data finalizării proiectului în raport de prevederile clauzei 67.4 alin.3 din condiţiile generale care prevăd că „Acţiunea arbitrală poate fi începută înainte sau după finalizarea lucrărilor…”
De asemenea, instanţa apreciază că nu poate fi primită susţinerea creditoarei în sensul că părţile au înţeles să supună competenţei arbitrale doar litigiile ce au ca obiect soluţionarea notificării de nemulţumire asupra deciziei pronunţate de către CAD, în raport de prevederile exprese ale clauzei 67.1 care are în vedere orice dispută de orice fel în legătură cu sau care decurge din contract sau executarea lucrărilor.
Susţinerea creditoarei referitoare la încălcarea art.6 alin.1 NCPC şi a ordinii publice de drept internaţional privat român din care fac parte principiile constituţionale inclusiv art.126 alin.5 din Constituţie sunt nefondate, în raport de împrejurarea că legea permite inserarea în contracte a clauzelor compromisorii ori convenţiilor arbitrale şi de faptul că părţile au inserat în contract o clauză compromisorie, înţelegând să deducă orice litigiu decurgând din contract arbitrajului internaţional.
De asemenea, având în vedere faptul că părţile au inserat în contract o clauză compromisorie şi că nu este incident niciunul din cazurile prevăzute de art.554 alin.2 NCPC, instanţa reţine că părţile au convenit a nu supune instanţelor judecătoreşti litigiile dintre acestea izvorând din contractul de reabilitare nr.ROM-P3 CW002/2005.
Împrejurarea că cererea de chemare în judecată este întemeiată în drept pe dispoziţiile art.1013 şi următoarele NCPC, care reglementează procedura specială a ordonanţei de plată, nu are relevanţă, având în vedere faptul că raportul juridic dedus judecăţii în procedura ordonanţei de plată este acelaşi cu cel al cererii în pretenţii de drept comun care ar putea fi introdusă de creditoare.
În lipsa unei convenţii a părţilor cu privire la inaplicabilitatea clauzei compromisorii în procedurile speciale reglementate de legea română instanţa de judecată română nu are competenţa generală de a se pronunţa cu privire la litigiile dintre părţi născute din contract, nici în cadrul procedurii de drept comun, nici în cadrul procedurii ordonanței de plată.
Existenţa clauzei compromisorii exclude integral competenţa instanţelor judecătoreşti, inclusiv cu privire la procedurile speciale reglementate de legea română, cum este procedura ordonanţei de plată. Părţile puteau include o clauză care să excludă clauza compromisorie în proceduri speciale reglementate de legea română, având în vedere faptul că la data încheierii contractului legea română având în vedere faptul că la data încheierii contractului legea română prevedea o procedură specială – procedura somaţiei de plată.
De asemenea, în cursul executării contractului părţile puteau încheia un act adiţional la contract prin care să prevadă că se pot soluţiona de instanţele judecătoreşti române pe calea ordonanţei de plată litigii rezultând din contractul de reabilitare ce constituie temeiul prezentei cereri.
Având în vedere considerentele de fapt şi de drept expuse, instanţa va admite excepţia necompetenţei generale invocată de debitoare şi, în consecinţă, în temeiul dispoziţiilor art.132 alin.4 NCPC va respinge cererea ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti române.
PENTRU ACESTE MOTIVE,
ÎN NUMELE LEGII
HOTĂRĂŞTE:
Admite excepţia necompetenţei generale a instanţelor judecătoreşti române.
Respinge ca nefiind de competenţa instanţelor judecătoreşti române cererea de emitere a ordonanţei de plată formulată de creditoarele X cu sediul în X, înmatriculată la X sub nr. X, având CUÎ X, având cont bancar deschis la X, IBAN X, BIC: X, X cu sediul în X, înmatriculată în Registrul Comerţului de pe lângă X sub nr. X, având CUÎF X, cont bancar deschis la banca X, BIC X, codul IBAN: X, X persoană juridică japoneză cu sediul în X, înmatriculată la Registrul Comerţului de pe lângă instanţa X, sub nr. X toate în calitate de membre ale consorţiului X cu sediul fiscal în X Str. X nr. X, et. X, ap. X, sectorul X şi cu sediul ales la X situat în X, în contradictoriu cu debitoarea X, cu sediul în X, înmatriculată la Registrul Comerţului sub nr. X, având CUÎ X .
Cu drept de recurs în termen de 30 de zile de la comunicare.
Recursul se depune la Tribunalul Bucureşti Secţia a VI A Civilă.
Pronunţată în şedinţă publică, astăzi X.
Preşedinte, Grefier,
Red. X
Dact.V/6 ex.
Comunicat …………
Ex. …………………
