Materie : RECURS COMERCIAL. PROCEDURA INSOLVENŢEI.
– art.1042, 1043, 1053 Cod civil;
– art.3041, 312 Cod procedură civilă.
Procedura insolvenţei se poate deschide dacă creditorul face dovada existenţei unei creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva debitorului; preluarea contractului de credit al debitorului de către garanţii fidejusori şi rescadenţarea debitului produce efecte şi faţă de debitorul principal a cărui insolvenţă nu se poate solicita de creditor câtă vreme creanţa iniţială rescadenţată nu este exigibilă datorită convenţiei ulterioare încheiate între creditor şi garanţii fidejusori.
Prin sentinţa nr.994/2010 Tribunalul Bihor a admis contestaţia formulată de către contestatoarea debitoare SC F. SRL la cererea de deschidere a procedurii insolvenţei formulată de creditoarea SC BC I.S.R.SA ARAD.
A respins cererea formulată de creditor în contradictoriu cu debitoarea.
Pentru a hotărî astfel, instanţa de fond a reţinut a reţinut că potrivit art.31 alin.1 din L.85/2006 privind procedura insolvenţei, „Orice creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii prevăzute de lege împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă poate introduce o cerere introductivă, (…)”.
Potrivit art.3 din actul normativ menţionat mai sus, prin creditor îndreptăţit să solicite deschiderea procedurii insolvenţei se înţelege creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile. De asemenea, textul menţionat prevede că „insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile; insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori (…)”.
Din conţinutul textelor de lege menţionate mai sus reiese că pentru a se putea dispune deschiderea procedurii insolvenţei, sunt necesare întrunirea următoarelor condiţii, şi anume existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile împotriva patrimoniului debitoarei, să fi trecut mai mult de 30 de zile de la data scadenţei, iar debitoarea să nu fi achitat creanţa faţă de creditori. Alături de aceste condiţii, mai este necesar ca valoarea creanţei să fie de 30.000 RON, iar pentru salariaţi de 6 salarii medii pe economie.
În speţă, judecătorul sindic a constatat că, prin convenţia din data de 18.02.2010 părţile au stabilit ca suma datorată de către debitoare să fie plătită în rate în perioada 19.03.2010-20.01.2011.
Faţă de această înţelegere intervenită între părţi, judecătorul sindic a apreciat că în cauză nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art.3 pct.6, art.33 pct.2 şi pct.5 şi urm. din L.85/2006, respectiv creanţa nu este exigibilă.
Împotriva acestei sentinţe, în termen, a formulat recurs creditoarea solicitând admiterea recursului, modificarea în întregime a sentinţei atacate în sensul admiterii cererii formulate privind deschiderea procedurii insolvenţei asupra debitoarei, numirea în calitatea de administrator judiciar al debitoarei Cabinet Individual de Insolvenţă F.D.L.
În motivarea recursului său a arătat că hotărârea instanţei de fond este netemeinică şi nelegală, deoarece conform documentelor depuse la dosar rezultă că debitoarea are o creanţă certă, lichidă şi exigibilă în sumă de 11.487,08 Euro.
Împotriva cererii de deschidere a procedurii, debitoarea a formulat contestaţie depunând în probaţiune convenţia de plată încheiată la data de 18.02.2010 între bancă şi garanţii fidejusori C.F.G. şi C.R.M.
Contractul de împrumut a fost încheiat între Banca şi SC F.SRL, iar convenţia de plată nu a intervenit între aceleaşi părţi, astfel că în conformitate cu prevederile art.973 cod civil convenţiile nu au efect decât între părţile contractante, nefiind semnatara acestei convenţii SC F.SRL nu poate beneficia de drepturile dobândite de garanţii fidejusori, nu poate invoca noile termene de plată.
Examinând hotărârea recurată, atât prin prisma criticilor formulate, cât şi sub toate aspectele potrivit art.304 indice 1 Cod procedură civilă, instanţa a reţinut că recursul este nefondat, motiv pentru care îl va respinge potrivit art.312 Cod procedură civilă.
La data de 18.02.2010 între creditoare şi garanţii fidejusori ai debitoarei faţă de care s-a formulat cererea de deschidere a insolvenţei a intervenit o convenţie prin care s-a reglementat modalitatea de achitare a creditelor, dobânzilor şi comisioanelor aferente datorate societăţii debitoare în baza contractului de credit nr.153/22.11.2006 cu actele adiţionale nr.1/21.05.2009, 2/20.08.2007, 3/19.11.2007 şi 4/18.01.2008, obligaţii de plată garantate de garanţii fidejusori prin contractul de fidejusiune.
Potrivit aceleaşi înţelegeri convenţia încheiată îşi produce efectele până la data de 20.01.2011.
Aşadar, ţinând cont de conţinutul convenţiei, corect a procedat judecătorul sindic respingând cererea de deschidere a procedurii insolvenţei faţă de debitoare pe considerentul că în speţă nu este vorba de o creanţa certă, lichidă şi exigibilă.
Chiar dacă convenţiile în general produc efecte relative, deci doar între părţile contractante, în cauza de faţă fiind în prezenţa unui contract de credit încheiat de societatea debitoare şi a unui contract de fidejusiune, accesoriu contractului de credit, contractul de fidejusiune cu privire la care s-a încheiat convenţia în discuţie, dă naştere la raporturi atât între fidejusori şi debitorul principal, dar şi între fidejusori şi creditor.
Din acest punct de vedere, nu se poate reţine că această convenţie nu produce efecte faţă de debitoare, cum susţine recurenta.
Pe de altă parte, cum fidejusiunea este contractul prin care o persoană denumită fidejusor se obligă faţă de creditorul unei alte persoane să execute obligaţia celui pentru care garantează, în cazul în care acesta nu o va executa, din moment ce între creditor şi fidejusori a intervenit această convenţie de reeşalonare a întregii datorii, nu se justifică deschiderea procedurii insolvenţei faţă de debitor pentru aceeaşi datorie.
Nu în ultimul rând, fidejusorii obligându-se în solidar cu debitorul şi renunţând la beneficiul de diviziune şi discuţiune, ei devin debitori principali, astfel că, creditorul poate alege şi urmări pe oricare dintre ei şi anume pe acela care îi convine mai bine( art.1042 cod civil ).
Este adevărat că urmărirea unui debitor solidar nu opreşte creditorul să urmărească ceilalţi debitori solidari, aşa cum reiese din art.1043 cod civil, însă acest articol se referă la urmărire silită cu formele ei prevăzute de lege şi nu la procedura concursuală la care a apelat creditoarea, cu atât mai mult cu cât potrivit art.1053 alin.2 cod civil, dacă unul dintre codebitori este nesolvabil, atunci pierderea cauzată de nesolvabilitatea acestuia se împarte în mod proporţional între toţi ceilalţi codebitori şi între acela care a făcut plata .
Răspunzând criticilor recurentei care s-au dovedit a fi nefondate recursul a fost respins.
(Decizia nr.672/C/4.11.2010 a Curţii de Apel Oradea – Secţia comercială şi de contencios administrativ şi fiscal).
