Prin cererea cu caracter de somatie de plata, creditoarea C.N.A.D.R. în contradictoriu cu debitorul P.C., a solicitat instantei pronuntarea unei hotarâri prin care debitoarea sa fie somata sa-i achite suma totala de 56,42 EURO, din care suma de 22,5 EURO reprezentand contravaloare rate TURND/rovinieta, scadente si neachitate, iar suma de 33,92 EURO reprezentând penalitati de întârziere ,care potrivit clauzelor contractuale,erau de 0,15% pe zi de întârziere.Cu privire la suma de 22,5 Euro reprezentând contravaloarea ultimei rate, pret al serviciilor de utilizare,instanta a constatat ca aceasta reprezinta o creanta certa,lichida si exigibila în sensul art.1 din O.G.nr.5/2001.Însa, cu privire la penalitatile contractuale calculate într-un procent de 0,15% pe zi de întârziere,în suma de 33,92 EURO instanta a dispus plata acestora în limita sumei datorate pentru urmatoarele considerente:
Este adevarat ca prin Legea nr.246/2009, a fost abrogata Legea nr.469/2002 privind unele masuri pentru întarirea disciplinei contractuale prin care se limita penalitatile de întârziere la valoarea debitului initial,însa,clauza privind plata penalitatilor de întârziere trebuie analizata prin prisma art.1 alin 3 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive.Astfel, potrivit art.4 din lege, orice prevedere contractuala care nu a fost negociata direct,în sensul acordarii posibilitatii de a negocia,de pe pozitii de egalitate clauzele contractuale este considerata abuziva.Astfel, instanta a considerat clauza inserata de catre creditoare prin care era stabilita rata dobanzii într-un procent de 0,15% pe zi de întarziere, nelimitând în timp sau cuantum valoarea penalitatilor aferente debitului principal calculate de la data de 30.10.2006, pâna la data de 31.07.2009, ca reprezinta o clauza abuziva, deoarece, pe de o parte, ca aceasta nu a fost expresia manifestarii reale efective a libertatii de vointa, în ceea ce îl priveste pe debitor, fiind asimilat notiunii de ,,consumator” în acceptiunea art.2 alin.1 din Legea 193/2000, care nu s-a aflat pe pozitie de egalitate, fiind în ipoteza unui contract tip si, pe de alta parte, a permis creditorului sa ramâna în pasivitate pâna la împlinirea termenului de prescriptie, încalcându-se în acest fel principiul bunei credinte.
