Reorganizare judiciară şi faliment. Antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitorului falit. Limite. Inaplicabilitatea dispoziţiilor art. 236 alin. 2 din Legea nr. 31/1990
Legea nr. 31/1990 – art. 236 alin. (2)
Legea nr. 64/1995 – art. 137
Dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privitoare la transmiterea universală a patrimoniului societăţii către asociatul unic, fără lichidare, nu sunt aplicabile în procedura specială a reorganizării judiciare şi a falimentului prevăzută de Legea nr. 64/1995, pentru antrenarea răspunderii membrilor organelor de conducere ale debitorului falit, iar lipsa de previziune a administratorului acestuia nu poate fi asimilată cu faptele enumerate de art. 137 din lege.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială şi de contencios administrativ,
decizia nr. 1601/R din 14 decembrie 2006
Prin sentinţa civilă nr. 470/JSD din 15 iunie 2006, pronunţată de Tribunalului Caraş-Severin, judecătorul sindic a dispus închiderea procedurii lichidării judiciare deschisă potrivit dispoziţiilor Legii nr. 64/1995, republicată, împotriva debitoarei societate comercială, aflată în stare de faliment. A constatat că debitoarea este dizolvată conform dispoziţiilor art. 222 alin. (1) lit. f din Legea nr. 31/1990, republicată, prin faliment, a aprobat raportul final privind lichidarea judiciară a debitoarei, întocmit de către lichidatorul judiciar, care face parte integrantă din sentinţă, a dispus radierea debitoarei din Registrul Comerţului de pe lângă Tribunalul Caraş-Severin şi a dispus respingerea cererii formulată de Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Caraş-Severin, precum şi cererea formulată de creditoarea societate comercială pentru antrenarea răspunderii materiale faţă de administratorul persoană fizică.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul sindic a reţinut că faţă de împrejurarea că debitoarea nu mai desfăşoară nici un fel de activitate comercială, că în averea sa nu mai are nici un bun care ar putea să facă obiectul valorificării şi că nu mai are nici o lichiditate pentru îndestularea creditorilor până la concurenţa creanţelor datorate, precum şi în vederea acoperirii cheltuielilor de lichidare, în conformitate cu prevederile art. 130 din Legea nr. 64/1995, republicată, a dispus închiderea procedurii falimentului a debitoarei.
Analizând cererile de antrenare a răspunderii patrimoniale formulate de către creditoarele Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Caraş-Severin şi o societate comercială, coroborate cu rapoartele lichidatorului judiciar, judecătorul sindic a constatat că acestea sunt neîntemeiate.
Analizând motivul invocat de creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Caraş-Severin, că administratorul debitoarei nu a ţinut evidenţa contabilă, potrivit legii, şi nu a făcut dovada că ar fi ţinut o asemenea evidenţă contabilă, instanţa de fond a constatat că prin raportul privind cauzele şi împrejurările care au dus la insolvenţa debitoarei se arată că din investigaţiile efectuate şi din documentele avute la dispoziţie nu s-a constatat săvârşirea unor fapte de natura celor prevăzute de art. 137 alin. 1 lit. a – g din Legea nr. 64/1995, republicată.
Faţă de acestea, ţinând cont de faptul că creditoarea Direcţia Generală a Finanţelor Publice a judeţului Caraş-Severin doar invocă ca temei juridic al răspunderii prevederile art. 137 lit. d din Legea nr. 64/1995, fără a indica probele din care rezultă săvârşirea acestei fapte, instanţa a dispus respingerea cererii pentru antrenarea răspunderii patrimoniale faţă de administratorul persoană fizică, reţinând că acesta nu se face vinovat de deturnarea sau ascunderea unei părţi din activul persoanei juridice, creditoarea formulând această afirmaţie fără a arăta modul în care s-a realizat fapta respectivă şi fără să anexeze sau să indice probe existente deja la dosarul procedurii.
Pe de altă parte, s-a reţinut că prin cererea formulată de creditoarea societate comercială, aceasta a solicitat atragerea răspunderii materiale a administratorului societăţii debitoare pentru intenţia vădită a acestuia de a lăsa societatea în stare de insolvenţă şi pentru reaua-credinţă privind neplata creanţelor comerciale. Or, simpla constatare a existenţei vreuneia din faptele enumerate nu este suficient pentru antrenarea răspunderii, ci este necesară dovedirea legăturii de cauzalitate dintre această faptă şi starea de insolvenţă a debitoarei.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs creditoarea, societate comercială criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie.
Prin decizia civilă nr. 1601/R din 14 decembrie 2006, Curtea de Apel Timişoara a respins recursul declarat de creditoarea societate comercială.
Curtea a constatat că judecătorul sindic a reţinut corect starea de fapt în raport de probaţiunea administrată în cauză şi a pronunţat o hotărâre legală şi temeinică ca urmare a aprecierii corespunzătoare a probelor, a interpretării judicioase a actelor juridice deduse judecăţii şi a aplicării corecte a dispoziţiilor legale în materie.
Cât priveşte susţinerile creditoarei din motivele de recurs referitoare la incidenţa în cauză a dispoziţiilor art. 236 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 privitoare la transmiterea universală a patrimoniului societăţii către asociatul unic, fără lichidare, acestea nu pot fi primite în condiţiile în care vizează procedura lichidării voluntare prevăzute de acest act normativ, iar nu procedura specială a reorganizării judiciare şi a falimentului prevăzută de Legea nr. 64/1995, concluzie ce se impune fără echivoc printr-o interpretare sistematică şi teleologică a normei în discuţie.
Pe de altă parte, pretinsa lipsă de previziune a administratorului societăţii debitoare, invocată de creditoare în motivele de recurs, nu poate fi asimilată cu faptele enumerate de art. 137 din Legea nr. 64/1995, republicată, cu modificările ulterioare, întrucât în timp ce lipsa de previziune ce se impută de către recurentă presupune o apreciere incorectă a realităţii, o insuficientă analiză a pieţii şi a altor elemente economice, chiar din culpa membrilor organelor de conducere, pentru antrenarea răspunderii administratorului întemeiată pe dispoziţiile art. 137 din lege-ca specie a răspunderii delictuale-trebuie să fie întrunite cumulativ toate condiţiile acestei răspunderi cum, de altfel, corect a apreciat şi lichidatorul judiciar în faţa primei instanţe, dar şi în faţa instanţei de recurs, prin întâmpinare, inclusiv cea referitoare la existenţa raportului de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu, cerinţă care nu s-a dovedit a fi întrunite în speţă.
1
