Radierea unei societăţi comerciale din registrul comerţului. Dizolvare fără lichidare. Condiţii
Legea nr. 31/1990, republicată, art. 235
Dacă asociaţii se înţeleg între ei asupra modului de împărţire a bunurilor – surplus al lichidării – şi numai dacă pasivul societăţii este regularizat în prealabil, dizolvarea nu mai este urmată de lichidare, societatea dispărând ca subiect de drept ca urmare directă a înregistrării la registrul comerţului a menţiunii corespunzătoare.
Lichidarea şi numirea unui lichidator intervin în situaţia în care lipseşte acordul de partaj ori pasivul societăţii nu este regularizat înainte de efectul extinctiv de personalitate juridică sau în cazul în care, prin hotărârea de dizolvare, asociaţii au decis să se urmeze procedura de lichidare judiciară.
Nu există niciun impediment legal ca pe calea recursului declarat împotriva încheierii de radiere din registrul comerţului creditorul social să se plângă de maniera în care asociaţii intimatei debitoare au încercat să le fraudeze interesele, inducând în eroare judecătorul delegat prin prezentarea unui raport nereal de stingere a pasivului social, potrivit căruia societatea comercială nu ar avea datorii faţă de alte persoane fizice sau juridice.
(Decizia civilă nr. 151 din 2 februarie 2010, Secţia comercială, dr. C.B.N.)
Prin încheierea nr. 19.539 din 30 octombrie 2009 pronunţată în dosarul nr. 65.557/2009 judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de petenta S.C. F S.R.L. Timişoara şi a dispus înregistrarea în registrul comerţului a menţiunii de radiere a acestei persoane juridice, precum şi publicarea încheierii în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a.
Pentru a hotărî astfel judecătorul delegat a reţinut că prin cererea înregistrată la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş sub nr. 65.557 din 28 octombrie 2009 societatea petentă a solicitat radierea sa din registrul comerţului, în susţinerea acestei cereri depunând înscrisurile menţionate în opisul inclus în petiţia de radiere, documente pe baza cărora s-a apreciat că sunt îndeplinite cerinţele prevăzute de Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările şi completările ulterioare.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs creditoarea S.C. B S.R.L. Constanţa, solicitând modificarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii cererii de radiere, cu motivarea că în mod nelegal judecătorul delegat a admis cererea petentei S.C. F S.R.L. Timişoara având ca obiect radierea acestei persoane juridice din registrul comerţului, apreciind că, faţă de înscrisurile depuse la dosarul cauzei, sunt îndeplinite cerinţele art. 235 din Legea nr. 31/1990. În realitate, societatea recurentă nu a fost niciodată de acord cu lichidarea şi radierea intimatei, cu atât mai mult cu cât aceasta îi datorează suma de 51.834,66 lei, reprezentanţii S.C. F S.R.L. Timişoara neîncheind vreun act cu privire la respectiva datorie, în condiţiile art. 235. Recurenta susţine că deţine împotriva societăţii radiate o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în cuantum de 51.834,66 lei, neexistând niciun acord pentru stingerea sau regularizarea pasivului debitoarei, hotărârea atacată fiind nelegală întrucât îi afectează grav drepturile sale legitime, prin radierea intimatei fiind în imposibilitate de a-şi mai recupera creanţa.
Prin decizia civilă nr. 151 din 2 februarie 2010 Curtea de Apel Timişoara a admis recursul creditoarei şi a modificat în tot încheierea nr. 19.539 din 30 octombrie 2009 pronunţată de judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, în sensul că a respins cererea petentei intimate având ca obiect radiere societate, comunicând, totodată, Oficiului Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş un exemplar al hotărârii în vederea efectuării cuvenitelor menţiuni în registrul comerţului.
Pentru a decide astfel instanţa de control judiciar a reţinut că, faţă de actele anexate cererii de radiere, în special raportul privind stingerea activului şi pasivului intimatei S.C. F S.R.L. Timişoara, în conţinutul căruia se arăta (de către asociaţi) că persoana juridică a fost dizolvată şi lichidată în temeiul art. 227 lit. d), coroborat cu art. 235 din Legea societăţilor comerciale, ea neînregistrând datorii faţă de persoane fizice sau juridice şi nici faţă de stat, această ultimă împrejurare fiind confirmată prin certificatul de atestare fiscală nr. 117947/07.10.2009 eliberat de Administraţia Finanţelor Publice Timişoara, în mod just judecătorul delegat a admis cererea petentei, dispunând radierea acestei entităţi din registrul comerţului.
Este de reţinut că dizolvarea şi lichidarea reprezintă, în condiţii obişnuite, cele două faze obligatorii ale procesului de încetare a personalităţii juridice a unei societăţi comerciale, în principiu separate de momentul desemnării lichidatorilor, doar în mod excepţional legea reglementând cazuri în care personalitatea juridică a societăţii încetează fără ca ele să fie parcurse (spre exemplu, în situaţia fuziunii prin absorbţie) sau fără a exista lichidare (de exemplu, în cazul prevăzut la art. 235 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, aplicabil în societatea în nume colectiv, în comandită simplă şi în societatea cu răspundere limitată, când cele două faze ale procesului de încetare a personalităţii juridice a societăţii comerciale pot fi cumulate dacă asociaţii, probând că societatea şi-a achitat toţi creditorii sau că a reglementat în alt fel datoriile sale, decid, prin hotărâre a adunării generale, să dizolve societatea şi să renunţe la formalităţile lichidării, urmând a împărţi între ei bunurile care ar rămâne după regularizarea datoriilor).
Articolul 227 din legea menţionată reglementează cazurile generale de dizolvare a societăţii, expresia „societatea se dizolvă prin” având menirea a deosebi aceste situaţii atât de cazurile speciale de dizolvare ale unor anumite forme de societăţi, cât şi de cazurile de dizolvare-sancţiune, reglementate în art. 237. Deşi nu duce în toate cazurile la lichidare (asociaţii care au decis voluntar dizolvarea putând reveni, în anumite condiţii, asupra hotărârii lor), dizolvarea are ca efect, în principiu, deschiderea procedurii lichidării (art. 233). De altfel, dizolvarea este o fază pregătitoare a lichidării, în decursul căreia, chiar dacă nu-şi pierde personalitatea juridică, societatea suferă restrângeri ale obiectului de activitate, administratorii nemaiputând întreprinde operaţiuni noi. Însă, alin. ultim al acestui text statuează fără echivoc că societatea îşi păstrează personalitatea juridică pentru operaţiunile lichidării, până la terminarea acesteia.
Printre cazurile generale de dizolvare se regăseşte şi dizolvarea voluntară, adică prin hotărârea adunării generale a asociaţilor [art. 227 alin. (1) lit. d)]. Societatea comercială, chiar dacă este o persoană juridică, are un fundament contractual, întrucât constituirea sa şi modificările pe care le suferă în timpul existenţei au la bază voinţa asociaţilor. Ca atare, este de înţeles de ce asociaţii au dreptul să decidă şi dizolvarea societăţii, adică începerea procesului de dispariţie a acesteia, indiferent care ar fi motivele lor. Dizolvarea societăţii prin hotărâre a adunării generale reprezintă un caz de modificare a actului constitutiv, astfel că sunt pe deplin aplicabile dispoziţiile art. 204 din legea-cadru referitoare la condiţiile generale de valabilitate şi la formalităţile aferente modificării actului constitutiv. De aceea, hotărârea privind dizolvarea se ia cu respectarea condiţiilor de cvorum şi majoritate prevăzute de lege pentru adunarea generală extraordinară, actul adiţional urmând să fie depus la registrul comerţului pentru a fi menţionat în registru, precum şi pentru a fi publicat în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a [art. 232 alin. (2)].
În cazul în care dizolvarea voluntară intervine înainte de expirarea termenului fixat pentru durata societăţii, dizolvarea produce efecte faţă de terţi numai după trecerea unui termen de 30 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial (art. 234 din lege). În schimb, dacă societatea dizolvată a fost constituită pe durată nelimitată, trecerea acestui termen nu mai este necesară pentru opozabilitatea faţă de terţi a hotărârii de dizolvare, astfel că momentul în care este efectivă şi opozabilă dizolvarea este acela al înregistrării menţiunii, după cum rezultă din art. 204 alin. (1) şi art. 232 alin. (2), asociaţii putând reveni asupra hotărârii de dizolvare, în condiţiile cerute de lege pentru modificarea actului constitutiv, dacă nu a fost făcută nicio repartiţie din activ – art. 231).
Este adevărat că recurenta nu a formulat opoziţie, în condiţiile art. 61 şi 62 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, contra acestei hotărâri a asociaţilor petentei intimate de modificare a actului constitutiv. Lăsând la o parte faptul că, raportat la textul art. 61, este discutabil dacă, în calitatea pe care o revendică – aceea de creditor social –, prin „cererea de opoziţie” recurenta putea să solicite instanţei judecătoreşti altceva decât să oblige, după caz, societatea sau asociaţii, la repararea prejudiciului cauzat, dat fiind faptul că nicăieri în cuprinsul legii-cadru nu găsim vreun text care să reglementeze acest caz special de opoziţie la modificarea actelor constitutive (inclusiv efectele admiterii acesteia), cum întâlnim, de exemplu, pentru situaţia creditorilor personali ai asociaţilor în societăţile în nume colectiv, în comandită simplă sau cu răspundere limitată, care pot face opoziţie la hotărârea acestora de a prelungi durata societăţii, în cazul în care respectivii creditori au drepturi stabilite prin titlu executoriu anterior hotărârii de prelungire a societăţii (art. 206), pentru cea a creditorilor sociali care au dreptul de a face opoziţie la hotărârea asociaţilor de reducere a capitalului social, în termen de două luni de la publicarea hotărârii asociaţilor (art. 208), pentru cea a creditorilor şi a oricărei alte părţi interesate care au dreptul de a face opoziţie la hotărârea asociaţilor de revenire asupra unei hotărâri iniţiale de dizolvare voluntară a societăţii (art. 231) ori pentru cea a creditorilor societăţii care fuzionează sau se divide şi care au dreptul la opoziţie, introducerea opoziţiei suspendând executarea fuziunii sau divizării până la data rămânerii irevocabile a hotărârii judecătoreşti, dacă societatea debitoare nu face dovada plăţii datoriilor ori dacă aceasta nu oferă o garanţie acceptată de creditorul opozant sau dacă nu convine cu acesta un aranjament pentru plata datoriilor (art. 243). Or, efectul admiterii opoziţiei constă în obligarea societăţii sau a asociaţilor la repararea prejudiciului cauzat prin hotărârea de modificare a actului constitutiv. Astfel cum este reglementată în prezent opoziţia, aceasta este o veritabilă acţiune în răspundere civilă delictuală, menită a permite repararea prejudiciului cauzat printr-o hotărâre a asociaţilor sau o decizie a lichidatorilor, după caz. În consecinţă, pentru a-i putea fi considerată admisibilă opoziţia, petentul (opozant) trebuie să facă dovada prejudiciului, a faptei ilicite (în acest caz specific, hotărârea asociaţilor sau decizia lichidatorului atacată) şi a legăturii de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu. Dacă, din anumite motive, prejudiciul invocat nu poate fi reparat în modalitatea specială a opoziţiei, victima poate formula şi o acţiune de drept comun de acoperire a pagubei, în temeiul art. 998 – 999 din Codul civil. Din analiza alin. (1) al art. 61 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, care face trimitere la textul art. 57, rezultă fără putinţă de tăgadă concluzia că modificarea actului constitutiv rămâne valabilă, scopul opoziţiei nefiind nulitatea modificării, ci exclusiv repararea prejudiciului.
Dar şi acceptând ideea contrară, în opinia Curţii nu există niciun impediment legal ca pe calea recursului declarat împotriva încheierii de radiere din registrul comerţului creditorul social să se plângă de maniera în care asociaţii intimatei debitoare au încercat să le fraudeze interesele, inducând în eroare judecătorul delegat prin prezentarea unui raport nereal de stingere a pasivului social, potrivit căruia societatea comercială nu ar avea datorii faţă de alte persoane fizice sau juridice. Aceasta, în ciuda faptului că din conţinutul înscrisurilor depuse la dosar de recurentă rezultă în mod indubitabil că între cele două societăţi au existat relaţii comerciale, administratorul intimatei semnând mai multe facturi fiscale prin care a primit anumite produse de la furnizor, pe care ulterior acesta susţine că nu i le-a mai plătit. Or, este ştiut faptul că în materia obligaţiilor civile, creditorul care solicită executarea unei obligaţii trebuie doar să dovedească existenţa ei, debitorul care pretinde stingerea acesteia prin plată fiind cel care trebuie să dovedească faptul efectuării plăţii, excepţie făcând doar situaţiile în care o asemenea împrejurare este prezumată de lege (art. 1138 din Codul civil), care nu se aplică în cauză.
În speţă, debitoarea intimată, deşi legal citată la sediul social, care coincide cu adresa de domiciliu a fostului administrator, cu exemplarul doi al cererii de recurs, nu s-a prezentat la dezbateri şi nici nu a formulat întâmpinare prin care să conteste măcar susţinerile recurentei şi, eventual, să dovedească stingerea creanţei reclamate. Prin adoptarea unei asemenea soluţii nu se poate susţine cu temei că s-ar încălca principiul legalităţii căilor de atac, întrucât în urma admiterii recursului declarat împotriva încheierii de radiere Curtea nu aduce cu nimic atingere hotărârii asociaţilor de dizolvare a societăţii comerciale, care va continua să-şi producă toate efectele reglementate de lege.
Este adevărat că în societăţile de persoane (inclusiv societatea cu răspundere limitată), asociaţii pot hotărî, potrivit art. 235 din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, cu cvorumul şi majoritatea prevăzute de lege pentru modificarea actelor constitutive, şi modul de lichidare a societăţii, dacă sunt de acord cu privire la repartizarea şi lichidarea patrimoniului societăţii şi când asigură stingerea pasivului sau regularizarea în alt mod a acestuia, în acord cu creditorii, prin vot unanim ei putându-se înţelege şi asupra felului în care îşi vor împărţi activele rămase după plata creditorilor, în lipsa acordului asociaţilor relativ la împărţeala surplusului urmându-se procedura obişnuită a lichidării. Proprietatea asupra bunurilor care constituie surplusul lichidării se transmite la asociaţi la data radierii societăţii, în baza unui certificat constatator al dreptului de proprietate asupra bunurilor rezultate din lichidare, fiecare fost asociat putându-şi întabula dreptul de proprietate asupra bunurilor imobile rezultate din această operaţiune juridică. Aşadar, dacă asociaţii se înţeleg între ei asupra modului de împărţire a bunurilor – surplus al lichidării – şi numai dacă pasivul societăţii este regularizat în prealabil, dizolvarea nu mai este urmată de lichidare, societatea dispărând ca subiect de drept ca urmare directă a înregistrării la registrul comerţului a menţiunii corespunzătoare. În schimb, lichidarea şi numirea unui lichidator intervin în situaţia în care lipseşte acordul de partaj ori pasivul societăţii nu este regularizat înainte de efectul extinctiv de personalitate juridică sau în cazul în care, prin hotărârea de dizolvare, asociaţii au decis să se urmeze procedura de lichidare judiciară. Prin urmare, deşi, în principiu, o societate dizolvată intră în lichidare (art. 233), în mod excepţional, în condiţiile art. 235, personalitatea juridică a societăţii dispare ca urmare directă a dizolvării, fără mai interveni şi procedura lichidării, radierea din registrul comerţului fiind dispusă în baza actului de dizolvare.
Dar, aşa cum s-a arătat mai sus, asociaţii intimatei, în mod fraudulos au urmat procedura excepţională, inducând în eroare judecătorul delegat la Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş, atestând în mod nereal că societatea intimată nu ar înregistra datorii faţă de alte persoane, împrejurare care nu mai poate justifica neparcurgerea procedurii de lichidare voluntară a patrimoniului social, situaţie în care trebuie urmată procedura prevăzută de art. 252 şi urm. din Legea nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare, putându-se face aplicarea inclusiv a art. 260 alin. (4) sau a art. 2701, care statuează că lichidarea nu liberează pe asociaţi şi nu împiedică deschiderea procedurii de insolvenţă a societăţii, în cazul în care societatea aflată în lichidare este în stare de insolvenţă lichidatorul fiind obligat să ceară deschiderea procedurii concursuale, în condiţiile legislaţiei insolvenţei şi creditorii putând cere deschiderea procedurii de executare colectivă faţă de societatea aflată în curs de lichidare. Aceasta, întrucât este ştiut faptul că procedurii de lichidare voluntară reglementată în Legea societăţilor comerciale îi lipsesc câteva dintre avantajele procedurii insolvenţei, printre care sunt demne de menţionat cele referitoare la anularea actelor sau transferurilor efectuate în cursul perioadei suspecte de către debitorul aflat în insolvenţă, prin care acesta îşi externalizează activele în dauna creditorilor ori cele privind acţiunea în răspundere contra membrilor conducerii debitorului sau a altor persoane care au contribuit la ajungerea societăţii în stare de insolvenţă prin anumite fapte sau acte descrise de lege.
Nu în ultimul rând, chiar dacă este adevărat că reglementarea obligaţiei de publicitate a hotărârilor de modificare a actului constitutiv, printre care şi cea de dizolvare a societăţii comerciale, este determinată de protecţia intereselor terţilor, este nerezonabil să i se pretindă unui agent economic să urmărească în mod continuu Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a, ceea ce ar însemna să angajeze o persoană care să aibă ca atribuţie de serviciu citirea tuturor publicaţiilor din monitor, iar unei persoane fizice, care şi ea, la rândul său, poate avea calitatea de creditor faţă de un asemenea debitor, ar fi obiectiv imposibil să facă în fiecare zi această consultare pentru a fi informată asupra „dinamicii procedurilor de dizolvare voluntară”, cerinţa fiind una excesivă. Prin admiterea recursului împotriva încheierii de radiere, deşi efectul imediat este acela că persoana juridică în cauză va fi „reactivată”, nu se poate susţine cu temei că s-ar ignora efectele hotărârii de dizolvare şi că s-ar accepta, pe cale ocolită, obiecţiile creditorului social la un interval de 6 luni de la data publicării în Monitorul Oficial al României, Partea a IV-a a hotărârii asociaţilor debitoarei, iar astfel că s-ar aduce atingere principiului certitudinii juridice, recunoscut şi la nivel comunitar, pentru simplul motiv că hotărârea de dizolvare va continua să-şi producă toate efectele reglementate de lege. Aceasta, cu atât mai mult cu cât prin Directiva 2009/101/CE din 16 septembrie 2009 de coordonare, în vederea echivalării, a garanţiilor impuse societăţilor în statele membre, în înţelesul articolului 48 al doilea paragraf din tratat, pentru protejarea intereselor asociaţilor sau terţilor, s-a decis că pentru a asigura certitudinea juridică în raporturile dintre societate şi terţi, precum şi în raporturile dintre asociaţi, este necesar să se limiteze cazurile de nulitate şi efectul retroactiv al declaraţiei de nulitate şi să se stabilească un termen scurt în care terţii pot ridica obiecţii privind o astfel de declaraţie, ceea ce nu este cazul în speţă.
Totodată, în temeiul art. 7 din Legea nr. 26/1990, republicată, cu modificările ulterioare, Curtea a dispus şi comunicarea către Oficiul Registrului Comerţului de pe lângă Tribunalul Timiş a acestei decizii în vederea efectuării cuvenitelor menţiuni în registrul comerţului.
