Recurs. Exprimarea dreptului de opţiune succesorală în calitate de moştenitor testamentar în privinţa unui legat particular. Renunţarea la moştenire nu poate fi decât expresă şi constituie un act juridic solemn, neputând fi dedusă din anumite circumstanţe de fapt. Posibilitatea legală a coexistenţei calităţii de moştenitor legal asupra succesiunii, privite ca universalitate de drepturi şi obligaţii şi a celei de legatar particular cu privire la un bun individual determinat, devoluţiunea moştenirii fiind testamentară în limita legatului şi legală pentru rest. Situaţia când moştenirea testamentară o înlătură pe cea legală.
Domeniu: succesiune
Art. 650 C.civ., art.928 C.civ.
Potrivit prevederilor art.928 C.civ. dreptul de opţiune succesorală aparţine nu numai moştenitorilor legali ci şi legatarilor, acesta fiind exercitat în cadrul dezbaterii succesorale a defunctei, în cadrul căreia autoarea pârâților și-a manifestat dreptul de opțiune succesorală în privinţa legatului constituit prin testamentul olograf al defunctei, legat care are natura unui legat cu titlul particular. Aşa cum au statuat doctrina şi jurisprudenţa constantă a instanţelor judecătoreşti renunţarea la moştenire nu poate fi decât expresă şi constituie un act juridic solemn, neputând fi dedusă din anumite circumstanţe de fapt.
Din faptul că autoarea pârâţilor a acceptat legatul particular nu poate fi dedus, că aceasta ar fi renunţat la moştenirea legală deoarece moştenirea legală privea restul bunurilor din patrimoniului defunctei; autoarea pârâţilor nu şi-a manifestat ,,indirect,, dreptul de opţiune succesorală cu privire la moştenirea legală, la care ar fi renunţat câtă vreme nu a renunţat expres la această moştenire.
Regula indivizibilităţii opţiunii succesorale se referă în cazul legatului particular la faptul că legatarul nu poate accepta legatul în parte şi în parte să-l respingă; doar situaţia moştenitorului cu vocaţie succesorală dublă, care cumulează situaţia de moştenitor legal cu cea de legatar asupra aceleiaşi fracţiuni sau a universalităţii patrimoniului succesoral privit ca atare reprezintă o excepţie de la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale, situaţie în care renunţarea la moştenirea legală nu operează şi pentru legatul particular, iar această excepţie nu este întâlnită atunci când autoarea unor părţi nu are vocaţie dublă, şi nu a renunţat la moştenirea legală a defunctei ci doar a acceptat un legat particular.
Totodată, există posibilitatea legală – în raport de prevederile art.650 C.civ.- a coexistenţei calităţii de moştenitor legal asupra succesiunii, privite ca universalitate de drepturi şi obligaţii şi a celei de legatar particular cu privire la un bun ce nu face parte din această masă, devoluţiunea moştenirii fiind testamentară în limita legatului şi legală pentru rest; moştenirea testamentară înlătură pe cea legală numai dacă testatorul a instituit mai mulţi legatari cu titlu particular care epuizează masa succesorală, ceea ce nu este cazul când masa succesorală cuprinde şi alte bunuri mobile şi imobile, deci o universalitate.
(Decizia civilă nr.435R/06 aprilie 2015 pronunţată de CURTEA DE APEL BUCUREŞTI SECŢIA A IV-A CIVILĂ)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, sub nr. 7877/4/2007, la data de 16.08.2007, reclamanţii D.N. şi D,Ş. au solicitat, în contradictoriu cu pârâţii P.G.C.L. şi P.A.E., constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. 402/25.05.1987 eliberat de Notariatul de Stat local al Sectorului 4 Bucureşti, constatarea calităţii de moştenitori legali după defuncta D.Ș. a numiţilor P.A., fiica şi D.C., fiu, fiecare cu o cota de 1/2 din masa succesorală şi respectiv a dreptului reclamanţilor asupra cotei de 1/2 din moştenirea defunctei D.Ș., ca succesori legali ai defunctului D.C.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că certificatul de moştenitor nr.402/25.05.1987 privind pe defuncta D.Ș. a fost emis cu încălcarea dispoziţiilor legale în vigoare, respectiv Decretul nr.40/1953, autorul reclamanţilor, D.C.nefiind citat la redeschiderea dosarului succesoral, deşi avea vocaţie succesorală concretă în calitate de fiu. S-a mai arătat că atât D.C., cât şi P.A. au calitate de moştenitori legali, fiecare cu o cota de 1/2 din masa succesorală, iar reclamanţii fiind moştenitorii defunctului D.C. au dreptul la 1/2 din masa succesorală a defunctei D.Ş..
În drept, reclamanţii au indicat dispoziţiile art.14-17, art.21-22 şi art.25 din Decretului nr.40/1953 modificat prin Decretul nr.378/1960, art.5, art.790, art.797, art.889 pct.4, art.966, art.968, art.1177 şi urm. Cod civil şi art.111 Cod procedură civilă.
Pârâţii au formulat întâmpinare şi cerere reconvenţională, solicitând respingerea acţiunii ca neîntemeiată şi constatarea prescrierii dreptului reclamanţilor şi a autorului lor la acţiune în anularea sau reducţiunea testamentului olograf din data de 27.07.1961.
Prin sentinţa civilă nr.1944/01.04.2008 Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti a admis cererea reconvenţională a pârâţilor-reclamanţi P.G.C.L. şi P.A.E., a constatat prescrierea dreptului reclamanţilor-pârâţi şi a autorului acestora la acţiunea în anularea sau reducţiunea testamentului olograf din data de 27.07.1961 şi a disjuns cererea principală, formându-se dosarul nr.3215/4/2008.
La data de 30.06.2008 reclamanţii D.N. şi D.Ş. au formulat cerere modificatoare cu privire la capetele doi şi trei de cerere solicitând să se constate că D.C. este moştenitor legal al defunctei D.Ş., în calitate de fiu, cu cota legală cuvenită, iar reclamanţilor, succesori legali ai lui D.C. le revine cota autorului lor din masa succesorală rămasă după defuncta D.Ş.. S-a arătat prin încheierea din 29.09.1961 din dosarul notarial nr.325/1961 autoarea pârâţilor a optat pentru moştenirea testamentară, renunţând la moştenirea legală.
Dosarul nr.3215/4/2008 a fost suspendat în baza art.244 pct. 1 Cod procedură civilă până la data de 19.09.2011, când s-a dispus repunerea cauzei pe rol ca urmare a rămânerii irevocabile a sentinţei civile nr.1944/01.04.2008 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.
La data de 19.09.2011 reclamanţii au formulat cerere completatoare în ceea ce priveşte motivele de nulitate absoluta a certificatului de moştenitor nr.402/25.05.1987, pentru fraudă la lege, deoarece succesiunea a fost începută cu doi moştenitori şi continuată doar cu un moştenitor, prejudiciind drepturile autorului lor de moştenitor legal. De asemenea, în certificatul de moştenitor nr.402/1987 este trecut un legat universal, iar nu un legat cu titlu particular, a cărui validitate urmează a fi constatat după verificarea de scripte, fapt ce prejudiciază interesele autorului lor. În cazul în care testamentul olograf nu ar fi scris şi semnat de defunctă, acesta urmează a fi înlăturat. S-a mai arătat că autorul reclamanţilor a acceptat succesiunea tocmai prin nerecunoaşterea testamentului în faţa notarului public şi prin plata taxelor succesorale şi prin solicitarea împărţirii moştenirii, făcută înăuntrul termenului de 6 luni.
La aceeaşi dată a fost solicitată verificare de scripte cu privire la scrisul şi semnătura defunctei D.Ş., solicitare încuviinţată de instanţă date fiind considerentele sentinţei civile nr.1944/01.04.2008 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti.
La dosarul cauzei a fost depus raport de expertiză grafică extrajudiciară şi s-a dispus efectuarea unei expertize grafice judiciare de către Laboratorul Interjudeţean de Expertize Criminalistice care a stabilit că testamentul a fost scris în întregime şi semnat de autoarea părţilor, D.Ş..
Au fost formulate obiecţiuni la raportul de expertiză, la care expertul a răspuns menţinându-şi opinia şi s-a respins cererea de efectuare a unei noi expertize grafice.
Pârâţii au invocat excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la nulitatea relativă a certificatului de moştenitor nr.402/25.05.1987 (în privinţa calificării testamentului), arătându-se că prin sentinţa civilă nr.1944 din 01.04.2008 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti s-a constatat prescris dreptul la acţiune al reclamanţilor cu privire la anularea sau reducţiunea testamentului olograf din data de 27.07.1961. A fost invocată şi excepţia prescripţiei dreptului material al acţiunii în privinţa nulităţii relative a certificatului de moştenitor nr.402/25.05.1987 (în privinţa calificării testamentului).
Asupra excepţiilor invocate de pârâţi instanţa a reţinut că acestea sunt neîntemeiate de vreme ce reclamanţii au solicitat constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr. 402/25.05.1987 pentru frauda la lege, motivele invocate nefăcând parte din sfera de aplicare a nulităţii relative la care se referă cele două excepţii invocate.
De altfel, observând motivarea pârâţilor, instanţa a constatat că se face o confuzie între certificatul de moştenitor, ca act procedural succesoral emis de notar ce atestă calitatea de moştenitor legal sau testamentar a unei persoane şi testament ca act juridic special, generator de drepturi şi obligaţii.
Cei care se consideră vătămaţi în drepturile lor prin emiterea certificatului de moştenitor pot cere instanţei judecătoreşti anularea acestuia şi stabilirea drepturilor lor, conform legii (art.88 alin.1 din Legea nr.36/1995 sau art.23 din Decretul nr.40/1935 modificat prin Decretul nr.378/1960 în reglementarea anterioară). Chiar dacă terminologia folosită – anulare – ar duce la concluzia că este vorba despre nulitate relativă, acţiunea fiind prescriptibilă în termenul general de trei ani, trebuie observat că acţiunea în anularea certificatului de moştenitor nu este o acţiune de sine stătătoare, ci grefată pe acţiunile care sancţionează direct drepturile moştenitorilor sau terţilor, fiind aplicabile regulile specifice acestor din urma acţiuni care constituie suportul şi dau consistenţă acţiunii în anularea certificatului de moştenitor.
Astfel, se face distincţia între situaţia în care moştenitorul a participat sau nu la procedura succesorală. În caz de participare, certificatul emis are valoarea unei convenţii între moştenitori, anularea putând fi cerută pentru vicii de consimţământ sau incapacitate ori pentru cauze de nulitate absolută, potrivit dreptului comun. Dacă nu a participat, acţiunea în anularea certificatului de moştenitor este imprescriptibilă când vizează constatarea calităţii de moştenitor, stabilirea masei succesorale şi a drepturilor fiecărui moştenitor.
Prin sentinţa civilă nr.5617/29.06.2012 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, s-au respins ca neîntemeiate excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la nulitatea relativă a certificatului de moştenitor nr.402/25.05.1987 şi excepţia prescripţiei dreptului material al acţiunii în privinţa nulităţii relative a certificatului de moştenitor nr.402/25.05.1987; s-a admis în parte cererea formulată de reclamanţii D.N. şi D.Ş., împotriva pârâţilor P.G.C.L. şi P.A.E.; s-a constatat nulitatea absolută a certificatului de moştenitor nr.402/25.05.1987 emis de Notariatul de Stat Local Sector 4 Bucureşti în dosarul nr.502/1987, repunere pe rol a dosarului nr.325/1961; s-a constatat deschisă succesiunea defunctei D.Ş., decedată la data de 07.08.1961, având ultimul domiciliu în Bucureşti, sector 4; s-a constatat că au calitatea de moştenitori ai defunctei D.Ş., D.C. şi P.A., primul în calitate de moştenitor legal, cu o cotă de 1/2 din moştenire, cea de a doua atât în calitate de moştenitor legal cu o cotă de 1/2 din moştenire, cât şi în calitate de moştenitor testamentar.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, atât reclamanţii cât şi pârâţii sunt nepoţii de fii postdecedaţi ai lui D.Ş., decedată la data de 07.08.1961.
Succesiunea defunctei a fost dezbătută, calitatea de moştenitor, cotele şi componenţa masei succesorale fiind constatate prin certificatul de moştenitor nr.402/25.05.1987 emis de Notariatul de Stat Local Sector 4 Bucureşti în dosarul nr.502/1987, repunere pe rol a dosarului nr.325/1961 (f. 30-31).
Suspendarea procedurii notariale a intervenit ca urmare a neînţelegerilor ivite cu privire la valabilitatea testamentului olograf prezentat de fiica defunctei, succesorii, D.C. şi P.A., fiind îndrumaţi, prin încheierea din data de 29.09.1961, să se adreseze instanţei pentru soluţionarea acestor neînţelegeri.
Repunerea pe rol s-a făcut la cererea pârâţilor, moştenitori ai lui P.A., fiica defunctei, care au prezentat notarului de stat sentinţa civilă nr. 693/24.02.1987 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.
Dispoziţiile legale în vigoare la data întocmirii certificatului de moştenitor, Decretul nr.40/1935 modificat prin Decretul nr.378/1960, art.15 – 19, prevăd că în cazul în care există neînţelegeri între moştenitori acestea vor fi soluţionate de instanţă, certificatul urmând a fi eliberat pe baza hotărârii judecătoreşti.
În speţa de faţă există o hotărâre judecătorească la baza emiterii certificatului de moştenitor nr.402/25.05.1987, însă acesta nu dezleagă neînţelegerile ivite între moştenitori. Prin dispozitivul sentinţei civile nr. 693/24.02.1987 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti este respinsă acţiunea pârâţilor de constatare a inexistenţei dreptului autorului reclamanţilor de a cere anularea sau reducţiunea testamentului olograf.
Având în vedere că prin dispozitivul sentinţei nu se reţine că doar P.A. are vocaţie succesorală concretă la moştenirea defunctei D.Ş., iar D.C. este exheredat indirect prin testamentul olograf din data 27.07.1961, notarul de stat nu putea să îl excludă pe acesta de la dezbaterea moştenirii.
Astfel, în baza art.12 din Decretul nr.40/1935 modificat prin Decretul nr.378/1960, notarul avea obligaţia să îi citeze şi pe autorul reclamanţilor, în calitate de fiu la dezbaterea moştenirii defunctei D.Ș.. Încălcarea acestor dispoziţii legale imperative atrage nulitatea actului, respectiv a certificatului de moştenitor nr.402/25.05.1987 emis de Notariatul de Stat Local Sector 4 Bucureşti în dosarul nr.502/1987, repunere pe rol a dosarului nr.325/1961.
Având în vedere că instanţa nu poate dispune decât în limitele în care a fost investită, instanţa a constatat deschisă succesiunea defunctei D.Ș. la data de 07.08.1961.
Reclamanţii au arătat expres în şedinţa publică din data de 14.05.2012 (f. 24 vol. III) că nu au înţeles să solicite nulitatea testamentului olograf, iar capetele doi şi trei de cerere vizează doar constatarea calităţii de moştenitor legal autorului reclamanţilor asupra moştenirii lăsată de defuncta D.Ş., respectiv a dreptului reclamanţilor la această moştenire.
Astfel, instanţa a constatat calitatea de moştenitor legal a autorului reclamanţilor care a acceptat moştenirea prin acte neechivoce, contestarea testamentului olograf în faţa notarului de stat, plata taxelor succesorale şi notificarea celuilalt moştenitor pentru împărţirea bunurilor succesorale. Atât timp cât din cuprinsul testamentului olograf nu rezultă intenţia testatoarei de a-l exhereda pe autorul reclamanţilor, iar legatul vizează un anumit bun, deci nu universalitatea bunurilor sau o fracţiune din acestea, acesta păstrează calitatea de moştenitor legal.
În ceea ce o priveşte pe autoarea pârâţilor, P.A., aceasta a acceptat moştenirea atât ca moştenitor legal, cât şi testamentar, cele două calităţi neexcluzându-se una pe cealaltă. Acest fapt rezultă şi din consemnările notarului de stat care a stabilit natura succesiunii ca fiind legală şi testamentară, iar calitatea de moştenitor decurgând din gradul de rudenie (reţinând că este fiica) şi din legat.
Aşa fiind, cotele care se cuvin moştenitorilor defunctei D.Ş. sunt de câte 1/2 din moştenire, iar reclamanţii ca moştenitori legali ai autorului D.C. şi deci, dobânditori universali, au dreptul şi la cota de 1/2 din moştenire.
Faţă ce considerentele expuse în cele ce preced, instanţa a admis în parte acţiunea reclamanţilor, a constatat nulitatea certificatului de moştenitor nr.402/25.05.1987 emis de Notariatul de Stat Local Sector 4 Bucureşti, a constatat deschisă succesiunea defunctei D.Ș. şi calitatea de moştenitori legali a fiilor acesteia, D.C. şi P.A., fiecare cu cota de ½ din moştenire şi calitatea de moştenitor testamentar, legatar cu titlu particular a fiicei P.A..
Referitor la cheltuielile de judecată, în temeiul art.274 şi art. 276 Cod procedură civilă, instanţa a luat act că acestea nu au fost solicitate.
Împotriva acestei soluţii în termen legal, motivat şi timbrat au formulat apel ambele părţi.
Prin apelul formulat, apelanţii-pârâţii P.G.C.L. şi P.A.E. au solicitat admiterea acestuia şi, în principal, schimbarea sentinţei civile atacate în sensul admiterii excepţiilor autorităţii de lucru judecat şi excepţia prescripţiei dreptului material al acţiunii în privinţa nulităţii certificatului de moştenitor nr. 402/25.05.1987.
În subsidiar, au solicitat schimbarea sentinţei civile atacate în sensul respingerii acţiunii ca nefondate.
Apelanţii-pârâţi au arătat că nulitatea invocată de reclamanţi în privinţa calificării testamentului olograf ca fiind un legat universal sau cu titlu universal trebuia calificată ca fiind o nulitate relativă şi nu una absolută.
Motivele de nulitate invocate de reclamanți atrag nulitatea relativă a certificatului de moştenitor, care ar putea duce la anularea acestuia cu consecinţa reducțiunii legatului (deoarece criticile vizează conţinutul certificatului de moştenitor).
Cum prin sentinţa civilă nr. 1944/01.04.2008, rămasă definitivă şi irevocabilă s-a stabilit cu putere de lucru judecat că s-a prescris dreptul la acţiune al reclamanţilor în ceea ce priveşte anularea sau reducţiunea testamentului olograf din data de 27.07.1961, toate motivele de nulitate relativă care atrag anularea certificatului de moştenitor şi implicit reducţiunea nu mai pot face obiectul cercetării judecătoreşti, în acest sens fiind întemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la capătul de cerere ce face obiectul completării cererii de chemare în judecată.
În privinţa prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune (cu privire la nulitatea relativă privind greşita calificare a testamentului olograf) apelanții au arătat că chestiunea nulităţii privind calificarea testamentului a fost pentru prima dată invocată în faţa instanţei de judecată la data de 19.09.2011 iar nulitatea fiind una relativă să se aibă în vedere ca fiind o acţiune personală se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani. Momentul de la care curge termenul prescripţiei este anul 1987, când autorul reclamanţilor, D.C. a luat cunoştinţă de emiterea certificatului de moştenitor iar după anul 1961, şi nici după anul 1987, autorul reclamanţilor, D.C. deşi luase cunoştinţă de conţinutul testamentului olograf şi fusese îndrumat de notar să se adreseze instanţei de judecată pentru anularea acestuia), acesta nu a făcut niciun demers pentru a contesta testamentul olograf din data de 27.07.1961.
Mai mult decât atât, în anul 1987, autorul D.C. a fost parte într-un proces având ca obiect constatarea intervenirii prescripţiei dreptului acestuia de a mai solicita anularea testamentului olograf din data de 27.07.1961. Fiind prezent la dezbaterile care au avut loc în cadrul acestui proces, D.C. a declarat că, conform practicalei hotărârii judecătoreşti, din data de 24.02.1987, că nu înţelege să solicite anularea sau reducţiunea testamentului olograf lăsat de defuncta D.Ş. la data de 27.07.1961.
În plus, s-a solicitat să se aibă în vedere că prescripţia ar opera şi în defavoarea directă a reclamanţilor ca autori ai defunctului D.C., iar acţiunea a fost introdusă pe rolul instanţei la data de 16.08.2007 (când nu s-a solicitat anularea certificatului pentru acest motiv), iar completarea acţiunii cu acest capăt de cerere a avut loc la data de 19.09.2011, când dreptul reclamanţilor fusese prescris la data de 17.08.2010.
Singurul motiv de nulitate absolută care ar putea face obiectul analizei instanţei de judecată este acela că testamentul nu ar fi fost scris şi semnat de către defunctă, lipsind aşadar, în totalitate consimţământul acesteia, însă din probele administrate în cauză, respectiv expertiza criminalistică, rezultă fără putinţă de tăgadă că testamentul a fost scris şi semnat de către D.Ş..
În privinţa procedurii eliberării certificatului de moştenitor nr. 402/1987, apelanţii au arătat că procedura succesorală s-a dezbătut în contradictoriu cu cei doi moştenitori ai defunctei D.Ş., respectiv A.P. – fiica şi D.C. – fiu, care au fost citaţi şi prezenţi la deschiderea procedurii succesorale a defunctei D.Ş..
La momentul citirii testamentului olograf din data de 27.07.1961, moştenitorul D.C. a declarat că nu recunoaşte că acest testament a fost scris de defunctă, D.Ş.. În mod legal, notarul de stat suspendă procedura notarială şi îndrumă părţile să se adreseze instanţei de judecată pentru soluţionarea neînţelegerilor ivite cu privire la valabilitatea testamentului olograf. Procedura s-a suspendat la data de 29.09.1961.
De la această dată, moştenitorul D.C. a rămas în pasivitate mai bine de 25 de ani. Interesul în introducerea unei acţiuni în anularea sau reducţiunea testamentului olograf, având în vedere că i se încalcă rezerva succesorală, nu a existat în ceea ce îl priveşte pe D.C.. Concluzia care se desprinde din aceasta atitudine este aceea ca D.C. a acceptat în mod tacit efectele testamentului olograf, al cărui conţinut l-a cunoscut la data de 29.09.1961.
După moartea A.P., moştenitorii acesteia (pârâţii din prezenta cauză), având interes în deschiderea succesiunii de pe urma defunctei lor mame, şi pentru că nu există o altă cale pentru redeschiderea procedurii succesorale de urma defunctei D.Ş. au introdus o acţiune prin care au solicitat instanţei să se constate prescris dreptul moştenitorului D.C. să solicite anularea sau reducţiunea testamentului olograf. Fiind prezent la dezbaterile care au avut loc în cadrul acestui proces, D.C. a declarat ca, conform practicalei hotărârii judecătoreşti, din data de 24.02.1987, că nu înţelege să solicite anularea sau reducţiunea testamentului olograf lăsat de defuncta D.Ş. la data de 27.07.1961. Declaraţia are efectul juridic al unui înscris autentic, fiind dată în faţa instanţei de judecată şi poate fi calificată ca o acceptare expresă a testamentului olograf.
În considerentele sentinţei civile nr. 693/24.02.1987, instanţa a reţinut că, deoarece, pârâtul nu a înţeles să solicite în termenul prevăzut de art.3 din Decretul nr.167/1958 reducţiunea sau anularea testamentului, notariatul de stat era obligat să elibereze certificat de moştenitor reclamanţilor care veneau la succesiunea defunctei D.Ş. a în numele mamei lor, P.A., ce fusese instituită legatar universal în baza testamentului olograf din 27.07.1961. Prin urmare, efectele acestei dispoziţii ale instanţei nu pot fi calificate decât ca o reţinere a unei exheredări indirecte, care rezultă din instituirea de legatar fără a menţiona expres exheredarea unuia dintre moştenitorii legali.
Deşi interesul în promovarea unei acţiuni în anularea testamentului olograf aparţinea numai moştenitorului D.C., acesta rămas în pasivitate (care generează efecte juridice). Prin promovarea acţiunii în constatare din anul 1987, acesta a fost provocat sa-si spună punctul de vedere cu privire la testamentul olograf şi de data aceasta, în mod expres, acesta a declarat că nu înțelege să solicite anularea testamentului. În aceste condiţii, ținând cont de sentinţa civilă nr. 693/1987, care clarifică neînţelegerile cu privire la testamentul olograf, notarul de stat, în temeiul art. 19 din Decretul nr.40/1953 a emis certificatul de moştenitor pe numele pârâţilor.
În cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art.12 din Decretul nr.40/1935 modificat prin Decretul nr.378/1960, având în vedere faptul că sentinţa civilă nr.693/24.02.1987 a dezlegat neînţelegerile ivite între moştenitori şi a tranşat problema exheredării indirecte a moştenitorului D.C..
Art.12 se referă la citarea tuturor moştenitorilor (legali sau testamentari) în prima fază, ceea ce notarul a şi făcut, în sensul că la termenul fixat, acesta, şi în prezenţa moştenitorului legal, D.C. a dat citire testamentului. Aşadar, norma de la art. 12 a fost pe deplin respectată, toţi moştenitorii fiind prezenţi.
În cauză, au devenit incidente dispoziţiile art.15 (neînţelegeri între moştenitori) procedura fiind suspendată şi părţile îndrumate spre instanţa de judecată.
Apelanţii-pârâţi au arătat că au în vedere dispoziţiile art.15 teza a II-a, care prevede că “după soluţionarea de către instanţa judecătorească a neînţelegerilor dintre moştenitori, ei pot cere redeschiderea procedurii succesorale şi eliberarea certificatului de moştenitor.”
Dispoziţiile art.15 din decret nu mai fac vorbire de citarea tuturor moştenitorilor la redeschiderea procedurii. De fapt, o astfel de dispoziţie, în această fază ar fi fost inutilă, deoarece notarul, se supune hotărârii judecătoreşti care se pronunţă în condiţii de contradictorialitate, prevăzută de Codul de procedură civilă şi nu mai are a stabili aspecte contradictorii, acestea fiind stabilite de instanţa de judecată.
În orice caz, necitarea tuturor moştenitorilor, după soluţionarea de către instanţa de judecată a neînţelegerilor considera că este sancţionată cu nulitatea relativă (pentru că norma încălcată devine una dispozitivă, în condiţiile în care legiuitorul nu a prevăzut expres şi în această fază obligativitatea citării, iar interesul pe care îi apară este unul personal). Sub acest aspect, a considerat că această neregularitate nu mai poate fi invocată având în vedere dispoziţiile art.3 din Decretul nr.167/1958, şi expirarea termenului de 3 ani de la data eliberării certificatului de moştenitor. În acest sens a invocat excepţia prescripţiei dreptului de a invoca nulitatea certificatului de moştenitor, pe acest aspect al necitării.
În această fază citarea moştenitorului care a fost considerat ca exheredat nu mai este necesară din moment ce acesta a fost parte în litigiul care a soluţionat neînţelegerile dintre ei. Sentinţa civilă nr.693/24.02.1987, deşi, la prima vedere pare că profită lui D.C., aceasta califică moştenirea ca fiind una testamentară cu legatar universal. Această sentinţă nu a fost supusă cenzurii instanţei de control judiciar, care să modifice chiar şi partea din considerente care nu îi profita lui D.C..
Este ştiut faptul că cel care a pierdut procesul are interes să atace acea parte a hotărârii care este susceptibilă de a dobândi puterea de lucru judecat, adică dispozitivul, în timp ce considerentele dobândesc acest efect numai în limita în care explică dispozitivul şi îşi găsesc corespondent în el.
Totuşi, sunt situaţii în care poate apărea interesul pentru atacarea separată a considerentelor. De ex.: dacă printr-o hotărâre se respinge cererea reclamantului ca prematură, ca inadmisibilă, dar în considerente se foloseşte o motivare subsidiară, arătându-se că pe fond, cererea reclamantului este fondată, pârâtul are interes să atace motivarea instanţei, pentru că la introducerea unei cereri noi, i se poate opune autoritatea de lucru judecat. S-a spus, că în acest caz ceea ce este socotit un considerent apare a fi o soluţie dată unei probleme de fapt sau de drept; cu alte cuvinte, nu interesează aşezarea topografică a “considerentului” ce se atacă, ci natura lui juridică potrivit cu conţinutul său. Or, au arătat că instanţa, prin sentinţa civilă nr. 693/24.02.1987, a tratat juridic, chiar dacă a făcut-o în considerente problema naturii succesiunii, precum şi a naturii legatului.
De fapt, în acest mod a considerat și notarul de stat dispoziţia din considerente atunci când a citat în cuprinsul certificatului de moştenitor dispoziţia instanţei potrivit căreia “Notariatul de stat era obligat să elibereze certificatul de moştenitor reclamanţilor care veneau la succesiunea defunctei D.Ş. în numele mamei lor P.A., ce fusese instituită legatar universal în baza testamentului olograf din 27.07.1961,, iar fraza din considerente seamănă cu un dispozitiv, pentru că obligă Notariatul să procedeze într-un anume fel.
În plus, se consideră că instanţa a considerat greşit că autorul reclamanţilor a acceptat succesiunea prin acte neechivoce, enumerând contestarea testamentului olograf, plata taxelor succesorale şi notificarea celuilalt moştenitor pentru împărţirea bunurilor, câtă vreme în considerentele sentinţei civile nr. 693/1987 se ia act de faptul că pârâtul, D.C. nu contestă testamentul olograf.
În privinţa plaţii taxelor succesorale, acestea au fost plătite exclusiv de mama acestora, P.A., D.C. neavând venituri aşa cum singur a declarat printr-o notificare, iar notificarea celuilalt moştenitor, nu reprezintă un act de acceptare, în condiţiile în care acesta a arătat că nu deţine venituri pentru a achita taxele succesorale.
La rândul lor, apelanţii-reclamanţi D.Ş. şi D.N. au criticat sentinţa primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului lor şi schimbarea în parte a sentinţei apelate.
Apelanţii au criticat sentinţa susţinând că instanţa nu s-a pronunţat asupra rezultatului verificării de scripte, motivând aceasta prin faptul că reclamanţii “nu au înţeles să solicite nulitatea testamentului olograf. Moştenitorii legali, în calitate de continuatori ai persoanei testatorului, pot contesta, fără nici o procedură specială, autenticitatea scriiturii/scrisului, datei şi semnăturii unui testament olograf.
Apelanţii arată că în situaţia prevăzută de art.177 şi 178 şi urm. Cod procedură civilă, în privinţa testamentului olograf, cel căruia i se opune un asemenea act (moştenitorii legali sau statul) pot să declare că nu recunosc scrierea sau semnătura ca aparţinând defunctului.
În cazul în care apartenenţa scrierii sau semnăturii rămâne nesigură, instanţa a respins cererea celui care se prevalează de testament în favoarea sa, orice dubiu fiind în favoarea moştenitorului legal (art.983 Cod civil –deoarece în acest caz, debitorii sunt moştenitorii legali).
Deci, nu este vorba despre constatarea nulităţii testamentului, ci de înlăturarea sa (a se vedea şi art.82 (2) Cod procedură civilă), cu consecinţa nulităţii absolute a certificatului de moştenitor eliberat în baza testamentului olograf astfel înlăturat şi a pierderii calităţii de moştenitor testamentar.
Apelanţii au arătat că pe data de 17.03.2008, pârâţii au prezentat testamentul olograf în baza art. 1177 Cod civil, reclamanţii au declarat că nu cunosc scrisul şi semnătura din acest înscris olograf ca fiind ale bunicii Ş., solicitând efectuarea verificării acestora, iar instanţa a apreciat că în cauză nu este necesară efectuarea unei noi expertize.
Apelanţii-reclamanţi au solicitat ca, în urma verificării de scripte, testamentul olograf din 27.07.1961, atribuit bunicii D.Ş., să fie înlăturat, arătând că pârâţii nu au dovedit, fără dubiu, că testamentul olograf din 27.07.1961 a fost scris şi semnat de D.Ş..
Între scrierea şi semnătura din testamentul olograf şi semnăturile de comparaţie, sunt diferenţe majore, neexplicate în raportul de expertiză (se invocă îmbătrânirea scriptorului şi boala sa).
La dosar se găsesc raportul de expertiză grafică din 28.10.2011 şi în nota de obiecţiuni formulate de domnul expert P.G., care arată foarte clar că scrisul şi semnătura din testamentul olograf nu aparţin aceleiaşi persoane, iar semnătura nu aparţine bunicii lor D.Ş..
Pârâţii nu au depus nici un înscris de comparaţie referitor la scrisul bunicii, iar semnăturile de comparaţie au vechime de peste 20 de ani (deşi la termenul din 14.05.2012 au recunoscut că au astfel de înscrisuri de comparaţie).
La termenul din 31.10.2011, s-a aprobat expertiza în cadrul înscrierii în fals iar cei doi pârâţi au fost citaţi, însă la termenul următor, pârâtul P.A.E. a lipsit, iar apărătorul acestuia nu a prezentat procura specială şi nu a dovedit nici o împiedicare întemeiată a pârâtului P. de a fi prezent.
Apelanţii invocă prevederile art. 180 şi 182 Cod procedură civilă, şi susţin că fiind vorba despre înscrierea în fals, rezulta că pârâtul P.A.E. a recunoscut faptul că testamentul este fals.
Referitor la acceptarea succesiunii de către P.A. în mod expres, conform dispoziţiilor testamentare, s-a arătat că instanţa fondului a confundat deschiderea succesiunii făcută la Notariat şi consemnată în încheierea din 29.09.1961, cu cele înscrise în certificatul de moştenitor 402/1987 unde într-adevăr se arată că “natura succesiunii este legală şi testamentară”.
Apelanţii susţin că în faţa Notarului, pe data de 29.09.1961, autoarea pârâţilor declara că acceptă succesiunea conform dispoziţiilor testamentare, şi în aceste condiţii, faţă de această acceptare expresă a succesiunii, conform dispoziţiilor testamentare, irevocabilă, care echivalează cu renunţarea indirectă la moştenirea legală, după 26 de ani, în 1987, P.A. nu mai putea să accepte moştenirea legală, la care astfel renunţase, mai ales că tatăl lor, C., acceptase moştenirea legală încă din 1961, în termenul de 6 luni prevăzut de lege şi i se transmisese întreg patrimoniul succesoral legal.
Au solicitat să se ia act de faptul că P.A. este doar moştenitoare testamentară şi nu este moştenitoare legală.
Prin decizia civilă nr.1323 A din 18.12.2013, Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă a respins, ca nefondate, apelurile formulate de apelanţii-reclamanţi D.Ş. şi D.N. şi de apelanţii-pârâţi P.G.C.L. şi P.A.E., împotriva sentinţei civile nr.5617/29.06.2012 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti.
Pentru a decide astfel, analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa civilă apelată, prin prisma motivelor de apel şi din oficiu, conform art.295 şi 129 Cod procedură civilă, tribunalul a constatat nefondate apelurile, pentru următoarele considerente:
Instanţa de fond a fost investită cu cerere principală prin care s-a solicitat constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr.402/25.05.1987 eliberat de Notariatul de Stat Local al Sectorului 4 Bucureşti, constatarea calităţii de moştenitori legali după defuncta D.Ș. a numiţilor P.A., fiica şi D.C., fiu, fiecare cu o cotă de 1/2 din masa succesorală şi respectiv a dreptului reclamanţilor asupra cotei de 1/2 din moştenirea defunctei D.Ș., ca succesori legali ai defunctului D.C., cerere ulterior modificată cu privire la capetele doi şi trei de cerere solicitând să se constate că D.C. este moştenitor legal al defunctei D.Ș., în calitate de fiu, cu cota legală cuvenită, iar reclamanţilor, succesori legali ai lui D.C. le revine cota autorului lor din masa succesorală rămasă după defuncta D.Ș.. S-a arătat prin încheierea din 29.09.1961 din dosarul notarial nr.325/1961 autoarea pârâţilor a optat pentru moştenirea testamentară, renunţând la moştenirea legală şi completată în ceea ce priveşte motivele de nulitate absolută a certificatului de moştenitor nr.402/25.05.1987, pentru fraudă la lege, deoarece succesiunea a fost începută cu doi moştenitori şi continuată doar cu un moştenitor, prejudiciind drepturile autorului lor de moştenitor legal. De asemenea, în certificatul de moştenitor nr.402/1987 este trecut un legat universal, iar nu un legat cu titlu particular, a cărui validitate urmează a fi constatată după verificarea de scripte, fapt ce prejudiciază interesele autorului lor. În cazul în care testamentul olograf nu ar fi scris şi semnat de defunctă, acesta urmează a fi înlăturat. S-a mai arătat că autorul reclamanţilor a acceptat succesiunea tocmai prin nerecunoașterea testamentului în faţa notarului public şi prin plata taxelor succesorale şi prin solicitarea împărțirii moştenirii, făcută înăuntrul termenului de 6 luni.
Având în vedere motivele pentru care este solicitată anularea, printre altele şi frauda la lege, instanţa de fond în mod corect a reţinut că este vorba despre nulitatea absolută, acţiunea fiind astfel imprescriptibilă.
O hotărâre judecătorească prin care s-a consfinţit un drept, în mod irevocabil, se bucură de prezumţia absolută de adevăr (res judicata pro veritate habetur) şi nu poate fi contrazisă printr-o altă hotărâre.
Principiul lucrului judecat împiedică nu numai o nouă judecată, având acelaşi obiect, aceeaşi cauză, fiind purtat între aceleaşi părţi, ci şi contrazicerile dintre două hotărâri judecătoreşti, în sensul că dreptul recunoscut unei părţi şi constatările reţinute printr-o hotărâre judecătorească nu pot fi contrazise printr-o altă hotărâre judecătorească, dată într-un alt proces (art.1201 din Codul civil).
Elementele lucrului judecat sunt acelea care structurează lucrul judecat şi care îi determină efectele. Aceste elemente rezultă din art.1201 din Codul civil, text care se referă la tripla identitate de părţi, obiect şi cauză.
Astfel, potrivit acestui text, “Este lucru judecat atunci când a doua cerere în judecată are acelaşi obiect, este întemeiată pe aceeaşi cauză şi este între aceleaşi părţi, făcută de ele şi în contra lor în aceeaşi calitate.”
În speţă, aceste elemente sunt diferite faţă de sentinţa civilă nr.1944/01.04.2008 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti s-a constatat prescris dreptul la acţiune al reclamanţilor cu privire la anularea sau reducțiunea testamentului olograf din data de 27.07.1961, cererea ce face obiectul prezentului dosar este diferită de cea din dosarul nu este cerută nr.1944/01.04.2008 a Judecătoriei Sectorului 4 Bucureşti, obiectul dedus judecăţii este diferit în cele două dosare, astfel că nu este incidentă autoritatea de lucru judecat.
În ceea ce priveşte verificarea de scripte, tribunalul a constatat că instanţa de fond s-a pronunţat pe această cerere, admiţând depunerea scriptelor de comparaţie, neavând relevanţă că înscrisurile depuse au peste 20 ani vechime, iar ulterior, a încuviinţat şi a dispus efectuarea unei expertize grafice de către Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice.
Prin raportul de expertiză întocmit precum şi prin răspunsul la obiecţiuni s-a concluzionat că testamentul olograf este scris şi semnat de D.Ş., fiind astfel stabilit în cadrul unei probe având părerea unui specialist neutru, administrată în cadrul procesului, cu respectarea principiului contradictorialităţii, că testamentul este autentic, emanând de la persoana care se pretinde autorul, fiind scris şi semnat de către aceasta, astfel încât nu poate fi înlăturat şi luată în considerare expertiza extrajudiciară depusă în cauză de către partea care are interesul de a înlătura acest act.
Pe aspectele de fond ale cauzei, tribunalul a reţinut că prin dispozitivul sentinţei civile nr. 693/24.02.1987 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti este respinsă acţiunea pârâţilor de constatare a inexistenţei dreptului autorului reclamanţilor de a cere anularea sau reducțiunea testamentului olograf, fără să analizeze aspecte de fond, ci doar a arătat faptul că Notariatul de stat era obligat să elibereze certificat de moştenitor.
Potrivit art.700 din Codul civil, dreptul de a accepta succesiunea se prescrie într-un termen de 6 luni socotit de la deschiderea succesiunii.
În sistemul de drept românesc, acceptarea succesiunii poate fi expresă sau tacită, iar conform art. 689 din Codul civil, acceptarea este tacită când moştenitorul îndeplineşte un act pe care nu ar fi putut să-l facă decât în calitate de moştenitor şi care lasă să se supună neapărat intenţia de acceptare.
Întrucât textul nu enumeră actele care pot fi considerate ca expresia unei acceptări tacite rămâne la aprecierea instanţelor să decidă care dintre actele efectuate de moştenitor constituie sau nu o acceptare tacită a succesiunii.
Tribunalul a apreciat că motivarea primei instanţe în sensul că a constatat calitatea de moştenitor legal a autorului reclamanţilor care a acceptat moştenirea prin acte neechivoce, contestarea testamentului olograf în faţa notarului de stat, plata taxelor succesorale şi notificarea celuilalt moştenitor pentru împărţirea bunurilor succesorale.
Pentru nechemarea şi neparticiparea tatălui reclamanţilor la procedura de eliberare a certificatului de moştenitor nr.402/1987, deşi în cuprinsul certificatului de moştenitor se vorbeşte de faptul că este succesiune legală şi testamentară, tribunalul a apreciat că instanţa de fond în mod corect a reţinut că acest certificat este nelegal şi l-a anulat.
În limitele investirii, în raport de principiul disponibilităţii, instanţa a constatat calitatea de moştenitor al celor doi succesori ai defunctei D.Ş., părţile din prezenta speţă preluând cotele acestor succesori fie prin reprezentare, fie prin transmitere.
Faţă de considerentele expuse, văzând şi dispoziţiile art. 301 şi urm. Cod procedură civilă, tribunalul a respins apelurile ca nefondate.
Împotriva deciziei tribunalului au declarat recurs reclamanţii D.Ş. şi D.N. şi pârâţii P.G.C.L. şi P.A.E..
În motivarea recursului formulat recurenţii-reclamanţi D.Ş. şi D.N. au invocat dispoziţiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă și au criticat decizia sub următoarele aspecte:
1. Instanța de apel a analizat doar parțial primul motiv de apel şi a omis a analiza cel de-al doilea motiv de apel.
Dezvoltând motivele neanalizate de către instanţa de apel, recurenţii au arătat că au solicitat înlăturarea testamentului olograf din 27.07.1961 atribuit bunicii D.Ş., prin aplicarea art.182 (2) coroborat cu art.180 (1) şi (2) Cod procedură civilă, arătând că la termenul din 31.10.2011, s-a încuviinţat expertiza în cadrul înscrierii în fals, pârâtul P. nefiind de faţă, instanţa a dispus şi cei doi pârâţi au fost citaţi. La termenul următor, din 28.11.2011, pârâtul P.A.E. a lipsit, iar apărătorul acestuia nu a prezentat procură specială şi nu a dovedit nici o împiedicare întemeiată a pârâtului P. de a fi prezent, împrejurare pe care au învederat-o instanţei (compunerea instanţei tocmai se schimbase) şi s-a hotărât că este bună împuternicirea avocaţială obişnuită de la dosar (altă împuternicire neexistând la dosar).
Astfel, recurenţii contestă această apreciere, litera legii fiind în sensul celor arătate în art.180 şi 182 Cod procedură civilă, arătând că aplicând prevederile art.182 (2), Cod procedură civilă fiind vorba despre înscrierea în fals, lipsa părţii duce la înlăturarea înscrisului. În aceste condiţii, expertiza grafică executată în continuare, în opinia recurenţilor este nulă, fiind vorba despre o încălcare a unor prevederi exprese ale legii.
2. Instanţele de fond au respins greşit solicitările lor de a se lua act de acceptarea expresă a succesiunii de către P.A., de pe urma defunctei conform dispoziţiilor testamentare.
Recurenţii-reclamanţi arată că au solicitat să se ia act de acceptarea succesiunii de către P.A., în mod expres, conform dispoziţiilor testamentare, însă instanţa fondului a confundat deschiderea succesiunii făcută la Notariat şi consemnată în încheierea din 29 septembrie 1961, cu cele înscrise în certificatul de moştenitor nr.402/1987 (a cărui nulitate absolută a fost constatată în sentinţa din fond) unde, într-adevăr, se arată că “natura succesiunii este legală şi testamentară” (pag.5, primul paragraf, al sentinţei din fond).
Recurenţii-reclamanţi invocă doctrina şi jurisprudenţa în materie, arătând că aceasta a reţinut următoarele: “Persoana care este chemată la moştenire de lege şi, totodată, gratificată printr-un legat cu titlu particular poate opta, în mod diferit, cu privire la moştenirea legală sau legat, aceasta fiind una din excepţiile de la regula indivizibilităţii opţiunii succesorale. Dacă persoana a acceptat doar legatul cu titlu particular, nu poate dobândi şi calitatea de copărtaş asupra celorlalte bunuri succesorale şi, în consecinţă, nu are calitate procesuală activă pentru a cere împărţeala moştenirii” (Curtea Supremă de Justiţie – Secţia Civilă, decizia nr. 698 din 31 ianuarie 2001, în Dreptul nr. 4/2002, p. 241), “… dar şi un drept de opţiune asupra titlului sub care să culeagă moştenirea, adică sub titlu legal sau sub titlu testamentar. Odată exercitat acest din urma drept, el este irevocabil pentru ca exerciţiul dreptului de opţiune succesorală are ca efect consolidarea retroactivă a drepturilor şi obligaţiilor moştenirii, a transmiterii patrimoniului succesoral” (Tribunalul Bucureşti – Secţia a V-a Civilă, decizia nr. 1675 din 27 noiembrie 2006).
Aceleaşi consideraţii teoretice se găsesc şi în lucrarea – Fr. Deak –Tratat de drept succesoral ediţia a II-a, 2002, pag. 9 şi pag 392.
Recurenţii-reclamanţi arată că, în faţa Notarului, la data de 29.09.1961 (conform încheierii notariale), autoarea pârâţilor arată că succesoarea P.A., a declarat că acceptă succesiunea conform dispoziţiilor testamentare, iar faţă de această acceptare expresă a succesiunii, conform dispoziţiilor testamentare, irevocabilă, care echivalează cu renunţarea indirectă la moştenirea legală după 26 de ani, în 1987, învederează recurenţii-reclamanţi, P.A. nu mai putea să accepte moştenirea legală, la care astfel renunţase, mai ales că tatăl lor, C., acceptase moştenirea legală încă din 1961, în termenul de 6 luni prevăzut de lege şi i se transmisese întreg patrimoniul succesoral legal.
Mai mult, trecând peste toate acestea, nu există nici o acceptare a moştenirii legale de către P.A., nici expresă şi nici tacită, în interiorul termenului de 6 luni deoarece P.A. avea domiciliul şi efectua menajul împreună cu bunica lor, condiţii în care, folosirea obiectelor din casă, care oricum sunt trecute în testament – dacă nu va fi înlăturat de instanţă, nu constituie o acceptare tacită a succesiunii legale. De asemenea, nici pârâţii nu au invocat şi dovedit, acceptarea de către mama lor, a moştenirii legale după bunica lor.
Astfel, recurenţii-reclamanţi solicită să se ia act de faptul că P.A. este doar moştenitoare testamentară (dacă nu va fi înlăturat testamentul) şi nu este moştenitoare legală.
În drept, se invocă dispoziţiile art.304 pct.7 Cod procedură civilă.
Prin recursul formulat, recurenţii-pârâţi P.G.C.L. şi P.A.E. au criticat decizia sub următoarele aspecte:
1.În susţinerea motivului de casare a deciziei atacate, arată că reclamanţii au susţinut la fond lipsa consimţământului testatoarei la momentul întocmirii testamentului olograf, arătând că acesta nu a fost semnat de testatoare, motiv pentru care la fond s-a administrat proba cu expertiză grafoscopică, iar constatarea nulităţii certificatului de moştenitor era solicitată din această perspectivă, deşi instanţa de judecată a administrat probe pe acest aspect, aceasta nici nu motivează şi nici nu dispune nimic cu privire la acest aspect.
Recurenţii susţin că practic, efectuarea expertizei în cauză rămâne fără efecte, fiind încuviinţată această probă pe un capăt de cere care nu a fost analizat sub niciun aspect de instanţa de fond.
Efectuarea expertizei a fost încuviinţată ca urmare a contestării semnăturii de pe testamentul olograf. Or, acest aspect trebuia lămurit de către instanţa fondului – dacă reprezintă sau nu un motiv de nulitate a certificatului de moştenitor, pentru că altfel nu se mai justifică încuviinţarea expertizei grafoscopice.
Astfel, hotărârea primei instanţe apare ca nemotivată sub aspectul menţionat mai sus, lăsând loc echivocului şi arbitrariului. Din această perspectivă, hotărârea este contrară dispoziţiilor art.6 paragraful 1 din Convenţia europeană pentru apărarea drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale privind dreptul la un proces echitabil. În jurisprudenţa sa, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a statuat că dreptul la un proces echitabil include şi dreptul părţilor de a prezenta observaţiile pe care le consideră necesare pentru cauza lor dar şi corelativ obligaţia instanţei de stabili corect cadrul procesual, de a examina efectiv mijloacele de probă, de a răspunde tuturor capetelor de cerere formulate.
Recurenţii susţin că instanţa de apel nu poate verifica argumentele şi raţionamentul juridic pentru care instanţa de fond nu s-a pronunţat pe legalitatea testamentului deşi a încuviinţat proba cu expertiza grafoscopică.
Instanţa de apel, deşi apelanţii au solicitat ca motiv de apel şi anularea sentinţei nu se pronunţă pe acest motiv de apel, decizia civilă fiind nulă, deoarece nu soluţionează un motiv de apel (art.304 pct.5 cu raportare la art.261 pct.5, coroborat cu art.105 alin. 2 Cod procedură civilă).
2.În privinţa motivului de modificare a deciziei civile, recurenţii-pârâţi arată că au învederat instanţei de fond calificarea nulităţii invocate de reclamanţi în privinţa calificării testamentului olograf ca fiind un legat universal sau cu titlu universal ca fiind o nulitate relativă şi nu una absolută, aşa cum consideră reclamanţii şi în principal, admiterea excepţiei autorităţii de lucru judecat cu privire la completarea cererii în ce priveşte motivele de nulitate relativă a certificatului de moştenitor nr.402/25.05.1987 (în privinţa calificării testamentului) şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată; în subsidiar, admiterea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiunii în privinţa nulităţii relative a certificatului de moştenitor nr.402/25.05.1987 (în privinţa calificării testamentului) şi respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Recurenţii susţin că prima instanţă a fost investită de către reclamanţii D.N. şi D.Ş.. cu motive de nulitate absolută a certificatului de moştenitor, şi cum prin sentinţa civilă nr.1944/01.04.2008, rămasă definitivă şi irevocabilă s-a stabilit cu putere de lucru judecat ca s-a prescris dreptul la acţiune al reclamanţilor în ceea ce priveşte anularea sau reducţiunea testamentului olograf din data de 27.07.1961, toate motivele de nulitate relativă care atrag anularea certificatului de moştenitor şi implicit reducţiunea nu mai pot face obiectul cercetării judecătoreşti, în acest sens fiind întemeiată excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la capătul de cerere ce face obiectul completării cererii de chemare în judecată.
În privinţa prescripţiei parţiale a dreptului material la acţiune recurenţii arată că nulitatea privind calificarea testamentului a fost pentru prima dată invocată în faţa instanţei la data de 19.09.2011 şi fiind o acţiune personală se prescrie în termenul general de prescripţie de 3 ani. Momentul de la care curge termenul prescripţiei este anul 1987, când autorul reclamanţilor, D.C. a luat cunoştinţă de emiterea certificatului de moştenitor (care a avut la baza testamentul olograf, de care a luat cunoştinţă în anul 1961). După anul 1961 şi nici după anul 1987, autorul reclamanţilor, D.C. (deşi luase cunoştinţă de conţinutul testamentului olograf şi fusese îndrumat de notar să se adreseze instanţei de judecată pentru anularea acestuia), acesta nu a făcut niciun demers pentru a contesta testamentul olograf din data de 27.07.1961.
Mai mult decât atât, în anul 1987, autorul D.C. a fost parte într-un proces având ca obiect constatarea intervenirii prescripţiei dreptului acestuia de a mai solicita anularea testamentului olograf din data de 27.07.1961. Fiind prezent la dezbaterile care au avut loc în cadrul acestui proces, D.C. a declarat, potrivit practicalei hotărârii judecătoreşti din data de 24.02.1987, că nu înţelege să solicite anularea sau reducţiunea testamentului olograf lăsat de defuncta D.Ş. la data de 27.07.1961.
Faţă de aceste aspecte, se solicită a se constata prescrierea dreptului de a cere anularea certificatului de moştenitor pentru motivul privind calificarea testamentului.
Singurul motiv de nulitate absolută care ar putea face obiectul analizei instanţei de judecată este acela că testamentul nu ar fi fost scris şi semnat de către defunctă (lipsind aşadar, în totalitate a consimţământul acesteia). Din probele administrate în cauză, respectiv expertiza criminalistică, rezultă fără putinţă de tăgadă că testamentul a fost scris şi semnat de către D.Ş..
3. Instanţa de apel a considerat în mod greşit faptul că autorul reclamanţilor a acceptat succesiunea defunctei.
În privinţa procedurii eliberării certificatului de moştenitor nr.402/1987 recurenţii-pârâţi arată că aceasta s-a suspendat la data de 29.09.1961, iar de la această dată, moştenitorul D.C. a rămas în pasivitate mai bine de 25 de ani, astfel că D.C. a acceptat în mod tacit efectele testamentului olograf, al cărui conţinut l-a cunoscut la data de 29.09.1961.
După moartea A.P., moştenitorii acesteia, au introdus o acţiune prin care au solicitat să se constate prescris dreptul moştenitorului D.C. să solicite anularea sau reducţiunea testamentului olograf, fiind prezent la dezbaterile care au avut loc în cadrul acestui proces, D.C. a declarat, potrivit practicalei hotărârii judecătoreşti din data de 24.02.1987, că nu înţelege să solicite anularea sau reducţiunea testamentului olograf lăsat de defuncta D.Ş. la data de 27.07.1961. Declaraţia are efectul juridic al unui înscris autentic, fiind dată în faţa instanţei de judecată şi poate fi calificată ca o acceptare expresă a testamentului olograf.
În considerentele sentinţei civile nr.693/24.02.1987, instanţa a reţinut că dat fiind faptul că pârâtul nu a înţeles să solicite în termenul prevăzut de art.13 din Decretul nr.167/1958 reducţiunea sau anularea testamentului, Notariatul de stat era obligat să elibereze certificat de moştenitor reclamanţilor care veneau la succesiunea defunctei D.Ş. în numele mamei lor P.A. ce fusese instituită legatar universal în baza testamentului olograf din 27.07.1961. Prin urmare, efectele acestei dispoziţii ale instanţei nu pot fi calificate decât ca o reţinere a unei exheredări indirecte, care rezultă din instituirea de legatar fără a menţiona expres exheredarea unuia din moştenitorii legali.
Deşi, interesul în promovarea unei acţiuni în anularea testamentului olograf aparţinea numai moştenitorului D.C., acesta a rămas în pasivitate, că prin promovarea acţiunii în constatare din anul 1987, acesta a fost provocat să-şi spună punctul de vedere cu privire la testamentul olograf şi de data aceasta, în mod expres, acesta a declarat că nu înţelege să solicite anularea testamentului. În aceste condiţii, ţinând cont de sentinţa civilă nr. 693/1987, care clarifica neînţelegerile cu privire la testamentul olograf, notarul de stat, în temeiul art.19 din Decretul nr.40/1953 a emis certificatul de moştenitor pe numele pârâţilor.
Certificatul de moştenitor nr.402/25.05.1987 a fost emis ca urmare a sentinţei civile nr.693/24.02.1987 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 Bucureşti, conform menţiunii din cuprinsul acestuia.
Recurenţii-pârâţi consideră că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile art.12 din Decretul nr.40/1935 modificat prin Decretul nr.378/1960, având în vedere faptul că sentinţa civilă nr.693/24.02.1987 a dezlegat neînţelegerile ivite între moştenitori şi a tranşat problema exheredării indirecte a moştenitorului D.C..
Art.12 se referă la citarea tuturor moştenitorilor (legali sau testamentari) în prima fază, ceea ce notarul a şi făcut, în sensul că la termenul fixat, acesta, şi în prezenţa moştenitorului legal, D.C. a dat citire testamentului, norma fiind pe deplin respectată, toţi moştenitorii fiind prezenţi.
În cauză, au devenit incidente dispoziţiile art.15 (neînţelegeri între moştenitori) procedura fiind suspendată şi părţile îndrumate spre instanţa de judecată, dispoziţiile care nu mai fac vorbire de citarea tuturor moştenitorilor la redeschiderea procedurii, iar o astfel de dispoziţie, în această fază ar fi fost inutilă, deoarece notarul se supune hotărârii judecătoreşti şi nu mai are a stabili aspecte contradictorii, acestea fiind stabilite de instanţa de judecată.
În orice caz, necitarea tuturor moştenitorilor, după soluţionarea de către instanţa de judecată a neînţelegerilor, este sancţionată cu nulitatea relativă (pentru că norma încălcată devine una dispozitivă, iar interesul pe care îl apără este unul personal) şi această neregularitate nu mai poate fi invocată având în vedere dispoziţiile art.3 din Decretul nr.167/1958.
În această fază citarea moştenitorului care a fost considerat ca exheredat nu mai este necesară din moment ce acesta a fost parte în litigiul care a soluţionat neînţelegerile dintre ei. Sentinţa civilă nr.693/24.02.1987, deşi, la prima vedere pare că profită lui D.C., califică moştenirea ca fiind una testamentară cu legatar universal a tratat juridic, chiar dacă a făcut-o în considerente, problema naturii succesiunii, precum şi a naturii legatului.
În acest mod a tratat inclusiv notarul de stat dispoziţia din considerente atunci când a citat în cuprinsul certificatului de moştenitor dispoziţia instanţei de judecată: “Notariatul de stat era obligat să elibereze certificatul de moştenitor reclamanţilor care veneau la succesiunea defunctei D.Ş. în numele mamei lor P.A., ce fusese instituită legatar universal în baza testamentului olograf din 27.07.1961”.
Recurenţii-pârâţi arată că, şi din punct de vedere semantic propoziţional, fraza din considerente seamănă cu un dispozitiv, pentru că aceasta obligă Notariatul să facă într-un anume fel.
În plus, susţin recurenţii, instanţa a considerat în mod greşit faptul că autorul reclamanţilor a acceptat succesiunea prin acte neechivoce, enumerând contestarea testamentului olograf, plata taxelor succesorale şi notificarea celuilalt moştenitor pentru împărţirea bunurilor.
În privinţa contestării testamentului olograf, în considerentele sentinţei civile nr.693/1987 se ia act de faptul că pârâtul D.C. nu contestă testamentul olograf.
În privinţa plăţii taxelor succesorale, recurenţii-pârâţi arată că acestea au fost plătite exclusiv de mama lor, P.A., în calitate de moştenitor legal şi testamentar, D.C. neavând venituri aşa cum singur declara printr-o notificare. De fapt, acesta nici nu putea plăti taxele succesorale, fiind exclus de la moştenirea imobilului din Calea Şerban Vodă nr. 165.
C.D. nu face dovada plăţii taxelor succesorale, ci numai dovada înştiinţării de plată (vezi adresa cu nr.52846/13.12.1961).
În privinţa notificării celuilalt moştenitor, aceasta nu reprezintă un act de acceptare, în condiţiile în care acesta arată că nu deţine venituri pentru a achita taxele succesorale şi că va autoriza fiscul să vândă jumătate din imobil.
Mai menţionează recurenţii-pârâţi că notificarea la care face referire atât instanţa fondului cât şi instanţa de apel se referă exclusiv la punerea la dispoziţie a imobilului din Şerban Vodă nr.165, or, acest imobil făcea obiectul testamentului olograf (fiind lăsat ca moştenire exclusiv autoarei lor, P.A.). Prin urmare, nu se poate trage concluzia că acesta reprezintă un act de acceptare, în condiţiile în care autorul reclamanţilor nu a solicitat punerea în posesie a întregii averi a defunctei, ci s-a referit la un singur imobil pentru care nu mai avea vocaţie succesorală.
Prin urmare, instanţele de judecată au interpretat greşit actele de acceptare a succesiunii.
În drept, recurenţii-pârâţi invocă dispoziţiile art. 304 pct.5, 8 şi 9 Cod procedură civilă.
Intimaţii reclamanţii D.Ş. şi D.N. au formulat întâmpinare, prin care au au solicitat în esenţă respingerea recursului formulat de recurenţii pârâţi ca nefondat.
Analizând decizia recurată prin prisma criticilor formulate, Curtea a apreciat recursurile formulate ca nefondate pentru următoarele considerente:
Astfel, Curtea a reţinut că recurenţii reclamanţi şi recurenţii pârâţi au criticat prin primele motive de recurs decizia tribunalului susţinând că instanţa de apel nu ar fi analizat motivele de apel prin care reclamanţii susţineau că prima instanţă nu s-ar fi pronunţat asupra solicitărilor lor de înlăturare a testamentului olograf din 27.07.1961 întocmit de defuncta D.Ş..
Recurenţii reclamanţi au susţinut că tribunalul nu a motivat respingerea susţinerilor lor din apel privind greşita aplicare de către judecătorie a prevederilor art.182 (2) coroborat cu art.180 (1) şi (2) Cod procedură civilă, condiţii în care expertiza grafoscopică administrată de prima instanţă ar fi nulă iar recurenţii pârâţi susţin că dat fiind faptul că prima instanţă nu s-ar fi pronunţat pe cererea prin care reclamanţii au solicitat a se constata lipsa consimţământului defunctei la întocmirea testamentului, instanţa de apel nu putea verifica argumentele pentru care prima instanţă nu s-a pronunţat pe legalitatea testamentului deşi a încuviinţat proba cu expertiza grafoscopică şi decizia din apel este nemotivată; recurenţii pârâţi au invocat motivul de recurs prevăzut de dispoziţiile art.304 pct.5 Cod procedură civilă raportat la art.304 pct.7 Cod procedură civilă.
Aceste susţineri sunt vădit nefondate.
În acest sens, Curtea a constat că potrivit considerentelor deciziei din apel astfel cum acestea au fost expuse mai sus, tribunalul a respins criticile reclamanţilor şi pârâţilor potrivit cărora prima instanţă nu s-ar fi pronunţat asupra cererii reclamanţilor de înlăturare a testamentului olograf din 27.07.1961 întocmit de defuncta D.Ş., reţinându-se că prima instanţă s-a pronunţat asupra acţiunii în limitele investirii sale în raport de cererea reclamanţilor astfel cum acesta a fost precizată şi modificată, pe parcursul soluţionării cauzei; instanța de apel a mai reținut că procedura verificării de scripte, a fost efectuată legal de către instanţa de fond în fața căreia s-au depus scripte de comparaţie, neavând relevanţă că înscrisurile depuse au peste 20 ani vechime, instanţă care ulterior, a încuviinţat şi a dispus efectuarea unei expertize grafice de către Laboratorul Interjudețean de Expertize Criminalistice, raportul de expertiză judiciară şi răspunsul la obiecţiuni concluzionând că testamentul olograf este scris şi semnat de D.Ş., stabilind în cadrul unei probe având părerea unui specialist în cadrul procesului, cu respectarea principiului contradictorialităţii, că testamentul emană de la persoana care se pretinde a fi autor, fiind scris şi semnat de către aceasta, astfel încât nu poate fi înlăturat şi luată în considerare expertiza extrajudiciară depusă în cauză de către reclamanţi.
În raport de prevederile art.261 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă, într-adevăr, hotărârea trebuie sa cuprindă motivele de fapt şi de drept care au format convingerea instanţei, precum si cele pentru care s-au înlăturat cererile parţilor. În acest sens, doctrina (Drept procesual civil, Editura Universul Juridic, ediţia 2008, autor Mihaela Tăbârcă, pagina 111) şi jurisprudenţa constantă a instanţelor judecătoreşti au statuat în sensul că instanţa trebuie să-şi motiveze efectiv soluţia dată fiecărui capăt de cerere, nefiind obligată să răspundă detaliat tuturor argumentelor invocate de părţi în susţinerea acestor cereri.
Mai mult, jurisprudenţa Curţii EDO a stabilit la rândul său că obligaţia instanţelor naţionale de a-şi motiva hotărârile judecătoreşti nu presupune existenţa unui răspuns detaliat la fiecare argument (decizia de inadmisibilitate Jahnke şi Lenoble c. Franţei), că noţiunea de proces echitabil impune ca jurisdicţiile interne să examineze în mod efectiv chestiunile esenţiale care au fost invocate (hotărârea pronunţată în cauza Albert c. României).
Din analizarea considerentelor hotărârii recurate, Curtea a constat că, contrar susţinerilor nefondate ale recurenţilor, instanţa de apel a examinat chiar dacă sumar însă în mod efectiv toate argumentele pertinente invocate cu care a fost investită, decizia recurată fiind motivată corespunzător cerinţelor art.261 alin.1 pct.5 Cod procedură civilă şi art.6 paragraful 1 din Convenţia EDO.
Curtea a constat, în plus caracterul pur formal al criticilor formulate prin aceste motive de recurs în condiţiile în care, într-adevăr, prin cererea de chemare în judecată astfel cum a fost modificată la datele de 30.06.2008 şi 19.09.2011, recurenţii reclamanţi au solicitat constatarea nulităţii absolute a certificatului de moştenitor nr.402/25.05.1987 eliberat de Notariatul de Stat local al Sectorului 4 Bucureşti, constatarea calităţii de moştenitor legal după defuncta D.Ș. a autorului reclamanţilor, D.C., în calitate de fiu, cu cota legală cuvenită din masa succesorală şi respectiv a dreptului reclamanţilor asupra cotei cuvenite autorului lor din moştenirea defunctei D.Ș., ca succesori legali ai defunctului D.C..
La termenul de judecată din 19.09.2011, reclamanţii au completat acţiunea în ceea ce priveşte motivele de nulitate absolută a certificatului de moştenitor nr.402/25.05.1987, solicitând să se constate nulitatea lui pentru fraudă la lege, pentru necitarea autorului lor, moştenitor legal, în procedura nelegală. De asemenea, s-a învederat ca motiv de nulitate faptul că în certificatul de moştenitor nr.402/1987 este trecut un legat universal, iar nu un legat cu titlu particular, şi să fie verificată validitatea testamentului prin verificarea de scripte, şi s-a solicitat ca în cazul în care testamentul olograf nu ar fi scris şi semnat de defunctă, acesta să fie înlăturat.
Curtea a reţinut că în raport de petitul acţiunii astfel cum fusese modificat la acel moment, la acelaşi termen de judecată din 19.09.2011, instanţa a încuviinţat cererea pârâţilor de verificare de scripte cu privire la scrisul şi semnătura defunctei D.Ş. din testamentul olograf, sens în care, la dosarul cauzei s-a depus la data de 02.03.2012 raportul de expertiză grafică judiciară efectuat de către expert C.L.. În condiţiile în care la termenul de judecată din 14.05.2012 ce a urmat administrării probei cu expertiză, reclamanţii şi-au exprimat poziţia procesuală arătând expres că nu au înţeles să solicite să se constate nulitatea testamentului olograf, criticile recurenţilor ce susţin că instanţa fondului nu s-ar fi pronunţat asupra cererii de constatare a nevalabilităţii testamentului sau că instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat asupra criticilor recurenţilor formulate în apel cu privire la acel aspect sunt nefondate.
Mai mult, contrar susţinerilor nefondate ale recurenţilor, faptul că ulterior administrării expertizei reclamanţii şi-au precizat poziţia procesuală arătând că nu solicită să se constate nulitatea testamentului olograf, nu atrage, nulitatea raportului de expertiză efectuat căci nulitatea este sancţiunea procedurală ce lipseşte de efecte juridice actul de procedură ce nu îndeplineşte condiţiile prevăzute de lege pentru validitatea lui; or, în cauză, raportul de procedură îndeplineşte cerinţele de valabilitate prevăzute de lege pentru valabilitatea sa, şi oricum, precizarea acţiunii reclamanţilor în privinţa valabilităţii testamentului în raport de care se încuviinţase proba, fiind ulterioară încuviinţării şi administrării probei, nu poate atrage nevalabilitatea sa.
Mai mult, susţinerile reclamanţilor potrivit cărora instanţa de apel nu s-ar fi pronunţat la încuviinţarea cererii de verificare de scripte în conformitate cu art.180 coroborat cu art.182 Cod procedură civilă asupra probei administrate au fost respinse în condiţiile în care chiar dacă doar unul dintre pârâţi nu a fost prezent în faţa instanţei la termenul acordat pentru verificarea de scripte, nu mai puţin adevărat este că celălalt pârât, având aceiaşi poziţie procesuală respectiv P.G.C.L., a fost prezent în faţa instanţei şi a arătat că înţelege să se folosească de el, astfel că acest înscris nu putea fi înlăturat în conformitate cu prevederile art.182 alin.2 Cod procedură civilă.
Nefondate sunt şi susţinerile recurenţilor pârâţi potrivit cărora, dat fiind faptul că prima instanţă nu s-ar fi pronunţat pe o cerere cu care nu a fost investită, instanţa de apel nu ar putea verifica critici formulate în apel cu privire la acest aspect, respectiv cu privire la această pretinsă omisiune, deoarece potrivit prevederilor art.282 alin.1 raportat la art.295 alin.1 Cod procedură civilă instanţa de apel nu poate soluţiona în primă instanţă o cerere ce nu a făcut obiectul judecăţii primei instanţe, însă poate soluţiona critici privind omisiunea de soluţionare al unei cereri de către prima instanţă în raport de art.297 alin.1 Cod procedură civilă.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs recurenţii reclamanţi au susţinut că instanţele de fond au respins greşit solicitările lor de a se lua act de acceptarea expresă a succesiunii de către P.A. de pe urma defunctei conform dispoziţiilor testamentare, invocând practic greşita interpretare şi aplicare a prevederilor art.650 Cod civil, susţineri ce pot fi încadrate în motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.9 Cod procedură civilă; recurenţii au susţinut şi faptul că nu exista o acceptare a moştenirii legale a defunctei de către autoarea pârâţilor în interiorul termenului de opţiune succesorală.
Acest motiv de recurs este nefondat.
În ceea ce priveşte susţinerile recurenţilor potrivit cărora instanţele de fond nu au avut în vedere faptul că prin încheierea din 29 septembrie 1961 în faţa notarului autoarea pârâţilor a declarat că acceptă succesiune conform dispoziţiilor testamentare, ceea ce ar semnifica renunţarea indirectă la succesiunea testamentară, că opţiune succesorală manifestată de autoarea pârâților la acel moment este indivizibilă şi irevocabilă, acestea sunt nefondate.
În acest sens, Curtea a reţinut că potrivit prevederilor art.928 Cod civil, dreptul de opţiune aparţine nu numai moştenitorilor legali ci şi legatarilor, astfel că în cadrul dezbaterii succesorale a defunctei, suspendate prin încheierea din 29 septembrie 1961 în faţa notarului, autoarea pârâților şi-a manifestat dreptul de opțiune succesorală în privinţa legatului constituit prin testamentul olograf al defunctei, legat care, privind imobilul din Calea Şerban Vodă nr.165, Bucureşti, respectiv un bun individual determinat iar nu o fracţiune din moştenire, este un legat cu titlul particular (Fr. Deak, Tratat de drept succesoral ediţia a II-a, 2002, pag.9). Mai mult, aşa cum au statuat doctrina (Fr. Deak, Tratat de drept succesoral ediţia a II-a, 2002, pag. 431) şi jurisprudenţa constantă a instanţelor judecătoreşti (dec. Civilă CSJ nr.368/1993, dec. Civilă TS nr.571/1978) renunţarea la moştenire nu poate fi decât expresă şi constituie un act juridic solemn, neputând fi dedusă din anumite circumstanţe de fapt.
Or în cauză, din faptul că autoarea pârâţilor a acceptat legatul particular nu poate fi dedus, cum pretind reclamanţii, că aceasta ar fi renunţat la moştenirea legală deoarece moştenirea legală privea restul patrimoniului defunctei; autoarea pârâţilor nu şi-a manifestat „indirect” dreptul de opţiune succesorală cu privire la moştenirea legală, la care ar fi renunţat câtă vreme nu a renunţat expres la această moştenire, susţinerile reclamanţilor fiind vădit nefondate.
Regula indivizibilităţii opţiunii succesorale nu are conţinutul susţinut de către recurenţii reclamanţi (Fr. Deak, Tratat de drept succesoral ediţia a II-a, 2002, pag. 392 şi urm.), ci în cazul legatului particular se referă la faptul că legatarul nu poate accepta legatul în parte şi în parte să-l respingă, ceea ce nu este cazul în speţă. Doctrina menţionată statuează ca excepţie de la principiul indivizibilităţii opţiunii succesorale situaţia moştenitorului cu vocaţie succesorală dublă, care cumulează situaţia de moştenitor legal cu cea de legatar, situaţie în care renunţarea la moştenirea legală nu operează şi pentru legatul particular, iar această excepţie nu este întâlnită în cauza de faţă unde autoarea pârâţilor nu are vocaţie dublă, şi nu a renunţat la moştenirea legală a defunctei ci doar a acceptat un legat particular.
Totodată, susţinerile recurenţilor reclamanţi potrivit cărora acceptând un legat particular autoarea pârâţilor nu mai poate veni la moştenirea legală a defunctei sunt vădit nefondate, doctrina (Fr. Deak,, Tratat de drept succesoral ediţia a II-a, 2002, pag.8, 9) şi jurisprudenţa constantă a instanţelor judecătoreşti statuând în sensul posibilităţii legale – în raport de prevederile art.650 Cod civil – a coexistenţei calităţii de moştenitor legal asupra succesiunii, privite ca universalitate de drepturi şi obligaţii şi a celei de legatar particular cu privire la un bun ce nu face parte din această masă, devoluţiunea moştenirii fiind testamentară în limita legatului şi legală pentru rest; jurisprudenţa invocată de reclamanţi în motivul doi de recurs se referă la situaţia în care legatarul nu a acceptat moştenirea legală, ceea ce nu este cazul în speţă. Mai mult, moştenirea testamentară înlătură pe cea legală numai dacă testatorul a instituit mai mulţi legatari cu titlu particular care epuizează masa succesorală, ceea ce nu este cazul în speţă, unde masa succesorală cuprinde şi alte bunuri mobile şi imobile, deci o universalitate.
În ceea ce priveşte susţinerile reclamanţilor potrivit cărora instanţele de fond nu au avut în vedere faptul că autoarea pârâţilor nu a acceptat tacit succesiunea defunctei, Curtea a constat că în faţa primei instanţe aceştia, reclamanţii, prin cererile lor modificate succesiv, motivate în fapt şi în drept astfel cum au fost expuse mai sus, au solicitat să se constate că D.C. este unicul moştenitor legal al defunctei D.Ş., deoarece autoarea pârâţilor ar fi optat pentru moştenirea testamentară, renunţând la moştenirea legală iar această cerere nu a fost găsită fondată de către prima instanţă, care a reţinut faptul că autoarea pârâţilor are calitate de legatar cu titlu particular asupra unui singur bun din moştenire, şi a constatat că, în privinţa masei succesorale rămase prin excluderea acelui bun, autoarea pârâţilor are, alături de autorul reclamanţilor, calitatea de moştenitor legal. Curtea a constat că în faţa primei instanţe reclamanţii nu au invocat cu titlu subsidiar faptul că autoarea pârâţilor nu ar fi acceptat nici tacit în termenul prevăzut de dispoziţiile art.700 Cod civil moştenirea legală a defunctei, aspect care ar fi presupus administrarea de probe pentru stabilirea unei situaţii de fapt, invocând acest aspect de abia în faţa instanţei de apel, însă aceste susţineri ale reclamanţilor reprezintă o cerere nouă, care, în raport de prevederile art.294 raportat la prevederile art.316 Cod procedură civilă, nu putea fi dedusă direct în căile de atac, apel şi recurs, fără a fi fost soluţionată de prima instanţă în limita investirii, astfel că criticile recurenților sub acest aspect nu pot fi primite.
Prin cel de-al doilea motiv de recurs recurenţii pârâţi au susţinut că instanţele de fond au calificat greşit solicitările reclamanţilor, privind nulitatea testamentului olograf ca fiind un legat universal sau cu titlu universal, şi au respins, în principal, excepţia autorităţii de lucru judecat cu privire la completarea cererii în ce priveşte acest motiv de nulitate relativă a certificatului de moştenitor nr.402/25.05.1987şi în subsidiar, au respins excepţia prescripţiei dreptului material la acţiunii în privinţa nulităţii relative a certificatului de moştenitor, motiv de recurs ce se încadrează în dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă.
Acest motiv de recurs a fost respins.
În acest sens, Curtea a reţinut că prima instanţă a admis cererea modificată prin care reclamanţii invocau mai multe motive de nulitate a certificatului nr.402/25.05.1987 apreciind că unul dintre aceste motive, respectiv fraudarea dispoziţiilor legale ce prevăd citarea moştenitorilor la dezbaterea succesiunii, este întemeiat, astfel că analiza celorlalte motive de nulitate invocate de reclamanţi, era de prisos. Susţinerile recurenţilor pârâţi de pretinsă nelegalitate a sentinţei de fond, sentinţă prin care prima instanţă trebuia să respingă prin admiterea unor excepţii cererea reclamanţilor de anulare a certificatului în raport de alte motive de nulitate a certificatului de moştenitor decât cel găsit fondat de instanţă, nu pot fi primite în condiţiile în care, nu produs nici o vătămare a intereselor procesuale a pârâţilor în sensul prevederilor art.105 alin.2 Cod procedură civilă întrucât atunci când găseşte fondat un motiv de nulitate a unui act juridic civil, instanţa nu mai are obligaţia de a se pronunţa pe alte motive de nulitate deoarece un act juridic civil nu poate fi anulat de mai multe ori. Mai mult, ca urmare a anulării certificatului de moştenitor, prima instanţă a reluat dezbaterea succesiunii defunctei, succesiune în privinţa căreia trebuia să facă aplicarea prevederilor legale de reglementează devoluţiunea legală şi testamentară şi astfel, având a califica legatul instituit prin testamentul defunctei l-a apreciat ca fiind unul ca fiind particular, apreciere corectă în raport de considerentele expuse mai sus.
Prin cel de-al treilea motiv de recurs recurenţii pârâţi au susţinut că instanţele de fond au făcut o greşită interpretare şi aplicare în cauză a prevederilor art.12 din Decretul nr.40/1935 modificat prin Decretul nr.378/1960, având în vedere faptul că sentinţa civilă nr.693/24.02.1987 a dezlegat neînţelegerile ivite între moştenitori, motiv de recurs prevăzut de dispoziţiile art.304 pct.9 Cod procedură civilă, şi au apreciat greşit asupra acceptării tacite de către autorul reclamanţilor a succesiunii defunctei.
Şi acest motiv de recurs a fost apreciat ca nefondat.
În ceea ce priveşte susţinerile recurenţilor referitoare la greşita interpretare şi aplicare în cauză de către instanţele de fond a prevederilor art.12 din Decretul nr.40/1935 modificat prin Decretul nr.378/1960, Curtea a constat că susţinerile reclamanţilor din cadrul litigiului dintre părţi finalizat cu pronunţarea sentinţei nr.693/24.02.1987 a Judecătoriei sectorului 6, potrivit cărora aceştia că nu solicită anularea sau reducţiunea testamentului olograf întocmit de defunctă vizează cadrul procesual din acel litigiu, şi nu au nicio relevanţă în procesul de faţă, cadru în care se dezbate succesiunea defunctei în raport de regulile aplicabile succesiunii legale şi testamentare, proces în care testamentul defunctei a fost apreciat oricum ca fiind întocmit de defunctă, primind efecte juridice.
Mai mult, nu considerentelor sentinţei menţionate, pronunţate asupra cererii respinse de instanţă ci dispozitivului hotărârii trebuia să i se dea efect de către notarul public, iar în cauză considerentele sentinţei pronunţate asupra cererii prin care pârâţii solicitaseră să se constate inexistenţa dreptului reclamanţilor de a solicita anularea sau reducţiunea testamentului se puteau bucura de putere de lucru judecat doar în măsura în care sprijineau dispozitivul hotărârii.
Or în cauză, considerentele sentinţei prin al cărei dispozitiv, deşi se respinge cererea de constatare a inexistenţei dreptului reclamanţilor de a solicita anularea sau reducţiunea testamentului se statuează contrariu, respectiv că dat fiind faptul că reclamanţii nu au înţeles să solicite în termenul prevăzut de art.13 din Decretul nr.167/1958 reducţiunea sau anularea testamentului, aceştia nu mai pot face această solicitare şi că Notariatul de stat era obligat să elibereze certificat de moştenitor pârâţilor care veneau la succesiunea defunctei D.Ş. în numele mamei lor sunt contradictorii în raport de dispozitivul sentinţei, nu se bucură de putere de lucru judecat în prezenta cauză, şi mai mult, nu rezolvă situaţia succesiunii defunctei.
Prin urmare, efectele acestei dispoziţii ale instanţei nu pot fi calificate cum susţin recurenţii ca vreo exheredare, deoarece dispozitivul hotărârii nu constată inexistenţa calităţii de moştenitori a reclamanţilor. Prin urmare, la emiterea certificatului de moştenitor, notarul nu putea avea în vedere sentinţa nr.693/24.02.1987 a Judecătoriei sectorului 6, astfel că nu erau incidente, cum susţin recurenţii, prevederile art.15 din Decretul nr.40/1935 modificat prin Decretul nr.378/1960.
În ceea ce priveşte susţinerile recurenţilor potrivit cărora instanţele de fond au apreciat greşit probele asupra acceptării tacite de către autorul reclamanţilor a succesiunii defunctei, Curtea a constat că aspectele privind acceptarea tacită presupun administrarea de probe şi stabilirea situaţiei de fapt de către instanţe, aplicarea legii vizând doar această situaţie de fapt.
Curtea a învederat că recursul este o cale de atac extraordinară, care poate fi exercitată numai pentru motivele limitativ stabilite prin art. 304 Cod procedură civilă, controlul judiciar ce poate fi realizat în cadrul acestei căi de atac privind exclusiv aspecte care interesează legalitatea hotărârii astfel atacate, corespunzător rigorilor stabilite prin partea introductivă a art. 304 din Cod procedură civilă.
Reiese din considerentele deciziei recurate – astfel cum acestea sunt redate în precedent – că instanţa de apel a analizat probatoriul administrat spre a aprecia cu privire la legalitatea şi temeinicia hotărârii primei instanţe, iar această apreciere a fost realizată în limitele devoluţiunii permise de motivele de apel pe care recurenta apelantă le-a susţinut.
Se cuvine a se sublinia faptul că, prin sentinţa supusă controlului judiciar în faţa instanţei de apel, s-a reţinut în raport de probele administrate, că autorul reclamanţilor a acceptat moştenirea prin acte neechivoce, contestarea testamentului olograf în faţa notarului de stat, plata taxelor succesorale şi notificarea celuilalt moştenitor pentru împărţirea bunurilor succesorale.
Or, analiza instanţei de apel a fost realizată – corespunzător acestor limite în care a avut loc judecata în faţa primei instanţe, pentru că apelul este o cale de atac devolutivă care presupune un control judiciar de legalitate şi temeinicie asupra hotărârii instanţei ierarhic inferioare, iar nu nouă judecată a cererii de chemare în judecată.
Curtea a notat că în recurs nu este posibilă reanalizarea probelor administrate în etapele procesuale anterioare, astfel că susţinerile recurenţilor referitoare la relevanţa/eficienţa ce ar fi trebuit acordată unora dintre înscrisurile (probe) administrate în faţa instanţelor de fond şi apel apare ca fiind incompatibilă cu analiza ce se poate realiza în această cale de atac extraordinară.
Pentru aceste considerente, Curtea, în temeiul art.312 alin.1 şi 3 Cod procedură civilă, a respins ca nefondate, recursurile formulate de recurenţii-reclamanţi D.Ş. şi D.N. şi de recurenţii-pârâţi P.G.C.L. şi P.A.E. împotriva deciziei civile nr. 1323A din 18.12.2013 pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a III-a Civilă, în dosarul nr. 3215/4/2008.
