Asupra cauzei civile de faţă, constată :
Prin cererea cu caracter de „somaţie de plată, creditoarea S.C. „VR” S.A. Bucureşti a chemat în judecată pe debitorul RV, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce va pronunţa să dispună obligarea acesteia la plata sumelor de 1.548,58 lei, reprezentând preţ al serviciilor de telefonie mobilă, penalităţi convenţionale în cuantum de 0,5 % pentru fiecare zi de întârziere, aferente preţului neachitat de 1.548,58 lei, contravaloarea dobânzilor comerciale legale aferente preţului neachitat, 618,95 lei reprezentând taxă pentru rezilierea contractului înainte de termen şi 98,80 lei reprezentând cheltuieli de judecată.
În motivarea cererii creditoarea a arătat că serviciile de telefonie mobilă prestate debitorului au avut la bază Contractul pentru serviciile de telefonie prestate de S.C. VR S.A. încheiat la data de 06.11.2008 şi că în temeiul contractului indicat a prestat servicii de telefonie mobilă, în contul cărora % a emis facturile fiscale anexate prezentei cereri, în valoare totală de 1.548,58 lei, sumă rămasă neachitată până în prezent, deşi scadenţa stabilită convenţional de părţi prin contractul încheiat şi reluată pe fiecare factură a fost depăşită , iar preţul serviciilor însuşit.
S-a mai arătat că potrivit art. 6.1. din convenţia părţilor : „Pentru sumele neplătite la termen Clientul va plăti penalităţi de 0,5 % pentru fiecare zi de întârziere ….Orice sumă neplătită la timp va fi plătită de Client în Lei la cursul oficial de schimb Leu/Euro de la data efectuării plătii.”, menţiunea privind penalităţile fiind reluată pe fiecare factură remisă debitorului.
Aceeaşi creditoare susţine că art. 6.1. anterior citat face parte din condiţiile generale cuprinse în Contractele pentru servicii de telefonie mobilă prestate de creditoare, condiţii cu privire la care debitorul a declarat – menţiunea apare în chiar cuprinsul contractului – că : „a luat cunoştinţă si acceptă condiţiile generale menţionate de la art. 1 până la art. 17 din contractul pentru serviciile prestate de VD SA anexate şi pe care le – a primit”. Clauza are valoare de act juridic (reprezentând manifestarea de voinţă a debitorului cu scopul de a da naştere, modifica sau stinge raporturi juridice, efectele sale neputând fi înlăturate decât prin dovedirea unei cauze de viciere a consimţământului la momentul manifestării sale).
Apreciază creditoarea că înţelegerea părţilor de prestare a serviciilor de telefonie mobilă şi facturile emise în contul acestor servicii, facturi acceptate la plată, coroborat cu achitarea serviciilor de telefonie mobilă în perioada cuprinsă între data încheierii contractului de telefonie mobilă ( 06.11.2008 ) şi până Ia data de 28.01.2009 (data scadenţei primei facturi neachitate), dovedesc caracterul cert, lichid şi exigibil al creanţelor sale, precum şi însuşirea înscrisurilor ce le constată (contractul şi facturile fiscale).
Creditoarea menţionează că atât preţul serviciilor, cât şi scadenţa au fost însuşite de către debitor prin semnarea contractului şi prin faptul acceptării facturilor emise .
În ceea ce priveşte pretenţia sa de obligare a debitorului la plata sumei de 618,95 lei, creditoarea învederează instanţei că potrivit art.15 din convenţia părţilor, contractul de telefonie mobilă se încheie pe o durată iniţială de 1 an. Nerespectarea acestei durate se sancţionează cu plata unei „taxe de reziliere” în sumă fixă de 618,95 lei, astfel cum rezultă din clauza 10.3. a contractului. Taxa a fost facturată prin FF seria VDF nr. (41078785/14.04.2009), iar rezilierea contractului a operat în condiţiile art. 9.2. din convenţia părţilor care cuprinde în clauza menţionată un pact comisoriu de gradul patru, rezilierea operând fără intervenţia instanţei, la simpla constatare de către SC VR SA a unuia dintre cauzele de reziliere enumerate, în speţă, neplata preţului.
Mai menţionează creditoarea că, faptul că în speţă a intervenit rezilierea contractelor rezultă din analiza datei încheierii acestora şi scadenţa primei facturi aflate în debit, rezultând că la data de 14.04.2009 a intervenit rezilierea contractului, SC VODAFONE ROMÂNIA SA constatând neplata facturilor (şi deci neexecutarea).
Creditoarea apreciază că art. 9.2. cuprinde un pact comisoriu de gradul patru pornind de la realitatea potrivit cu care nici doctrina, nici practica şi nici legea nu au impus o formulă sacramentală a pactului comisoriu de gradul patru, singura condiţie impusă fiind aceea că din formularea sa să rezulte că operează fără intervenţia instanţei. Formularea : ,,Încetarea contractului în cazurile enumerate la pct. 9.2. (care enumera cazurile de reziliere – n.n. ) se va produce de la data constatării de către SC VR SA a oricăruia dintre cazuri, „acoperă plenar această cerinţă”.
În final, creditoarea menţionează că dizertaţia nu merită a fi aprofundată, atâta vreme cât :
– ne aflăm în faţa unei facturi cuprinzând taxa de reziliere, care nu a fost contestată de Client în condiţiile art. 8 din convenţia părţilor ;
– ne aflăm în faţa unei rezilieri necontestate de Client căruia serviciile nu i – au mai fost prestate chiar de la scadenţa primei facturi aflate in debit instanţa neputându-se substitui voinţei clientului său, considerente pentru care apreciază îndreptăţită prezenta cerere, solicitând admiterea ei aşa cum a fost formulată.
În urma coroborării probatoriului administrat în cauză, cu susţinerile creditoarei, precum şi cu dispoziţiile legale aplicabile în materie, respectiv O.G. nr.5/2001 privind procedura somaţiei de plată şi Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, instanţa a apreciat că cererea este admisibilă în parte, pentru considerentele ce urmează a fi expuse în continuare :
Potrivit disp.art.4 din Legea nr.193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate între comercianţi şi consumatori, o clauză contractuală care nu a fost negociată direct cu consumatorul va fi considerată abuzivă dacă, prin ea însăşi sau împreună cu alte prevederi din contract, creează, în detrimentul consumatorului şi contrar cerinţelor bunei-credinţe, un dezechilibru semnificativ între drepturile şi obligaţiile părţilor şi o clauză contractuală va fi considerată ca nefiind negociată direct cu consumatorul dacă aceasta a fost stabilită fără a da posibilitate consumatorului să influenţeze natura ei, cum ar fi contractele standard preformulate sau condiţiile generale de vânzare practicate de comercianţi pe piaţa produsului sau serviciului respectiv.
În urma examinării clauzei inserate în art.6 din contractul încheiat între părţi, cu privire la plata penalităţilor de întârziere datorate pentru neplata la scadenţă a contravalorii serviciilor prestate de creditoare într-un cuantum ce poate depăşi cuantumul debitului principal, asupra cărora sunt calculate, instanţa a apreciat că aceasta este o clauză abuzivă, impusă unilateral de către creditoare, care îi acordă un statut privilegiat acesteia, cu atât mai mult cu cât creditoarea poate să întârzie sesizarea instanţei cu acţiunea în pretenţii, în scopul măririi valorii penalităţilor de întârziere.
De altfel, creditoarea nu poate dovedi pe calea acestei proceduri simplificate şi urgente, ci numai pe calea dreptului comun că a existat o negociere reală a acestei clauze între părţi.
Urmare a acestor argumente logice şi a analizei probatoriului administrat în cauză, instanţa a constatat că cererea îndeplineşte în parte condiţia probei unei creanţe certe, lichide şi exigibile, aşa cum a stabilit în mod expres legiuitorul în art.1 din O.G. nr.5/2001 privind procedura somaţiei de plată, modificată, în lumina art.6 din acelaşi act normativ instanţa va admite în parte cererea.
Pe cale de consecinţă, instanţa a somat debitorul ca în termen de 30 zile de la comunicarea prezentei să achite creditoarei suma de 1548,58 lei, cu titlu de contravaloare servicii de telefonie mobilă şi procentul de 0,5%/zi de întârziere pentru fiecare debit component, dar nu mai mult decât valoarea debitului principal (341,60 lei) cu titlu de penalităţi de întârziere -, sume ce vor fi actualizate în funcţie de indicele de inflaţie, la data plăţii, aşa cum s-a stabilit în mod expres în art.1 din O.G. nr.5/2001 modificată şi completată.
În ceea ce priveşte capătul de cerere cu privire la acordarea dobânzilor comerciale (legale), instanţa l-a respins ca neavând suport legal, întrucât legiuitorul a stabilit neechivoc în art.1 alin.2 din actul normativ menţionat anterior, faptul că debitorul poate fi obligat în baza dispoziţiilor speciale ale O.G. nr.5/2001 privind somaţia de plată, modificată şi completată, numai la plata penalităţilor de întârziere datorate pentru întârziere la plata debitului principal, cu posibilitatea actualizării sumelor datorate atât cu titlu de debit principal (contravaloarea serviciilor de telefonie mobilă) cât şi cu titlu de penalităţi de întârziere -, acestea fiind singurele mijloace de acoperire de altfel reală a „prejudiciului” suferit de creditoare în urma neplăţii la scadenţă a debitelor principale.
Instanţa a constatat de asemenea că şi clauza privind obligarea debitoarei la plata taxei „pentru rezilierea contractului înainte de termen”, inserată în art.10.3 din convenţia părţilor, reprezintă o clauză abuzivă deoarece asupra acesteia debitoarea nu a avut posibilitatea să negocieze, dar şi datorită faptului că după aprecierea instanţei reprezintă o îmbogăţire fără justă cauză a creditoarei, care nu este justificată de producerea vreunui prejudiciu, în patrimoniul creditoarei S.C. VR S.A.
