ROMÂNIA
JUDECĂTORIA MIZIL Tip: Sentinţă Civilă
JUDEŢUL PRAHOVA Nr./Data: 925/06.09.2012
Autor: Secţia civilă
Domenii asociate: societăţi
comerciale
SOMAŢIE DE PLATĂ – ADMISĂ ÎN PARTE
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Mizil, la data de 06.08.2012, sub nr……../259/2012, creditoarea S.C. COSMOTE ROMANIAN MOBILE TELECOMMUNICATIONS S.A. a chemat în judecată pe debitoarea SC A. M. SRL, pentru ca instanţa, prin hotărârea pe care o va pronunţa, să someze debitoarea să plătească creditoarei următoarele sume: 2911,23 lei, reprezentând preţ al serviciilor de telefonie mobilă; 4.474,80 lei, reprezentând penalităţi convenţionale, în cuantum procentual de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, aferente preţului neachitat de 2911,23 lei, pentru perioada cuprinsă între scadenţa fiecărei facturi anexate şi data de 06.07.2012; contravaloarea penalităţilor convenţionale, în cuantum procentual de 0,5% pentru fiecare zi de întârziere, aferente preţului neachitat de 2911,23 lei, curse în continuare, repectiv pentru perioada cuprinsă între 07.07.2012 şi data îndeplinirii obligaţiei de plată; suma de 1600 lei reprezentând daune interese pentru rezultate din încetarea contractului înainte de termenul convenit, precum şi obligarea debitoarei la plata cheltuielilor de judecată în cuantum de 101,3 lei constând din 39 lei taxă de timbru şi 0,3 lei timbru judiciar, respectiv 62 lei onorariu avocat.
În motivarea cererii, creditoarea a arătat că între S.C. COSMOTE ROMANIAN MOBILE TELECOMMUNICATIONS S.A. şi debitor s-au desfăşurat relaţii comerciale, în temeiul contractului încheiat la 21.02.2007 pentru o perioadă de 2 ani, constând din prestarea de către cea dintâi a unor servicii de telefonie mobilă, sens în care au fost emise facturi fiscale în valoare totală de 2911,23 lei, sumă pe care debitorul nu a înţeles să o achite.
A mai precizat creditoarea că, potrivit art. 9.4 din convenţia părţilor, pentru sumele neplătite la termen, clientul va plăti penalităţi de 0,5 % pentru fiecare zi de întârziere, această clauză făcând parte din Condiţiile generale cuprinse în Contractele pentru servicii Cosmote prestate de S.C. Cosmote Romanian Mobile Telecommunications S.A. şi având valoarea unui act juridic, ce reprezintă manifestarea de voinţă a debitorului cu scopul de a da naştere, a modifica sau stinge raporturi juridice, efectele sale neputând fi înlăturate decât prin dovedirea unei cauze de viciere a consimţământului la momentul manifestării sale.
Totodată, a mai arătat creditoarea că atât preţul serviciilor, cât şi scadenţa au fost însuşite de către debitor prin semnarea contractului şi prin faptul acceptării facturilor emise, înscrisuri care dovedesc caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţelor deţinute.
În ceea ce priveşte pretenţia sa de obligare a debitoarei la plata sumei de 1600 lei, creditoarea învederează instanţei că potrivit art.12 din convenţia părţilor, contractul de telefonie mobilă se încheie pe o durată iniţială de 2 ani iar nerespectarea acestei durate se sancţionează cu plata unei “taxe de reziliere” în sumă fixă de 1600 lei astfel cum rezultă din clauza 14.1 şi 14.2. a contractului. A mai arătat creditoarea că taxa a fost facturată, iar rezilierea contractului a operat în condiţiile art. 14.2. din convenţia părţilor care cuprinde în clauza menţionată un pact comisoriu de gradul patru, rezilierea operând fără intervenţia instanţei, la simpla constatare de către Cosmote Romanian Mobile Telecommunications S.A.a unuia dintre cauzele de reziliere enumerate, în speţă, neplata preţului.
În drept, creditoarea a invocat dispoziţiile OG nr. 5/2001, art. 969, 1066 şi următoarele C.Civ., art. 242 alin. 2,art. 274, art.379 C.proc.civ.
Cererea a fost legal timbrată cu suma de 39 lei taxă de timbru şi 5 lei timbru judiciar, deşi timbrul judiciar ce se cerea a fi achitat este în cuantum de 0,3 lei, potrivit art. 3 lit. o1 din legea nr. 146/1997, privind taxele judiciare de timbru şi art. 3 din OG nr. 32/1995, privind timbrul judiciar.
În conformitate cu dispoz art.112 alin.5 Cod proc civ, în dovedirea cererii, ataşat acesteia creditoarea a depus la dosarul cauzei, în copie, următoarele înscrisuri: calcul penalităţi (fil. 9); Certificat de informare O.N.R.C privindu-l pe debitor (fil. 14-17); contract pentru serviciile Cosmote prestate de S.C. Cosmote Romanian Mobile Telecommunications S.A pentru persoane juridice nr.63224727/21.02.2007(fil. 18-25); facturi nr. CSE110106753040/25.07.2011, nr. CSE110107726914/25.08.2011, nr. CSE110108696283/25.09.2011 (fil. 26.-28); conciliere directă şi dovadă comunicare (fil. 29-30), împuternicire avocatială, dovada achitării taxei de timbru judiciar.
Debitorul, deşi a fost legal citat, conform art. 4 alin. 2 din OG nr. 5/2001, nu a formulat întâmpinare şi nu s-a prezentat în instanţă pentru a-şi exprima poziţia cu privire la cererea formulată de creditoare.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa a constatat următoarele:
Potrivit contractului pentru serviciile Cosmote prestate de S.C. Cosmote Romanian Mobile Telecommunications S.A nr.63224727/21.02.2007 încheiat între părţi, creditoarea s-a obligat să presteze servicii de comunicaţii electronice, iar debitorul SC SC A.M.SRL s-a obligat să plătească tariful pentru aceste servicii, în termen de cel mult 14 zile de la emiterea facturilor de către creditoare (art. 9.5), iar în caz de întârziere în efectuarea plăţii, să plătească penalităţi în cuantum de 0,5 % pe zi de întârziere (art. 9.5). În condiţiile generale s-a stipulat că penalităţile pot depăşi cuantumul debitului principal.
Urmare a raporturilor contractuale desfăşurate au fost emise 3 facturi, respectiv factura nr. CSE110106753040/25.07.2011, factura nr. CSE110107726914/25.08.2011, factura nr. CSE110108696283/25.09.2011, pe care debitorul nu a înţeles să le achite. Potrivit art. 9.3 din contractul pentru serviciile Cosmote prestate de S.C. Cosmote Romanian Mobile Telecommunications S.A, facturile sunt trimise abonatului prin poştă, iar contestaţiile privind facturile vor fi semnalate în scris către Cosmote în termen de 30 de zile de la data facturii în cauză, conform art. 9.3 din contract.
Potrivit art. 1 alin. 1 din O.G. nr. 5/2001, procedura somaţiei de plată se desfăşoară, la cererea creditorului, în scopul realizării de bunăvoie sau prin executare silită a creanţelor certe, lichide şi exigibile ce reprezintă obligaţii de plată a unor sume de bani, asumate prin contract constatat printr-un înscris ori determinate potrivit unui statut, regulament sau altui înscris, însuşit de părţi prin semnătură ori în alt mod admis de lege şi care atestă drepturi şi obligaţii privind executarea anumitor servicii, lucrări sau orice alte prestaţii.
Prin această procedură specială, care nu implică analiza fondul raporturilor juridice pe calea procedurii de drept comun, creditorii care au o creanţă certă, lichidă şi exigibilă, constatată printr-un înscris semnat de părţi sau însuşit în alt mod de părţi, înscris care însă nu este titlu executoriu potrivit legii, urmăresc să obţină un titlu executoriu pentru a putea declanşa procedura executării silite.
Analizând textul art. 1 alin. 1 din OG nr. 5/2001, instanţa reţine că legiuitorul a instituit anumite condiţii de admisibilitate ale procedurii speciale a somaţiei de plată, condiţii ce trebuie îndeplinite în mod cumulativ, respectiv:
1. existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile, adică aceasta să rezulte din chiar înscrisul constatator al creanţei, conform art. 379 alin. 3 C.proc.civ., cuantumul acesteia să fie determinat prin înscrisul care o constată sau, cel puţin, să fie determinabil prin înscrisul respectiv sau prin alte înscrisuri ce emană, sunt recunoscute sau, după caz, sunt opozabile debitorului, conform art. 379 alin. 4 C.proc.civ., iar termenul prevăzut în favoarea ori şi în favoarea debitorului s-a împlinit ori, în condiţiile legii – art. 263 şi art. 382 C.proc.civ. – debitorul este decăzut din beneficiul termenului.
2. creanţa să izvorască dintr-un contract sau dintr-un statut, regulament sau alt înscris;
3. contractul, statutul, regulamentul sau alt act juridic izvor al creanţei să fie constatat printr-un înscris semnat de părţi sau însuşit de acestea prin alt mod admis de lege.
În ceea ce priveşte analiza îndeplinirii condiţiilor mai sus enunţate în cauza de faţă, instanţa a constatat caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţei creditoarei, întrucât aceasta rezultă din contractul pentru serviciile Cosmote prestate de S.C. Cosmote Romanian Mobile Telecommunications S.A. nr.63224727/21.02.2007, înscris semnat de către părţi, precum şi din facturile nr. CSE110106753040/25.07.2011, nr. CSE110107726914/25.08.2011, nr. CSE110108696283/25.09.2011 (fil. 26.-28), înscrisuri însuşite de părţi conform caluzelor contractuale, cuantumul acesteia fiind determinat, în privinţa debitului principal – 2911,23 lei şi determinabil, în privinţa penalităţilor – 0,5 % pentru fiecare zi de întârziere, iar creanţa este exigibilă dat fiind faptul că termenele de plată stipulate în facturi erau împlinite la data introducerii cererii de chemare în judecată.
Referitor la capătul de cerere privind obligarea debitorului la plata penalităţilor de întârziere în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere, instanţa a constatat că stipularea unei penalităţi de 0,5% pe zi de întârziere, echivalând cu o penalitate cumulată de 182,5% pe an, contravine dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori.
Potrivit art. 4 alin. 1 din actul normativ anterior invocat, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în vreme ce alin. 2 al aceluiaşi text normativ prevede că o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv
Totodată, conform literei i) din anexa Legii nr. 193/2000, este considerată clauză abuzivă clauza care obligă consumatorul la plata unor sume disproporţionat de mari în cazul neîndeplinirii obligaţiilor contractuale de către acesta, comparativ cu pagubele suferite de comerciant, ipoteză pe care instanţa o apreciază îndeplinită în cauză.
Observând cuantumul penalităţilor de întârziere stabilit prin clauzele contractului încheiat de părţi în caz de neplată a facturilor scadente, se poate constata că penalitatea impusă se află într-o disproporţie vădită cu orice prejudiciu ce ar putea fi în mod rezonabil presupus, incluzând costurile pentru recuperarea creanţei, generând astfel un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, contrar cerinţelor bunei-credinţe şi în detrimentul consumatorului.
Cu toate că în condiţiile art. 56 C.com. contractul din care izvorăsc pretenţiile creditoarei este un act de comerţ unilateral, fiind supus în principiu legii comerciale, specificul raporturilor juridice dintre comercianţi sau liber profesionişti, pe de-o parte, şi consumatori, pe de altă parte, a determinat adoptarea unei legislaţii speciale, cu caracter imperativ, menită să protejeze interesele consumatorilor.
Nerespectarea dispoziţiilor imperative, de ordine publică, ale art. 4 din Legea nr. 193/2000, atrage nulitatea absolută parţială a clauzei penale abuzive, până la o limită ce poate fi apreciată ca rezonabilă în raport cu prejudiciul cauzat. Sancţiunea nulităţii are caracter virtual, dar rezultă în mod neîndoielnic din modul în care este redactată dispoziţia legală, ca şi din raţiunea şi scopul acesteia.
Având în vedere că legea a fost adoptată pentru a transpune în dreptul intern Directiva Comunităţii Europene nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii, iar România şi-a asumat obligaţia transpunerii şi aplicării efective, în raporturile interindividuale, a legislaţiei comunitare, numai o interpretare care să asigure eficacitatea reală a prohibiţiei stipulării unor clauze abuzive în contractele încheiate între comercianţi şi consumatori poate asigura atingerea scopului urmărit de legiuitor, aceea de a descuraja stipularea unor clauze dezavantajoase pentru consumatori, în cuprinsul unor condiţii generale impuse acestora.
În acest sens, Curtea de Justiţie a Uniunii Europene a decis că protecţia recunoscută consumatorilor prin Directiva nr. 93/13 privind clauzele abuzive în contractele cu consumatorii presupune ca instanţa naţională să poată verifica din oficiu dacă o clauză a contractului dedus judecăţii are caracter abuziv (cauza Murciano Quintero, C – 240/98).
Curtea a statuat că “în ce priveşte problema dacă o instanţă învestită cu un litigiu decurgând dintr-un contract încheiat între un comerciant şi un consumator poate verifica din oficiu în ce măsură clauzele cuprinse în acest contract au caracter abuziv, trebuie constatat că sistemul de protecţie introdus prin directivă porneşte de la premisa potrivit căreia consumatorul se află, din punctul de vedere al echilibrului contractual şi al forţei de a negocia, într-o poziţie dezavantajoasă faţă de comerciant şi deţine un nivel mai scăzut de cunoştinţe faţă de acesta, ceea ce duce la acceptarea unor clauze prestabilite de comerciant, fără posibilitatea de a influenţa conţinutul acestora.
Scopul art. 6 din Directivă, potrivit căruia statele membre vor prevedea că clauzele abuzive nu produc efecte faţă de consumatori, nu ar putea fi atins, dacă consumatorii ar trebui să invoce ei înşişi caracterul abuziv al unor asemenea clauze. În litigiile al căror obiect are o valoare redusă, onorariile avocaţiale ar putea fi mai mari decât suma litigioasă, ceea ce ar putea determina consumatorii să se abţină de la formularea unor apărări împotriva aplicării unor asemenea clauze abuzive. Este adevărat că procedurile mai multor state membre permit indivizilor să se apere ei înşişi în astfel de litigii, însă există pericolul deloc neglijabil ca, din neştiinţă, consumatorul să nu invoce caracterul abuziv al clauzei. Prin urmare, o protecţie eficientă a consumatorului poate fi atinsă numai dacă se recunoaşte posibilitatea instanţei naţionale de a verifica din oficiu o asemenea clauză” (considerentele 25 şi 26).
În ceea ce priveşte condiţia lipsei negocierii directe a clauzei, opţiunea consumatorului de a încheia sau nu contractul cu operatorul de servicii de telefonie mobilă nu înlătură în niciun fel realitatea că, în măsura în care doreşte să beneficieze de servicii de telefonie pe o piaţă dominată de câţiva operatori ce practică în esenţă condiţii generale similare, trebuie să accepte în bloc condiţiile prestabilite de acesta, încheind astfel un contract eminamente de adeziune, fără posibilitatea reală de a negocia vreo clauză.
Ceea ce sancţionează legea este că în măsura în care consumatorul doreşte să beneficieze de produsele sau serviciile unui anumit comerciant, trebuie să accepte în bloc condiţiile generale practicate de acesta, materializate într-un contract cu clauzele prestabilite, unele dintre acestea fiind abuzive în sensul art. 4 din Legea nr. 193/2000, sau să renunţe cu totul la a beneficia de respectivele produse sau servicii. Această opţiune nu poate fi considerată mulţumitoare, întrucât legislaţia pentru protecţia consumatorului urmăreşte să-l pună pe consumator în situaţia de a beneficia fără restricţii de produsele sau serviciile oferite pe o anumită piaţă, fără a fi nevoit să accepte clauze care creează un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor, în detrimentul său şi contrar cerinţelor bunei-credinţe.
De aceea, declaraţia debitorului, în sensul că a luat la cunoştinţă de condiţiile generale ale prestatorului, nu înlătură nici aplicabilitatea art. 4 din Legea nr. 193/2000 şi nici caracterul abuziv al clauzei, motivat în considerentele anterioare.
Instanţa a apreciat că penalităţile de întîrziere limitate la valoarea debitului principal de 615,43 lei apare ca suficientă şi rezonabilă în raport cu prejudiciul produs, dar şi cu ideea de sancţiune implicată în orice clauză penală, pentru descurajarea neexecutării obligaţiilor contractuale, având în vedere că şi în acest cuantum, penalitatea depăşeşte în mod apreciabil dobânda legală. În această măsură clauza penală urmează aşadar a fi considerată licită şi poate produce efecte (art. 978 C.civ.).
Având în vedere toate aspectele de fapt şi de drept reţinute, în temeiul art. 6 alin. 2 şi alin. 3 din OG nr. 5/2001, instanţa va admite, în parte, cererea formulată de creditoare şi va soma debitorul ca, în termen de 30de zile de la comunicarea prezentei hotărâri, să plătească creditoarei suma de 2911,23 lei, reprezentând debit principal-contravaloare servicii de telefonie mobilă, la care se adaugă penalităţi de întârziere în cuantum de 2911,23 lei.
Totodată, instanţa a respins cererea cu privire la restul sumelor solicitate, ca neîntemeiată.
În ceea ce priveşte cererea creditoarei privind obligarea debitorului la plata sumei de reprezentând contravaloare taxă de reziliere, instanţa a reţinut că obligativitatea achitării acestei taxe a fost prevăzută de părţi pentru situaţia în care debitorul solicită încetarea contractului înainte de perioada minimă (pct. 14 şi următoarele din contract). Or, în cazul de faţă, contractul nu a încetat la cererea debitorului, ci rezilierea a avut loc, astfel cum susţine şi creditoarea, de plin drept, ca urmare a nerespectării obligaţiei de plată a sumelor datorate de client. Astfel, clauza stipulată la pct. 14 şi următoarele din contract devine aplicabilă doar în situaţia denunţării unilaterale a contractului înainte de termen de către debitor, situaţie prevăzută la art. 9.1. din contract şi nu în cauza de faţă.
În situaţia de faţă, când contractul a încetat la iniţiativa creditoarei ca urmare a nerespectării obligaţiei de plată a sumelor datorate de client, ar fi devenit aplicabile prevederile art. 9.5 din contract care stipulează penalităţile de întârziere. Având în vedere însă că aceste penalităţi în cuantum de 0,5% pe zi de întârziere contravin dispoziţiilor imperative ale Legii nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, în acest caz debitorul poate fi obligat doar pe calea dreptului comun la plata unor daune interese, prin angajarea răspunderii contractuale ca urmare constatării încălcării obligaţiilor contractuale.
În consecinţă, în ceea ce priveşte suma reprezentând taxa de reziliere, instanţa reţine că nu a fost dovedită existenţa unei creanţe certe, lichide şi exigibile a creditoarei împotriva debitorului.
Observând dispoziţiile art. 274 C.proc.civ. în situaţia admiterii în parte a acestei cereri şi constatând culpa procesuală a debitorului, instanţa a să admis, în parte, cererea creditoarei privind obligarea debitorului la plata cheltuielilor de judecată, şi a obligat pe debitor la plata către creditoare a cheltuielilor de judecata în cuantum total de 39,3 lei reprezentând taxa judiciară de timbru (39 lei) si timbrul judiciar mobil (0,3 lei). În ceea ce priveşte obligarea debitorului la plata onorariului avocaţial, instanţa a constatat că acesta este nedovedit, deşi avea această obligaţie, conform art. 129 alin. 1 C.proc.civ., coroborat cu art. 1169 C.civ.
Întocmit,
Judecător Mădălina Dinu
1
