SECŢIA COMERCIALĂ, DE CONTENCIOS ADMINISTRATIV ŞI FISCAL.
Materie : RECURS COMERCIAL. ANTRENARE RĂSPUNDERE ADMINISTRATOR.
-art.138 din Legea 85/2006;
-art.72 – 73 din Legea nr.31/1990;
-art.312 Cod procedură civilă.
Descrierea generică a faptei prin reiterarea conţinutului textului de lege care reglementează răspunderea administratorilor debitoarei falite în motivarea cererii de antrenare, dublată de lipsa dovezilor care să permită instanţei individualizarea faptelor şi conţinutul lor obiectiv, nu acoperă cerinţa procesuală impusă reclamantului de a face dovada îndeplinirii condiţiilor prevăzute de lege.
Prin sentinţa nr. 578/F din 3 martie 2010, pronunţată de Tribunalul Bihor, a fost respinsă cererea formulată de creditoarea AVAS, în contradictoriu cu pârâtul F. A. D. I.
Pentru a pronunţa această sentinţă, judecătorul sindic a reţinut următoarele:
Prin Încheierea 65297/2005 judecătorul delegat la ORC Bihor de pe lângă Tribunalul Bihor a dispus numirea în condiţiile art.252 din L.31/1990 a unui lichidator pe seama debitoarei, care se afla în dizolvare de drept în conformitate cu art.30 din L.359/2004 modificată şi completată prin OUG 75/2004, iar cererea insolvenţei este efectuată de către debitoare, prin lichidatorul judiciar.
Aşa cum rezultă din cererea de închidere a procedurii falimentului solicitată de lichidatorul judiciar, societatea debitoare nu a avut activitate începând cu anul 2004, fiind dizolvată de drept în temeiul Legii 359/2004 din anul 2005, iar, în conf. cu art.138 lit.d din L.85/2006, o parte din pasivul debitorului ajunsă în stare de insolvenţă poate fi suportată de membri organelor din conducere din cadrul societăţii, care au cauzat starea de insolvenţă a debitorului prin ţinerea unei contabilităţi fictive, efectuarea de acte care să ducă la dispariţia unor documente contabile, sau în cazul neţinerii contabilităţii, în conformitate cu legea.Este adevărat că potrivit art.73 alin.1 lit.c din L.31/1990 administratorii sunt solidari răspunzători pentru societate pentru existenţa Registrelor cerute de lege şi corecta lor ţinere şi că în conf. cu art.73 alin.2 din acelaşi act normativ acţiunea în răspundere împotriva administratorilor va putea fi exercitată de creditorii societăţii în caz de faliment, însă, latura obiectivă a săvârşirii faptei în reglementarea disp. art.138 nu este suficientă pentru antrenarea răspunderii persoanelor aflate la conducerea societăţilor comerciale, deoarece răspunderea prevăzută de art.138 din L.85/2006 este o răspundere civilă delictuală, şi care este fundamentată pe temeiul disp. Art.998, 999 Cod civil şi alături de fapta ilicită, instituie şi legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu, conform relaţiei de la cauză la efect.
Prin urmare, în cauză este necesar a se proba că fapta obiectivă reglementată de disp. art.138 lit.d din L.85/2006, materializată prin ţinerea unei contabilităţi fictive, dispariţia unor documente contabile sau neţinerea contabilităţii în conformitate cu legea să fie cauza efectului insolvenţei debitoarei.
Având în vedere că potrivit susţinerilor lichidatorului judiciar, din anul 2004 societatea nu a desfăşurat activitatea, că din anul 2005, cu 3 ani anterior introducerii cererii insolvenţei, societatea debitoare a fost dizolvată de drept în condiţiile legii speciale 359/2004, în cauză nu poate fi reţinută legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu pentru admisibilitatea cererii de atragere a răspunderii civile delictuale, considerente faţă de care în baza art.138 lit.d din L.85/2006, raportat la art.11 lit.g din acelaşi act normativ va respinge cererea creditoarei ca nefondată.
Împotriva acestei sentinţe, în termen şi scutit de plata taxei judiciare de timbru, a declarat recurs creditoarea A.V.A.S. Bucureşti, solicitând modificarea în tot a acesteia, în sensul admiterii acţiunii şi, pe cale de consecinţă, a dispune obligarea pârâtului să suporte întregul pasiv rămas neacoperit de către debitoarea SC”F. P.”SRL.
În dezvoltarea motivelor de recurs s-a învederat că, hotărârea atacată este nelegală, deoarece, fosta conducere a societăţii debitoare este răspunzătoare pentru îndeplinirea tuturor obligaţiilor care revin cu privire la reprezentarea şi buna gestionare a societăţii, potrivit dispoziţiilor generale cuprinse în art.72 şi 73 din Legea nr.31/1990.
Dispoziţiile art.138 lit.”c” din Legea nr.85/2006 are la bază, susţine recurenta, două principii: principiul apărării drepturilor creditorilor societăţii faţă de faptele administratorilor acesteia, care nu iau măsurile cerute de lege în cazul în care societatea se află în încetare de plăţi şi principiul răspunderii administratorilor pentru continuarea unei activităţi care prejudiciază creditorii.
În vederea realizării acestui deziderat, legiuitorul a editat dispoziţiile art.24 alin.(1-2) din Legea nr.85/2006, text din care rezultă că, administratorii unei societăţi comerciale sunt obligaţi să solicite aplicarea legii nr.85/2006, nu numai în situaţia apariţiei stării de încetare de plăţi, ci chiar în situaţia în care această stare este iminentă.
Formularea unei cereri întemeiate pe dispoziţiile Legii procedurii insolvenţei nu este o opţiune a debitorului, ci o obligaţie, care însă în speţă nu a fost îndeplinită.
Culpa pârâtului, susţine recurenta, rezidă din neîndeplinirea unei obligaţii legale, care a avut ca rezultat generarea unui prejudiciu echivalent cu suma rămasă de recuperat de la debitoare.
Pe de altă parte, pentru nevirarea la timp a contribuţiilor la bugetul asigurărilor de sănătate, în conformitate cu prevederile art.55 din OUG nr.150/2002, s-au calculat dobânzi, de asemenea neachitate de către societate, şi care au contribuit la intrarea societăţii în incapacitate de plată.
Prin neplata la termen a contribuţiei la Casa de Asigurări de Sănătate Arad, şi folosirea sumelor de bani respective pentru susţinerea activităţii curente a societăţii, recurenta apreciază că foştii administratori se fac vinovaţi de utilizarea de mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri în scopul încetării de plăţi, faptă prevăzută de art.138 lit.”f” din Legea nr.85/2006.
În drept au fost invocate dispoziţiile art.304 pct.9 şi art.304/1 Cod procedură civilă.
Intimatul pârât Farcaş Doru, prin reprezentantul său a solicitat în şedinţa publică din 17 iunie 2010, respingerea recursului de faţă, fără cheltuieli de judecată.
Verificând hotărârea atacată, prin prisma motivelor de recurs, cât şi din oficiu, conform art.304/1 Cod procedură civilă, Curtea de Apel Oradea a reţinut următoarele:
Prin încheierea nr.117 din 21 ianuarie 2009, Tribunalul Bihor a admis cererea formulată de debitoarea SC”F. P.”SRL Suplacu de Barcău, prin lichidator judiciar Cabinet de Insolvenţă R. M. şi a dispus deschiderea procedurii simplificate de insolvenţă a societăţii.
Prin cererea de chemare în judecată, înregistrată la data de 11 decembrie 2009, creditoarea A.V.A.S Bucureşti, a învederat că, a fost mandată de către Comitetul Creditorilor debitoarei, să formuleze cerere de antrenare a răspunderii patrimoniale a fostului administrator al debitoarei, F. D. I., solicitând obligarea acestuia să suporte pasivul rămas neacoperit, cerere întemeiată pe dispoziţiile art.138 lit.”d” din Legea nr.85/2006.
Conform art.138 din actul normativ mai sus citat, judecătorul sindic poate dispune ca o parte din pasivul debitorului, persoană juridică, ajunsă în stare de insolvenţă, să fie suportate de către membrii organelor de conducere care au contribuit la ajungerea debitorului în această situaţie, prin una din faptele enumerate limitativ de lege.
Din analiza cererii formulate în faţa instanţei de fond, curtea a reţinut că recurenta identifică drept cauză juridică a acţiunii, înţeleasă ca situaţie de fapt calificată juridic, art.138 lit.”d” din Legea privind procedura insolvenţei, aceasta susţinând că, pârâtul – intimat se face vinovat de gestionarea societăţii, potrivit prevederilor generale cuprinse în art.72 – 73 din Legea nr.31/1990, deoarece nu a depus la dosar actele contabile ale debitoarei.
Fiind vorba de răspundere delictuală, înseamnă că, pentru a fi angajată, trebuie îndeplinite condiţiile generale ale răspunderii civile delictuale, care reies din art.998 – 999 Cod civil, fapta ilicită, prejudiciul, legătura de cauzalitate şi culpa, condiţii care capătă în această situaţie unele conotaţii speciale.
Caracterul special al răspunderii reglementat de art.138 din Legea nr.85/2006, constă în aceea că textul de lege delimitează, printr-o enumerare exhaustivă, categoria faptelor ( lit.”a-g) considerente nelegitime, prejudiciul – care este acela al provocării sau contribuirii faptelor la ajungerea debitoarei în stare de insolvenţă, şi, are o cauzalitate tipică între faptă şi prejudiciu, culpa persoanei chemată a răspunde, fiind apreciabilă ”in concreto”.
Aceasta nu ţine de modul în care instanţa apreciază culpa cu mai multă sau mai puţină severitate, ci de faptele, acţiuni sau inacţiuni identificate ca atare, plasate în autoratul pârâtului şi pentru care responsabilitatea aparţine tot acestuia.
Prin urmare, curtea a infirmat argumentele din recurs prin care se arată că, existenţa unei creanţe a recurentei, rămasă neacoperită a fost determinată de neţinerea sau de neraportarea corespunzătoare a activităţii contabile a debitoarei prin grija pârâtului şi reprezintă dovada prejudiciului, a legăturii cauzale şi prezumă culpa, considerându-le nefondate, de vreme ce, aşa cum s-a arătat, legea nu prezumă nici unul din elementele răspunderii persoanelor ce pot sta în judecată, iar prejudiciul pretinsei fapte constă în ajungerea în insolvenţă a debitorului, iar nu întinderea creanţelor sau cauza acestei întinderi, ori a insuficienţei activelor din patrimoniul falitului.
Descrierea generică a faptei prin reiterarea conţinutului textului de lege care reglementează această răspundere în motivarea cererii de chemare în judecată, dublată de lipsa dovezilor care să permită instanţei de fond individualizarea faptelor şi conţinutul lor obiectiv, nu acoperă cerinţa procesuală impusă reclamantului, iar în aceste condiţii acţiunea promovată apare ca lipsită de suportul temeiniciei.
Pe de altă parte, din cererea formulată de lichidatorul judiciar la data de 30 septembrie 2009, pentru închiderea procedurii falimentului, reiese că, societatea debitoare, este dizolvată de către ORC Bihor, în temeiul Legii nr.nr.359/2004, din anul 2005, neavând activitate din cursul anului 2004.
Aşadar, în mod corect a reţinut instanţa de fond că în cauză nu poate fi reţinută legătura de cauzalitate dintre faptă şi prejudiciu pentru admisibilitatea cererii de atragere a răspunderii civile delictuale a pârâtului, fost administrator al societăţii debitoare.
Recurenta a invocat în memoriul de recurs, ca temei legal al antrenării răspunderii patrimoniale şi dispoziţiile art.138 lit.”f” din Legea nr.85/2006, temei legal cu care instanţa de fond nu a investită să-l soluţioneze, fiind inadmisibilă invocarea acestuia pentru prima dată în calea de atac a recursului.
Cât priveşte fapta prevăzută de art.138 lit.”c” din acelaşi act normativ, din probatorul administrat nu rezultă că intimatul – pârât a dispus în interes personal, continuarea activităţii societăţii, deşi era evidentă atragerea stării de insolvenţă.
Pe de altă parte, desfăşurarea unei activităţi manageriale neperformante, obţinerea unor rezultate negative, nu atrage incidenţa dispoziţiilor art.138, prin care se sancţionează exclusiv săvârşirea culpabilă a actelor limitativ prevăzute ce au drept consecinţă insolvenţa societăţii comerciale.
Faţă de cele relevate mai sus, apreciind că nu subzistă nici una din criticile invocate, Curtea de Apel Oradea, în temeiul art.312 alin.(1) Cod procedură civilă, urmează să respingă ca nefondat recursul de faţă, constatând că nu s-au solicitat cheltuieli de judecată.
(Decizia nr.450/C/17.06.2010 a Curţii de Apel Oradea – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal).
