Prin cererea formulată şi înregistrată pe rolul Judecătoriei Mizil sub nr. 329/259/18.02.2011, reclamanta-creditoare S.C. A.C. SRL a chemat în judecată pe pârâta-debitoare S.C. ETC S.R.L. actualmente S.C. O.L. S.R.L., solicitând instanţei ca, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să se dispună emiterea unei ordonanţe care să conţină somaţia debitoarei la plata către creditoare a sumei de 59.927 lei reprezentând comision încasat nelegal inclusiv TVA, dobânzi la nivelul ratei de scont a BNR de la data scadenţei până la data achitării debitului, cu cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii, reclamanta-creditoare a arătat că la data de 12.02.2007 a încheiat cu pârâta două convenţii de afiliere însoţite de anexe în vederea derulării unor operaţiuni comerciale, în sensul acceptării de către creditoare ca mijloc de plată tichete de masă şi tichete cadou în contul mărfurilor vândute prin magazinele societăţii creditoarei.
A mai arăta reclamanta că, după colectarea acestor tichete de la magazine în baza borderourilor de însoţire transmise de către emitenta debitoare, aceasta se obliga să achite creditoarei contravaloarea mijloacelor de plată minus un comision care varia în funcţie de numărul de zile în care urma să fie făcută decontarea, respectiv plata acestora către creditoare. S-a arătat în cerere că, în urma negocierilor purtate la momentul semnării contractelor, s-a stabilit un comision de 3% din valoarea sumelor înscrise în tichete pentru ambele forme ale mijloacelor de plată, iar o modificare a acestui comision nu putea fi operată decât în condiţiile art.4.1 lit.a alin.2 ale ambelor convenţii şi care preciza că o modificare a comisionului nu este posibilă decât cu acordul ambelor părţi şi pe baza unei notificări transmise înainte cu cel puţin 15 zile înainte de data intrării în vigoare a modificării, iar în cazul în care persoana afiliată nu era de acord cu această modificare se putea proceda la rezilierea convenţiei. A menţionat creditoarea că, în perioada 22.12.2010-26.01.2011 a transmis un nr. de 14 borderouri având numerele 128003, 127970,0129222, 129209, 130587, 131448, 266919, câte 7 pentru fiecare categorie de tichete în valoare totală de 130.372 lei, în vederea decontării. Creditoarea a precizat că pentru aceste tichete, societatea debitoare trebuia să reţină comisionul de 3% în sumă de 3.960 lei şi 950 lei TVA., în realitate societatea emitentă reţinând în mod abuziv şi cu nerespectarea vădită a clauzelor comerciale un comision de 40% reprezentând suma de 52.289 lei şi 12.549 lei TVA, fapt probat prin conţinutul facturilor fiscale prin care creditoarei i-a fost rambursată contravaloarea tichetelor de masă, unde la detalii de rambursare se precizează numărul de tichete, valoarea acestora, sumele rambursate şi valoarea sumelor reţinute ca şi comision. A arătat reclamanta creditoare că nu a primit niciun fel de notificare conform contractului cu privire la modificarea procentului de 3%, singurele notificări fiind primite la data de 14.01.2011 sub nr.319 şi la 21.01.2011 sub nr.516, prin care i s-a adus la cunoştinţă că începând cu data de 27.12.2010 debitoarea nu mai beneficiază de licenţă şi nu mai deţine calitatea de emitent de tichete, ultima zi de emitere a acestora fiind 23.12.2010, însă tichetele transmise cu borderourile de mai sus sunt emise anterior acestei date în condiţii legale, drept dovadă debitoarea achitându-le parţial.
În drept, reclamanta şi-a întemeiat cererea pe OUG 119/2007, pe prevederile art.969, 1073 şi următoarele din Codul civil şi pe disp. Art.274 Cod pr. civilă.
În dovedirea cererii s-au anexat convenţiile de afiliere şi anexele comision, copiile facturilor, borderou tichete, dovezile de comunicare a notificărilor şi notificările.
La termenul din 30.03.2011, pârâta debitoare S.C. O. L. S.R.L. (fosta S.C. E.T. Company S.R.L.) a formulat întâmpinare prin care a invocat următoarele excepţii:
Excepţia de litispendenţă prev. de art.163-164 C.pr.civ. deoarece pe rolul Judecătoriei Mizil se mai află un dosar cu acelaşi obiect, aceeaşi cauză şi între aceleaşi părţi, respectiv doarul nr.330/259/2011.
Excepţia necompetenţei teritoriale a instanţei faţă de împrejurarea că părţile au stabilit, anticipat, prin art.VII din convenţia de afiliere instanţa competentă, invocând în acelaşi timp şi art.7 C.pr.civ.
Pe fond, s-a solicitat respingerea cererii de emitere a ordonanţei de plată ca neîntemeiată, deoarece creanţa nu este certă, nerezultând din cuprinsul contractului comercial încheiat între părţi care este suma de plată pe care reclamanta consideră că o datorează, sume care sunt menţionate într-un tabel întocmit chiar de reclamantă care nu poartă semnătura şi ştampila societăţii pârâte, iar în cuprinsul contractului nu este menţionată nicio sumă de plată.
S-a mai arătat în întâmpinare că anexa cu privire la plata comisionului priveşte termenul în care ,,Unitatea Afiliată” respectiv S.C.A.& C. SRL trebuie să plătească pârâtei comisionul şi valoarea acestuia, creditoarea din prezenta cauză fiind debitoare, solicitând sume de bani pe baza unor facturi în care reclamanta are calitatea de ,,cumpărător”. S-a mai arătat că societatea creditoare a fost notificată anterior cu privire la majorarea comisionului dasr şi cu privire la faptul că, în urma tranzacţiei încheiată cu SC E. România SRL, pârâta nu mai are calitatea de emitent al tichetelor de masă drept pentru care contractul este reziliat începând cu data de 14.01.2011. A precizat pârâta că la data de 23.12.2010 între SC E. Company SRL (acum cu denumirea de SC O. L. SRL) şi SC E. România SRL a fost încheiat un contract de vânzare cumpărare a fondului de comerţcare a inclus clientela, mărcile, utilajele şi stocul de materii prime, demarând procedurile de dizolvare a societăţii în vederea lichidării acesteia. Se mai arată că denumirea societăţii nu a fost schimbată pentru a se sustrage de la executarea obligaţiilor aşa cum se susţine de către reclamantă, ci pentru că, vânzând mărcile societăţii către SC E. România SRL printre care şi marca ,,E. COMPANY”, nemaifiind proprietatea ei, în mod logic nu o mai putea folosi.
Prin încheierea din data de 30.03.2011, instanţa a admis excepţia litispendenţei, dispunându-se ataşarea dosarului nr.330/259/2011 la dosarul nr.329/259/2011, deoarece există identitate de părţi, obiect şi cauză.
În concordanţă cu disp.art. 158 C.pr.civ. care prevăd că atunci când în faţa instanţei de judecată se pune în discuţie competenţa acesteia, ea este obligată să stabilească instanţa competentă, şi faţă de disp. art.137 C.pr.civ., instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură precum şi asupra celor de fond care fac de prisos în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii.”, instanta urmeaza a analiza şi a se pronunţa asupra excepţiei necompetenţei teritoriale. Reclamanta a solicitat respingerea excepţiei, faţă de împrejurarea că fiind vorba de o competenţă alternativă, în raport de disp.art. 12 C.pr.civ., coroborate cu art. 10.pct.1, reclamantul are alegerea competenţei dintre două sau mai multe instanţe deopotrivă competente, iar Judecătoria Mizil este, alături de instanţa de la sediul social al pârâtei competentă. Asupra excepţiei necompetenţei teritoriale: În baza H.G. nr.337 din 09.07.1993, prin care se stabilesc circumscripţiile judecătoriilor şi parchetelor de pe lângă judecătorii, sediul debitoarei este în circumscripţia Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti.
Normele de competenţă teritorială sunt în genere norme de ordine privată de la care legea sau părţile pot deroga. Prin art. 10 C.pr.civ. legiuitorul a stabilit anumite situaţii în care, pe lângă instanţa de la domiciliul sau, după caz, sediul pârâtului mai sunt competente şi alte instanţe. Astfel, potrivit pct.1 în cererile privitoare la executarea, anularea, rezoluţiunea sau rezilierea unui contract instanţa locului prevăzut în contract pentru executarea, fie chiar în parte a obligaţiunii. Acest caz de competenţă teritorială alternativă îşi găseşte aplicabilitatea numai în situaţia în care în convenţie au stipulat un loc al executării obligaţiei. Analizând conţinutul contractului, instanţa reţine împrejurarea că părţile nu au prevăzut în contract o clauza prin care să se stipuleze locul unde obligaţia urmează să fie executată, ceea ce face ca această prevedere să nu-şi mai găsească aplicabilitatea, competenţa teritorială urmând a se stabili potrivit regulilor de drept comun.
Cu toate aceste considerente, instanţa a apreciat că aceste prevederi legale nu-şi găsesc aplicabilitatea pentru a determina o competenţă alternativă în favoarea Judecătoriei Mizil faţă de prevederile de la punctul VII din convenţia de afiliere din data de 12.02.2007 (care este potrivit principiului pacta sunt servanta- legea părţilor) potrivit cu care ,,Litigiile nesoluţionate pe această cale (pe cale amiabilă) pot fi supuse instanţelor judecătoreşti competente de la sediul SC E. COMPANY SRL”. Prin cuprinderea în contract a unei asemenea clauze, părţile au înţeles să facă aplicabile disp.art. 19 C.pr.civ. potrivit cu care ,,Părţile pot conveni prin înscris, ca pricinile privitoare la bunuri să fie judecate de alte instanţe decât acelea care, potrivit legii au competenţa teritorială. În speţă părţile, prin acord liber exprimat, au optat asupra instanţei competente din punct de vedere teritorial să soluţioneze eventualul litigiu anume: instanţa competentă din punct de vedere material de la sediul social al SC E. COMPANY SRL care este în Bucureşti şi prin urmare, potrivit voinţei părţilor, instanţa competentă din punct de vedere teritorial este Judecătoria Sectorului 2 Bucureşti. Este adevărat că, potrivit art. 12 C.pr.civ., reclamantul are alegerea între mai multe instanţe deopotrivă competente, dar acest drept de opţiune nu este absolut, ci el trebuie să fie circumscris unor limite şi îngrădiri legale sau chiar convenţionale. Atâta timp cât părţile au convenit asupra unei instanţe competente din punct de vedere teritorial să soluţioneze pricina – instanţa de la sediul social al debitoarei, iar pârâta a înţeles să invoce excepţia necompetenţei teritoriale – excepţie relativă, instanţa nu are cum să cenzureze voinţa părţilor care şi-au stabilit anterior naşterii litigiului, instanţa competentă din punct de vedere teritorial. Numai în situaţia în care reclamanta ar fi ales o altă instanţă decât cea convenită şi competentă teritorial, iar pârâta nu ar fi invocat excepţia necompetenţei, ar fi putut face ab initio aplicarea disp.art. 12 C.pr.civilă.
Faţă de aceste considerente, instanţa a admis excepţia necompetenţei teritoriale a Judecătoriei Mizil şi a declinat competenţa în favoarea Judecătoriei Sectorului 2 Bucureşti
