Societate comercială aflată în lichidare potrivit Legii nr. 31/1990, republicată, cu modificările ulterioare. Radiere din registrul comerţului. Legalitatea măsurii
Legea nr. 31/1990 republicată, art. 252 – 2702
Din analiza prevederilor legale referitoare la procedura de lichidare a societăţilor comerciale (Titlul VII din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, art. 252 – 2702) rezultă că legiuitorul nu condiţionează radierea persoanei juridice din registrul comerţului de plata creanţelor pe care diverşi creditori le au împotriva societăţii supuse radierii, fie ele şi creanţe bugetare.
Potrivit art. 2701 din legea menţionată, în cazul în care societatea aflată în lichidare este în stare de insolvenţă, lichidatorul este obligat să ceară deschiderea procedurii insolvenţei, în condiţiile legislaţiei insolvenţei creditorii putând cere, la rândul lor, declanşarea acestei proceduri faţă de societatea aflată în curs de lichidare.
Cu toate acestea, trebuie avută în vedere împrejurarea că art. 2702 din acelaşi act normativ statuează expres că judecătorul-sindic, constatând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea insolvenţei, va dispune deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei. Altfel spus, pentru a se putea deschide procedura de insolvenţă faţă de societatea comercială aflată în lichidare este imperios necesar ca toate condiţiile cerute de legiuitor pentru declanşarea acestei proceduri să fie îndeplinite faţă de respectiva societate debitoare.
Curtea de Apel Timişoara, Secţia comercială, decizia civilă nr. 905 din 11 septembrie 2007
Prin încheierea nr. 7079 din 29 mai 2007 judecătorul delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Timiş a aprobat raportul final întocmit de lichidatorul M I.P.U.R.L. Timişoara şi a dispus radierea din registrul comerţului a S.C. „D.” S.R.L. Lugoj, având numărul de ordine J35/1153/1995, precum şi înregistrarea menţiunii de radiere, dispunând, totodată, descărcarea de îndatoriri a lichidatorului judiciar în ceea ce priveşte societatea menţionată şi stabilirea unui onorariu în cuantum de 1.500 lei, plata acestei sume urmând să fie făcută din fondul de lichidare constituit în temeiul art. 4 alin. 4 din Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei, de către U.N.P.I.R. – Filiala Timiş.
Pentru a hotărî astfel, judecătorul delegat a constatat că prin cererea nr. C 18794/ 04.12.2006 lichidatorul M I.P.U.R.L. a solicitat radierea S.C. „D.” S.R.L. din registrul comerţului şi stabilirea onorariului practicianului, întrucât în cauză, la data de 30 noiembrie 2006, a fost întocmit raportul de lichidare al societăţii debitoare, din cuprinsul căruia rezultă că aceasta nu mai funcţionează la sediul social, nici unul dintre cei doi asociaţi neputând fi contactat, lichidatorul notificând creditorii bugetari pentru a-şi depune eventualele cereri de creanţă faţă de societatea debitoare, dintre aceştia doar A.F.P. Lugoj şi A.V.A.S. Bucureşti declarându-şi creanţele în cuantum de 50 lei primul creditor, respectiv 26,68 U.S.D., dar nu mai puţin de 84,24 lei, cel din urmă, astfel că în speţă sunt îndeplinite cerinţele art. 260 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată.
Împotriva acestei încheieri a declarat recurs petenta A.V.A.S. Bucureşti solicitând casarea hotărârii atacate în sensul respingerii cererii de radiere şi obligarea lichidatorului judiciar să deschidă faţă de societatea debitoare procedura insolvenţei prevăzută de Legea nr. 85/2006, având în vedere îndeplinirea condiţiilor cerute de art. 2701 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, prin hotărârea pronunţată instanţa încălcând formele de procedură stabilite sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. (2) C.proc.civ., motiv de recurs prevăzut de art. 304 pct. 5 din acelaşi cod, încheierea fiind lipsită de temei legal ori dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii, în cauză existând şi motivul de recurs prevăzut de pct. 9 al articolului amintit. De asemenea, recursul fiind îndreptat împotriva unei hotărâri care nu poate fi atacată cu apel, calea de atac nu este limitată la motivele de casare sau de modificare prevăzute de art. 304 din Codul procedură civilă, instanţa de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele potrivit dispoziţiilor art. 3041 C.proc.civ.
În fapt, A.V.A.S. Bucureşti, ca instituţie a administraţiei publice centrale, este creditor faţă de societatea comercială radiată prin hotărârea judecătorului delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Timiş, recurenta având sarcina realizării creanţelor faţă de societăţile comerciale dizolvate în vederea stingerii prin plată a datoriei publice interne.
Radierea societăţilor comerciale are ca efect dispariţia acestora ca subiecte de drept titulare de drepturi şi obligaţii şi conduce, implicit, la imposibilitatea A.V.A.S. de a recupera creanţe importante faţă de aceste societăţi. Odată cu radierea societăţilor comerciale debitoare faţă de A.V.A.S., bunurile mobile sau imobile din patrimoniul acestora nu vor mai putea fi urmărite în vederea acoperiri creanţelor deţinute, prin aceasta creându-se un prejudiciu imposibil de recuperat în condiţii legale. Această finalitate creează avantaje pentru debitor, care prin radierea sa nu mai poate fi urmărit şi îi dezavantajează pe creditori, instituţiei recurente încălcându-i-se dreptul de a-şi satisface creanţele prin valorificarea bunurilor din patrimoniul debitorilor.
Conform prevederilor art. 31 alin. (7) din Legea nr. 359/2004, bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din registrul comerţului, în condiţiile alin. 5 şi 6, se consideră bunuri abandonate. În acest fel, stingerea datoriei publice interne a statului rămâne un scop imposibil de realizat, prevalând obiectivul de a sancţiona firmele pentru nepreschimbarea în termen a certificatului fiscal şi a celui de înmatriculare, Legea nr. 359/2004 transformându-se dintr-un instrument de „curăţare” a registrului comerţului, într-unul de prejudiciere a creditorilor care nu îşi mai pot realiza creanţele.
Nu în ultimul rând, deşi potrivit art. 2701 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, în cazul în care societatea aflată în lichidare este în stare de insolvenţă, practicianul este obligat să ceară deschiderea procedurii insolvenţei, în speţă această obligaţie imperativă nu a fost respectată de către lichidatorul M I.P.U.R.L. Pe de altă parte, el avea şi obligaţia de a administra efectiv procedura lichidării acestei societăţi comerciale, aspect neîndeplinit în cauză, lichidatorul neintrând nici măcar în posesia actelor contabile ale debitoarei, mulţumindu-se să constate numai anumite aspecte, respectiv faptul că la dosar au fost depuse anumite declaraţii de creanţă din partea unor instituţii ale statului.
Prin decizia civilă nr. 905 din 11 septembrie 2007, Curtea de Apel Timişoara a respins ca nefondat recursul declarat de petenta A.V.A.S. Bucureşti împotriva încheierii nr. 7079 din 29 mai 2007 pronunţată de judecătorul delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Timiş în dosarul nr. J35/1153/1995.
În considerente s-a reţinut că în mod corect judecătorul delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Timiş a admis cererea formulată de lichidatorul M I.P.U.R.L. Timişoara şi a aprobat raportul final privind lichidarea debitoarei S.C. „D.” S.R.L. Lugoj, dispunând, totodată, radierea acestei societăţi din registrul comerţului şi descărcarea lichidatorului judiciar de orice îndatoriri în ceea ce priveşte procedura de lichidare a acesteia, în conformitate cu dispoziţiile art. 260 din Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale, republicată şi modificată.
Potrivit acestui text de lege, lichidarea societăţii trebuie terminată în cel mult 3 ani de la data dizolvării, pentru motive temeinice, tribunalul putând prelungi acest termen cu cel mult 2 ani. În termen de 15 zile de la terminarea lichidării, lichidatorii au obligaţia să ceară radierea societăţii din registrul comerţului, sub sancţiunea unei amenzi judiciare de 200 lei pentru fiecare zi de întârziere, care va fi aplicată de judecătorul delegat, în urma sesizării oricărei părţi interesate, prin încheiere. Încheierea judecătorului delegat este executorie şi supusă recursului, radierea putându-se face şi din oficiu.
Intimata S.C. „D.” S.R.L. a fost supusă procedurii de lichidare ca urmare a faptului că nu şi-a preschimbat, în termenul prevăzut de Legea nr. 359/2004, certificatul de înmatriculare şi cel de înregistrare fiscală cu noul certificat de înregistrare conţinând codul unic de înregistrare.
După numirea sa în calitate de lichidator, M I.P.U.R.L. a notificat creditorii bugetari pentru a-şi depune eventualele cereri de creanţă faţă de societatea debitoare, respectiv Primăria Lugoj, A.V.A.S. Bucureşti, A.F.P. Lugoj, I.T.M. Timiş, Casa de Asigurări de Sănătate, C.N.P.A.S. şi Agenţia Judeţeană a Forţei de Muncă, dintre aceştia doar recurenta şi A.F.P. Lugoj declarându-şi creanţele în cuantum de 26,68 U.S.D., dar nu mai puţin de 84,24 lei prima creditoare, respectiv, 50 lei cealaltă.
În urma demersurilor întreprinse de către lichidator, acesta nu a identificat în patrimoniul societăţii aflată în procedura de lichidare, nici un bun mobil sau imobil, aspect care rezultă în mod neîndoielnic din cuprinsul adreselor nr. 45667/06.07.2007 emisă de Administraţia Finanţelor Publice Lugoj – Serviciul Colectare Executare Silită şi nr. 47601/08.08.2007 a Consiliului Local al Municipiului Lugoj – Direcţia Impozite şi Taxe, Executări Bugetare, acte existente la dosar, ambele instituţii arătând că S.C. „D.” S.R.L. nu figurează în evidenţele lor cu bunuri de nici un fel. De asemenea, lichidatorul a încercat să-i contacteze pe asociaţii societăţii, însă aceştia nu au putut fi găsiţi, la sediul social persoana juridică nemaidesfăşurând vreo activitate, imobilul fiind locuit de o altă familie, asociaţii neputând fi localizaţi nici la domiciliile lor, fiind mutaţi de la acele adrese, iar la Direcţia de Evidenţă a Persoanelor Timişoara din cadrul Consiliului Local al Municipiului Timişoara nu apar înscrişi cu noile domicilii.
Din analiza prevederilor legale referitoare la procedura de lichidare a societăţilor comerciale (Titlul VII din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, art. 252 – 2702) rezultă cu claritate faptul că legiuitorul nu condiţionează radierea persoanei juridice din registrul comerţului de plata creanţelor pe care diverşi creditori le au împotriva societăţii supuse radierii, fie ele şi creanţe bugetare. Pe de altă parte, radierea S.C. „D.” S.R.L. din registrul comerţului nu afectează drepturile şi interesele recurentei A.V.A.S. Bucureşti în condiţiile în care, potrivit alin. 7 al art. 31 din Legea nr. 359/2004, bunurile rămase în patrimoniul persoanei juridice după radierea acesteia din registrul comerţului în condiţiile alin. 5 şi 6 se consideră bunuri abandonate, aspect recunoscut de instituţia recurentă prin însăşi cererea de recurs. Or, este ştiut faptul că în conformitate cu dispoziţiile art. 646 C.civ., bunurile fără stăpân sunt ale statului.
Este adevărat că potrivit art. 2701 din Legea nr. 31/1990, republicată şi modificată, în cazul în care societatea aflată în lichidare este în stare de insolvenţă, lichidatorul este obligat să ceară deschiderea procedurii insolvenţei, în condiţiile legislaţiei insolvenţei creditorii putând cere, la rândul lor, declanşarea acestei proceduri faţă de societatea aflată în curs de lichidare, o asemenea cerere nefiind formulată în cauză de către lichidatorul M I.P.U.R.L. Însă, acest lucru nu poate duce la admiterea recursului de faţă întrucât instituţia recurentă omite să aibă în vedere împrejurarea că art. 2702 din acelaşi act normativ statuează expres următoarele: „constatând îndeplinirea condiţiilor prevăzute de Legea insolvenţei, judecătorul-sindic va dispune deschiderea procedurii simplificate a insolvenţei”. Astfel, este evident faptul că pentru a se putea declanşa procedura de insolvenţă faţă de debitoarea S.C. D S.R.L. Lugoj era imperios necesar ca toate condiţiile cerute de legiuitor pentru deschiderea acestei proceduri să fie îndeplinite faţă de societatea debitoare.
Din cuprinsul Legii nr. 85/2006 rezultă că orice creditor îndreptăţit poate să solicite deschiderea procedurii reglementate de acest act normativ împotriva unui debitor prezumat în insolvenţă, în acest sens având dreptul să formuleze o cerere introductivă (art. 31), prin creditor îndreptăţit înţelegându-se creditorul a cărui creanţă împotriva patrimoniului debitorului este certă, lichidă şi exigibilă de mai mult de 30 de zile (art. 3 pct. 6). Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile, ea fiind prezumată ca vădită atunci când debitorul, după 30 de zile de la scadenţă, nu a plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori (art. 3 pct. 1 lit. a). Ca atare, dispoziţiile legale privind procedura insolvenţei se aplică dacă sunt îndeplinite cele două condiţii de fond prevăzut de art. 1 din legea amintită, respectiv debitorul să facă parte din categoriile prevăzute de acest text, respectiv să fie un comerciant persoană fizică, acţionând individual sau o asociaţie familială, o societate comercială, o societate cooperativă, o organizaţie cooperatistă, o societate agricolă, un grup de interes economic sau orice altă persoană juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice, şi debitorul să se afle în insolvenţă. De asemenea, în conformitate cu Legea nr. 85/2006, printre condiţiile cerute a fi întrunite pentru a se putea deschide această procedură specială faţă de debitorii aflaţi în stare de insolvenţă se numără şi aceea ca creanţa datorată să atingă valoarea-prag cerută de acest act normativ. Potrivit art. 3 pct. 12, valoarea-prag reprezintă cuantumul minim al creanţei pentru a putea fi introdusă cererea creditorului, acesta fiind de 10.000 lei (RON), iar pentru salariaţi, de 6 salarii medii pe economie. Or, aşa cum rezultă din cuprinsul raportului final de lichidare şi din cele două cereri de declarare a creanţelor, totalul debitelor societăţii aflată în procedura de lichidare reglementată de Legea societăţilor comerciale se ridică la doar 134,24 lei.
Cu toate că recurenta susţine că intimatul, deşi avea obligaţia de a administra efectiv procedura lichidării acestei societăţi comerciale, nu şi-ar fi îndeplinit această îndatorire prevăzută de lege în sarcina sa, mulţumindu-se să constate numai anumite aspecte, el neintrând nici măcar în posesia actelor contabile ale debitoarei, Curtea apreciază că nici această critică nu poate fi primită.
Din cuprinsul actelor anexate la raportul final de lichidare rezultă cu claritate că lichidatorul a făcut toate demersurile legale posibile încercând să intre în posesia actelor financiar-contabile ale societăţii dizolvate, să ia legătura cu asociaţii persoanei juridice şi să identifice eventualele bunuri pe care aceasta le-ar deţine în patrimoniu, încercări care, însă, fie nu au dat nici un rezultat (precum cea referitoare la contactarea asociaţilor), fie nu au dus la identificarea vreunui bun al societăţii (a se vedea răspunsul instituţiilor de evidenţă fiscală), astfel că nu i se poate imputa acestuia că nu ar fi depus diligenţele necesare în vederea identificării bunurilor societăţii aflată în procedura de dizolvare. Mai mult decât atât, recurenta nu a indicat care ar fi probele din care ar rezulta că debitoarea ar avea bunuri în patrimoniu sau ce anume consideră că mai trebuia făcut în cauză.
Nici motivul de recurs prevăzut de pct. 5 al art. 304 nu este întemeiat, în speţă, prin încheierea pronunţată judecătorul delegat la O.R.C. de pe lângă Tribunalul Timiş neîncălcând vreo formă de procedură prevăzută sub sancţiunea nulităţii de art. 105 alin. 2 din Codul de procedură civilă. De altfel, instituţia recurentă nici nu a dezvoltat în vreun fel acest motiv de recurs, neprecizând, în concret, la care forme de procedură s-a referit în cuprinsul căii de atac declarate.
Nu în ultimul rând, chiar dacă hotărârea recurată nu poate fi atacată cu apel, ceea ce face ca în cauză să fie incidente şi prevederile art. 3041 Cod procedură civilă, în conformitate cu care recursul declarat împotriva unei hotărâri care, potrivit legii, nu poate fi atacată cu apel, nu este limitat la motivele de casare prevăzute de art. 304 (şi nu la toate motivele prevăzute de acest text de lege, cum greşit susţine creditoarea recurentă), instanţa de recurs având posibilitatea să examineze cauza sub toate aspectele, nu înseamnă că un recurs omisso medio devine în mod automat admisibil. Aceasta, pentru că instanţa de control judiciar, soluţionând calea de atac a recursului, nu trebuie să procedeze la o judecată din nou a procesului, ci numai să verifice dacă hotărârea primei instanţe a fost sau nu pronunţată cu respectarea legii, acest examen urmând să fie făcut numai în raport cu motivele invocate de recurent sau cele care ar putea fi ridicate din oficiu. Însă, din oficiu, în conformitate cu dispoziţiile art. 306 alin. 2 C.proc.civ., instanţa poate ridica numai motive de ordine publică, asemenea motive nefiind identificate în speţă.
