Decizia civilă nr. 228
Data de 09.02.2016
Autor – Alice Gabriela Harhoi
Domeniu asociat – uzucapiunea (prescripţia achizitivă)
Titlu – calitatea procesuală pasivă a unității administrativ teritoriale în cadrul acțiunii în constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiune şi accesiune imobiliară artificială
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei P. – Secţia Civilă sub nr.XXX, la data de 25.09.2013, reclamanta E.N. a chemat în judecată pe pârâtul Mun.P. – prin primar solicitând instanţei ca prin hotărârea ce se va pronunţat să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în XXX, jud. Prahova, compus din teren în suprafaţă de 324 mp. şi construcţia cu regim parter şi etaj în suprafaţă de 159,18 mp.
În motivarea acțiunii, reclamanta a arătat că, începând cu anul 1951, tatăl său – R.P. a folosit imobilul sus – menţionat format din aceeaşi suprafaţă de teren ca şi cea existentă în prezent şi construcţia veche, edificată de părinţii săi – R.T.şi R.V., astfel cum rezultă din certificatele de moştenitor nr.121/08.05.1972 şi nr.879/07.11.1972.
S-a mai învederat că tatăl reclamantei – R.P. a modificat, în întregime, construcţia veche, în jurul anilor 1965, şi a renovat-o în perioada anilor 2007 – 2008, iar de la data de 11.11.2012 – data decesului tatălui său, în calitate de fiică, a exercitat şi exercită, şi în prezent, o posesie exclusivă asupra imobilului situat în XXX.
Posesia exercitată atât de bunicii reclamantei, de tatăl său, cât şi de aceasta, s-a realizat în mod continuu, neîntrerupt, public şi sub nume de proprietari, autorii săi şi, apoi, ea însăşi figurând înscrişi în registrele imobiliare ale Primăriei Mun. P., fiind plătite anual impozitele corespunzătoare acestui imobil care nu este înscris în cartea funciară.
În drept, a invocat dispoziţiile art.35 C.pr.civ., art.1847, art.1890 şi urm., art.1860, art.492 C.civ., art.58 şi art.82 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Noul Cod Civil.
În probaţiune, reclamanta a depus la dosarul cauzei, în copie, un set de înscrisuri.
În raport de susţinerile reclamantei E.N., la data de 01.09.2014, pârâtul Mun.P. – prin primar a formulat, în temeiul art.205 C.pr.civ., întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a Municipiului P., arătând că, prin acţiunea formulată, reclamanta a solicitat să se constate că este proprietara unui teren în suprafaţă de 342 mp. şi a imobilului format din construcţie cu regim parter şi etaj în suprafaţă de 159,18 mp., ambele situate în XXX.
A învederat pârâtul că, potrivit susţinerilor reclamantei, imobilul ce face obiectul prezentei cauze este bunul propriu al acesteia, fiind obţinut, prin moştenire, de la părinţii săi, conform certificatelor nr.121/08.05.1972, nr.879/ 07.11.1972 şi nr.61/23.05.2013, fiind situat în XXX, pretinzând că, de-a lungul timpului, s-a exercitat de către bunicii, tatăl şi, apoi, de reclamantă, o posesie de bună – credinţă, netulburată, neîntreruptă şi sub nume de proprietari, mai mult de 30 de ani.
Uzucapiunea, ca mod de dobândire a proprietăţii asupra unui imobil, reprezintă o sancţiune îndreptată împotriva fostului proprietar neglijent, astfel că e necesar ca acţiunea în constatarea dobândirii dreptului de proprietate, prin efectul uzucapiunii, să fie soluţionată în contradictoriu cu fostul proprietar, astfel cum s-a reţinut prin decizia nr.356/2006 I.C.C.J.
A adăugat că promovarea oricărei acţiuni în justiţie presupune îndeplinirea a trei cerinţe esenţiale: un interes (legitim, născut, actual si personal), calitatea şi capacitatea procesuală a părţilor.
Aceste cerinţe sunt cumulative, neîndeplinirea oricăreia dintre ele paralizând declanşarea sau continuarea acţiunii civile.
Prin calitate procesuală pasivă se desemnează identitatea dintre persoana care figurează în proces în calitate de pârât şi cel care este subiect pasiv în raportul juridic dedus judecăţii.
Pe de altă parte, lipsa calităţii procesuale pasive în cadrul unei acţiuni, presupune că interesul reclamantului urmărit prin promovarea acţiunii în justiţie nu se poate realiza faţă de cel chemat în judecată.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este o excepţie de fond, absolută şi peremptorie care face de prisos în tot sau în parte cercetarea în fond a pricinii şi că, întrucât, reclamanta este cea care promovează acţiunea, aceasta stabileşte cadrul procesual, în concordanţă cu dispoziţiile art. 194 lit. a) C.pr.civ., trebuind să dovedească existenţa calităţii procesuale pasive în persona pârâtului, respectiv adevăratul proprietar în materia uzucapiunii.
În speţa de faţă, nu rezultă că pârâtul Mun.P. – prin primar este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu şi că acesta face parte din domeniul public sau din privat al oraşului, reclamanta neataşând la dosar niciun titlu care să legitimeze calitatea de proprietar a pârâtului.
Astfel, din adresa nr.718/14.08.2014 emisă de Mun.P. – Direcţia de Gestiune Patrimoniu, Serviciul Inventariere şi Evidenţă Bunuri din Domeniul Public şi Privat reiese că imobilul – teren şi construcţie din XXX, jud. Prahova nu face parte din domeniul public sau privat al Municipiului P., acesta nedeţinând documente care să ateste dreptul său de proprietate.
A mai adăugat pârâtul că, nici din documentele existente la dosarul fiscal al imobilului – teren şi construcţie situat în XXX, emise de Serviciul Public Finanţe Locale, Serviciul Stabilire Taxe şi Impozite, nu reiese că Mun.P. ar fi proprietarul vreunei suprafeţe de teren din XXX, fiind menţionate, însă, mai multe persoane fizice care ar fi deţinut succesiv acest imobil.
În urma probei cu înscrisuri administrată în cauză, Judecătoria Ploieşti a pronunţat sentinţa civilă nr.16581/05.12.2014 prin care a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiului P. şi a respins cererea având ca obiect „uzucapiune” formulată de reclamanta E.N. în contradictoriu cu pârâtul Mun.P. – prin Primar, ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de fond a reţinut că, potrivit art.248 alin.1 C.pr.civ., se impune a se pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a cauzei.
Excepţia lipsei calităţii procesuale pasive este o excepţie de fond, absolută, putând fi invocată nu numai de partea interesată, ci şi de instanţă din oficiu, în orice stare a pricinii, admiterea acesteia făcând de prisos cercetarea fondului dreptului.
Calitatea procesuală pasivă este traducerea procesuală a calităţii de subiect obligat în raportul de drept material dedus judecăţii, putere în virtutea căreia pârâtul stă în justiţie.
Aşadar, legitimarea procesuală pasivă presupune identitatea dintre persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic litigios.
Întrucât, reclamantul este acela care declanşează procedura judiciară, acestuia îi revine obligaţia de a justifica atât calitatea sa procesuală, cât şi calitatea procesuală a pârâtului.
Prin indicarea pretenţiei sale, precum şi a împrejurărilor de fapt şi de drept pe care se bazează aceasta, reclamantul justifică îndreptăţirea de a introduce cererea împotriva unui anumit pârât.
În cazul acţiunii prin care se solicită constatarea dreptului de proprietate prin uzucapiunea, calitate procesuală pasivă nu poate avea decât adevăratul proprietar al imobilului în litigiu, uzucapiunea, ca mod de dobândire al dreptului de proprietate, fiind o veritabilă sancţiune îndreptată împotriva proprietarului care a pierdut posesia asupra bunului, posesie care este exercitată de o altă persoană în condiţiile art.1890 C.civ.
Potrivit art.10 alin.1 C.pr.civ., părţile au obligaţia să îndeplinească actele de procedură în condiţiile, ordinea şi termenele stabilite de lege sau de judecător, să îşi probeze pretenţiile şi apărările, să contribuie la desfăşurarea fără întârziere a procesului, urmărind, tot astfel, finalizarea acestuia.
Instanţa de fond a reţinut că, reclamantului care pretinde că pârâtul este proprietarul imobilului, îi revine sarcina probei dobândirii de către acesta a dreptului de proprietate asupra imobilului care face obiectul litigiului.
În cauză, s-a constatat că reclamanta nu a făcut nicio dovadă din care să reiasă că dreptul de proprietate asupra imobilului din XXX, jud. Prahova, format din teren în suprafaţă de 324 mp. şi construcţie cu regim parter şi etaj în suprafaţă de 159,18 mp. ar fi intrat în patrimoniul pârâtului Mun.P..
Totodată, din adresa nr.14232/2013 emisă de Direcţia de Gestiune Patrimoniu Serviciul Inventariere şi Evidenţă Bunuri din domeniul Public şi Privat, instanţa de fond a reţinut că pârâtul nu deţine documente din care să rezulte că imobilul face parte din patrimoniul său.
Pentru aceste considerente, instanţa de fond a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul Mun.P. – prin primar şi, pe cale de consecinţă, a respins cererea având ca obiect „uzucapiune” formulată de reclamanta E.N., ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Împotriva sentinţei instanţei de fond a declarat apel, în termen legal, reclamanta E.N., criticând-o pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului, anularea hotărârii atacate şi judecarea procesului, evocând fondul.
În motivarea cererii de apel, reclamanta a arătat că, la data de 25.09.2013, a formulat şi înregistrat pe rolul Judecătoriei P. o cerere prin care a solicitat constatarea dobândirii calităţii de proprietar asupra imobilului format din teren de 342 mp. şi construcţie în suprafaţă totală de 159,18 mp., situată în XXX, jud. Prahova, prin uzucapiunea de peste 30 de ani.
În conţinutul cererii a precizat că, începând cu anul 1951, tatăl său R.P. a folosit imobilul din XXX, format din aceeaşi suprafaţă de teren ca şi cea existentă astăzi la adresa indicată, cu aceeaşi delimitare şi construcţia veche, edificată de către părinţii săi – R.T. şi R.V., făcând trimitere şi la conţinutul certificatelor de moştenitor nr. 121/08.05.1972 şi nr.879/07.11.1972.
A mai arătat că, de la data de 11.11.2012 – data decesului tatălui său, în calitate de fiică, reclamanta a exercitat şi exercită, şi în prezent, o posesie exclusivă asupra imobilului (certificatul de moştenitor nr.61/23.05.2013).
De asemenea, posesia exercitată atât de bunicii săi, tatăl său, cât şi de reclamantă s-a realizat, de-a lungul timpului, în mod netulburat, continuu, neîntrerupt, public şi sub nume de proprietari şi, de aceea, înţelege să invoce joncţiunea posesiilor.
Autorii săi şi reclamanta sunt înscrişi în registrele imobiliare ale Primăriei Mun. P., fiind plătite anual impozitele corespunzătoare acestui imobil.
Prin întâmpinarea formulată de pârâtul Mun.P. – prin Primar s-a invocat excepţia lipsei calităţii procesuale pasive, susţinându-se faptul că acesta nu este adevăratul proprietar al imobilului vizat şi, în consecinţă, prin cererea formulată nu ar trebui să se judece în contradictoriu cu acesta.
Prin răspunsul la întâmpinare, reclamanta a adus precizări detaliate, susţinute de practica judiciară şi hotărâri C.E.D.O., în sensul că pârâtul Mun.P. are calitate procesuală pasivă în acest gen de cauze.
La data de 05.12.2014, instanţa de fond a pronunţat sentinţa civilă nr.16581 prin care a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului Municipiului P., respingând cererea ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
În opinia reclamantei, instanţa de fond a reţinut, în mod greşit, faptul că nu ar fi făcut nicio dovadă a intrării imobilului în patrimoniul Mun.P..
În primul rând, s-a menţionat că, dacă ar fi existat o cât de mică dovadă a faptului că imobilul vizat ar face parte din patrimoniul pârâtului Mun.P., fiind un bun aparţinând domeniului public, nu ar fi putut opera uzucapiunea pe care a invocat-o.
Prin acţiunea introductivă şi prin răspunsul la întâmpinarea formulată s-a arătat că în procesele privitoare la dreptul de proprietate, unităţile administrativ – teritoriale au calitate procesuală pasivă cu privire la bunurile aflate în domeniul public sau privat al acestora, unitatea administrativ – teritorială, respectiv Comuna, Oraşul sau Judeţul reprezentând persoana juridică de drept public, conform Legii nr.215/2001.
Pe aceeaşi cale, reclamanta a mai precizat că, în situaţia în care s-ar constata lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtului chemat în judecată, s-ar ajunge la lipsirea reclamantei de un mijloc juridic efectiv de a-şi stabili dreptul de proprietate în contradictoriu cu unitatea administrativ – teritorială care administrează bunul, aceste aspecte fiind reţinute în jurisprudenţa C.E.D.O. (cauza Faimblat contra României), ceea ce impune fiecărui stat semnatar al Convenţiei să reglementeze căi juridice interne pentru ca orice persoană ce invocă o încălcare a Convenţiei să aibă acces la acestea şi să fie eficiente.
Interesul reclamantei este născut, legitim juridic, actual, personal şi direct, scopul urmărit fiind acela de a-şi constitui titlul de proprietate pentru intabularea dreptului său.
În opinia reclamantei, în mod greşit, instanţa de fond a exclus, în mod categoric, interesul pârâtului Municipiului P., în sensul eliminării posibilităţii ca acesta să fie adevăratul proprietar, fiind evident faptul că procesul prin care se constată dobândirea dreptului de proprietate trebuie să se desfăşoare împotriva persoanei care are calitatea de proprietar al imobilului sau mai exact, a persoanei care ar fi avut calitatea de proprietar al imobilului, dacă nu ar fi operat uzucapiunea.
Atât reprezentanţii pârâtului, cât şi instanţa de judecată, au reţinut – situaţie cu care reclamanta este perfect de acord – faptul că instituţia uzucapiunii nu este doar un beneficiu al legii pentru persoana care dobândeşte proprietatea în acest fel, ci şi o sancţiune faţă de proprietarul neglijent care lasă vreme îndelungată bunul în stăpânirea altei persoane.
Dar, în practică, în majoritatea cazurilor, nu se cunoaşte persoana care ar fi avut calitatea de proprietar, dacă nu ar fi operat uzucapiunea („probatio diabolica”) şi, în cele mai multe cazuri, se cunosc autorii de la care s-a preluat posesia imobilului, fiind invocată, astfel, joncţiunea posesiilor.
Tocmai abundenţa unor astfel de cauze a forţat persoanele interesate să formuleze cereri de chemare în judecată în contradictoriu cu unitatea administrativ – teritorială, fiind susţinut argumentul – acceptat de instanţele judecătoreşti – că aceasta ar fi entitatea (persoana) care ar putea să conteste drepturile reclamanţilor, la nivelul ţării fiind instanţe judecătoreşti care îmbrăţişează, fără niciun fel de reţinere, această practică judiciară.
Reclamanta E.N. a arătat că este foarte derutant, frustrant, greu înţeles şi de acceptat de ce anumite complete de judecată din cadrul aceleaşi instanţe judecătoreşti acceptă o asemenea practică judiciară, iar alte complete nu.
Personal, reclamanta poate indica cauze care au fost instrumentate şi soluţionate la Judecătoria P., în acelaşi timp cu prezenta cauză, în care, ori nu s-a invocat o astfel de excepţie sau, dacă a fost invocată, aceasta a fost respinsă de instanţă, fiind ulterior soluţionată pricina pe fond.
Mai mult decât atât, taxele judiciare, onorariile experţilor, onorariul avocatului, celelalte cheltuieli accesorii, întreaga energie fizică şi psihică consumată sunt extrem de împovărătoare.
S-a învederat că, în prezenta cauză, instanţa de fond a constatat faptul că imobilul nu s-ar afla în proprietatea unităţii administrativ – teritoriale (pârâtul Mun.P.), fără a pune în discuţie, în vreun fel, necesitatea identificării unei alte persoane care ar putea avea, în accepţiunea instanţei, calitate procesual pasivă.
S-a apreciat că, în mod greşit, instanţa a validat susţinerea pârâtului Mun.P. privitor la aşa-zisa lipsă de interes în prezenta cauză, calitatea procesuală pasivă a pârâtului fiind justificată chiar prin prisma interesului urmărit de reclamantă prin promovarea prezentei acţiuni, aceasta urmând a obţine un titlu de proprietate, putând efectua, în viitor, anumite îmbunătăţiri la imobil care presupun obţinerea autorizaţiei de construire şi, implicit, achitarea unor taxe şi impozite către unitatea administrativ – teritorială.
Nejustificată este şi atitudinea pârâtului prin invocarea excepţiei lipsei calităţii sale procesuale pasive, întrucât, este singura autoritate care i-ar putea imputa eludarea dispoziţiilor legale în situaţia în care ar edifica, fără obţinerea unei autorizaţii de construire.
Pârâtul Mun.P. – prin Primar ar trebui să fie direct interesat ca astfel de persoane care solicită, în cadrul unor acţiuni civile, constatarea dobândirii dreptului de proprietate să obţină titlul de proprietate, întrucât, ulterior, se vor înregistra ca plătitori de impozit şi îşi vor intabula dreptul de proprietate (operaţiuni care presupun achitarea de taxe către Primărie şi Oficiul de Cadastru şi Publicitate Imobiliară).
În acest context, reclamanta consideră de neînţeles atitudinea pe care o au reprezentanţii pârâtului şi nu îşi pot explica această atitudine decât ca fiind rezultatul unui exces de zel neconstructiv al departamentului juridic ori al unei neînţelegeri a realităţii din partea organului decident.
Din perspectiva unui simplu cetăţean, plătitor de taxe către această unitate administrativ – teritorială, consideră că, astfel de poziţii procesuale nu pot fi calificate ca demersuri în interesul urbei, al tuturor cetăţenilor acesteia.
În consecinţa, reclamanta E.N. a susţinut că Mun.P. reprezentat prin Primar are calitate procesuală pasivă şi reprezentare în cauză, potrivit Legii nr.215/2001.
În drept, au fost invocate prevederile art.35 C.pr.civ., art.1847, art.1890 şi urm., art.1860, art.492 C.civ., art.58 şi 82 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Noul Cod Civil.
În dovedirea motivelor de apel, reclamanta a solicitat încuviinţarea probelor deja solicitate în faţa instanţei de fond, prin intermediul cererii de chemare în judecată.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova – Secţia I Civilă, cauza a fost înregistrată sub acelaşi număr unic de dosar, la data de 17.06.2015, pricina fiind soluţionată în condiţii de legală citare a părţilor litigante, fără ca intimatul – pârât Mun.P. – prin primar să îşi fi delegat un reprezentant în instanţă şi fără a fi formulat, în condiţiile art.482 C.pr.civ. rap. la art.205 C.pr.civ., întâmpinare prin care să arate excepţiile, dovezile sau mijloacele sale de apărare.
Prin decizia civilă nr.2846 din data de 06.10.2015 pronunţată de Tribunalul Prahova – Secţia I Civilă a fost admis apelul declarat de apelanta – reclamantă E.N., împotriva sentinţei civile nr.16581/05.02.2014 pronunţată de Judecătoria P., în contradictoriu cu intimatul – pârât Mun.P. – Prin Primar şi, în consecinţă, a fost anulată sentinţa atacată şi reţinută cauza spre rejudecare, fixându-se termen de judecată la data de 03.11.2015 S4, T1 pentru când s-a dispus citarea părţilor, pentru a se pune în discuţia acestora probele ce se vor administra în cauză.
Pentru a pronunţa această soluţie, instanţa de apel a reţinut că, prin petitul acţiunii cu care a fost investită instanţa de fond, reclamanta E.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Mun.P. – prin primar, să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în XXX, jud. Prahova, format din teren în suprafaţă de 324 mp. şi construcţia amplasată pe acesta având regim parter şi etaj în suprafaţă de 159,18 mp.
Prin sentinţa apelată, instanţa de fond admiţând excepţia lipsei calităţii procesuale pasivă a pârâtului Mun.P. – prin primar, a respins acţiunea formulată de reclamanta E.N. ca fiind introdusă împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.
Potrivit art.480 alin.3 Teza I C.pr.civ. „în cazul în care se constată că, în mod greşit, prima instanţă a soluţionat procesul fără a intra în judecata fondului ori judecata s-a făcut în lipsa părţii care nu a fost legal citată, instanţa de apel va anula hotărârea atacată şi va judeca procesul, evocând fondul”.
Textul menţionat în precedent stabileşte regula (evocarea fondului în apel) după anularea hotărârii, însă, tot art.480 alin.3 C.pr.civ. reglementează şi excepţia.
În speţă, instanţa de fond şi-a fundamentat soluţia pe aprecierea potrivit căreia pârâtul Mun.P. – prin primar nu deţine documente din care să rezulte că imobilul în litigiu ar face parte din patrimoniul său, fără a administra un minimum de probatorii pe fondul cauzei.
Pentru considerente expuse, tribunalul a admis apelul şi, în baza art.480 alin.3 Teza I C.pr.civ., a anulat sentinţa atacată şi a reţinut cauza spre rejudecare, iar în ceea ce priveşte excepţia lipsei calităţii procesuale pasivă a pârâtului Mun.P. – prin primar, invocată de acesta, a dispus unirea acesteia cu administrarea probelor, respectiv cu fondul cauzei, întrucât, pentru judecarea acesteia era necesar să se administreze aceleași dovezi ca şi pentru finalizarea etapei cercetării procesului sau, după caz, pentru soluţionarea fondului, conform art.248 alin.4 C.pr.civ.
La data de 29.10.2015, apelanta – reclamantă E.N. a depus la dosar precizare (f.64), prin care a învederat că înţelege să mărească câtimea obiectului cererii, în sensul că solicită a se constata că a devenit proprietara şi asupra imobilului format din construcție – C2 (anexă) cu regim parter, în suprafaţa totală de 18.21 mp., construcţie situată în XXX, jud. Prahova, conform expertizei tehnice ing. Niţă Corneliu, prin accesiune imobiliară.
Astfel, apelanta – reclamantă a menţionat faptul că, imobilul – construcție C2 cu regim parter – anexă a întregului imobil care face obiectul acţiunii (situat în XXX, jud. Prahova) a fost identificată şi poziţionată pe schiţa de plan şi de expertul topo ing. Andreescu Florin Gabriel şi, mai mult decât atât, valoarea construcţiei C2 este de 8.100 lei, conform raportului de expertiză tehnică – evaluare – completare ing. Niţă Corneliu, menţinând celelalte solicitări şi susţineri formulate în cuprinsul cererii introductive.
Prin încheierea de şedinţă din data de 03.11.2015, tribunalul a încuviinţat, la solicitarea apelantei – reclamante E.N., probe cu expertize tehnice de specialitate topometrică şi construcţii civile şi industriale şi testimonială (f.82), fiind audiaţi martorii Moraru Aurora şi Ţîrîian Dumitru (f.118, 119).
Rapoartele de expertiză topo ing. Mladinovici Iulian (f.115) şi construcţii civile şi industriale ing. Dabija Mihail – Bogdan au fost depuse la data de 12.01.2016 şi, respectiv 07.01. 2016, apărătorul apelantei – reclamante învederând, la termenul de judecată din data de 12.01.2016, că nu înţelege să formuleze obiecţiuni cu privire la constatările experţilor (f.121).
La termenul de judecată din data de 02.02.2016, constatând că, raportat la valorile imobilelor în litigiu – teren şi construcţie, astfel cum au fost stabilite prin rapoartele de expertiză dispuse în cauză şi nota de şedinţă depusă la termenul din 12.01.2016 (f.120) există diferenţe în ceea ce priveşte taxa judiciară de timbru datorată, tribunalul a invocat excepţia insuficientei timbrări a apelului.
Evocând fondul, ca urmare a anulării sentinței civile nr. 16581/05.02.2014 pronunţată de Judecătoria P., prin decizia nr. 2846/06.10.2015 a Tribunalului Prahova, se constată şi reţine următoarele:
Potrivit art.248 alin.1 C.pr.civ. „instanţa se va pronunţa mai întâi asupra excepţiilor de procedură, precum şi asupra celor de fond care fac inutilă, în tot sau în parte, administrarea de probe ori, după caz, cercetarea în fond a pricinii”.
Astfel, în ceea ce priveşte excepţia insuficientei timbrări a acţiunii, invocată din oficiu, art. 33 din O.G. nr.80/2013 privind taxele judiciare de timbru prevede, la alin.1, că „taxele judiciare de timbru se plătesc anticipat, cu excepţiile prevăzute de lege”.
În speţă, potrivit chitanţei seria 130534/02.02.2016 (f.131), apelanta – reclamantă E.N. a făcut dovada satisfacerii cerinţei completării cuantumului taxei judiciare de timbru cu suma de 224 lei, context în care tribunalul va respinge excepţia insuficientei timbrări a acţiunii, invocată din oficiu.
Referitor la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului – pârât Mun. P. – prin primar, invocată de acesta prin întâmpinare, este cunoscut faptul că o astfel de calitate presupune existenţa unei identităţi între persoana pârâtului şi cel obligat în raportul juridic obligaţional dedus judecăţii.
Astfel, în ceea ce priveşte cadrul procesual pasiv în acţiunile având ca obiect uzucapiune, atunci când proprietarul nu este cunoscut, potrivit „Minutei” întâlnirii dintre conducerea C.S.M. şi membrii Comisiei pentru unificarea practicii judiciare – cu preşedintele Secţiei Civile a I.C.C.J., reprezentantul P.I.C.C.J. şi preşedinţii secţiilor civile, conflicte de muncă şi asigurări sociale a curţilor de apel pentru discutarea problemelor de practică judiciară neunitară din data de 01.04. 2009, în cazul în care proprietarul imobilului este necunoscut – ca în cazul de faţă – acţiunea poate fi introdusă în contradictoriu cu unitatea administrativ – teritorială, în speţă, pârâtul Mun.P. – prin primar, şi/sau vecinii imobilului, aceştia justificând calitatea procesuală pasivă.
Aşa fiind, cum în cauza dedusă judecăţii, singura entitate care ar putea contesta dreptul de proprietate al reclamantei E.N. este unitatea administrativ – teritorială, în mod corect prezentul demers judiciar a fost iniţiat în contradictoriu cu pârâtul Mun.P. – prin primar, context în care tribunalul urmează să respingă excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a intimatului – pârât Mun. P. – prin primar, invocată de acesta prin întâmpinare.
Pe fondul cauzei, din probatoriile administrate în cauză, respectiv înscrisurile depuse la dosar se reţine că, la data de 08.11.1971, a decedat Radu Toma, cu ultimul domiciliu în XXX, jud. Prahova, de pe urma căruia au rămas ca moştenitori legali acceptanţi R.V., în calitate de soţie supravieţuitoare şi R.P., în calitate de fiu, masa succesorală fiind compusă din imobilul situat în XXX, jud. Prahova, constând din suprafaţa de 100 mp. teren – construcţie şi casa de locuit compusă dintr-o cameră şi sală, construcţie din paiantă, acoperită cu tablă, imobil dobândit de defunct, prin succesiune, de la părinţii săi, astfel cum rezultă din certificatul de moştenitor nr.121/08.05. 1972 (f.10 – dos. fond).
Potrivit certificatului de moştenitor nr.879/07.11.1072, de pe urma defunctei R.V., decedată la data de 26.03.1072, cu ultimul domiciliu în XXX, jud. Prahova, a rămas ca unic moştenitor legal acceptant R.P., în calitate de fiu, căruia i-a revenit întreaga masă succesorală compusă din dreptul indiviz de ¼ din cca. 100 mp. teren de construcţie situat în XXX, jud. Prahova şi din casa de locuit aflată pe acesta, construcţie din paiantă, compusă dintr-o cameră şi un antreu, imobile dobândite prin de defunct, prin moştenire de la soţul său R.T. (f.8 – dos. fond).
La data de 11.11.2012, a decedat şi R.P., cu ultimul domiciliu în XXX, jud. Prahova, de pe urma căruia au rămas ca unic moştenitor legal acceptant reclamanta E.N., în calitate de fiică, căreia i-a revenit întreaga masă succesorală compusă din imobilul situat în XXX, jud. Prahova, constituit din suprafaţa de teren de 100 mp. şi locuinţa amplasată pe acest teren, construcţie din paiantă, acoperită cu tablă, compusă dintr-o cameră şi sală, construcţie din paiantă, imobil dobândit de defunct, parte, prin succesiune de la defunctul său tată R.T., decedat la data de 08.11.1971 şi, parte, prin succesiune de la defuncta sa mamă R.V., decedată la data de 26.03.1072, astfel cum reiese din certificatul de moştenitor nr.61/23.05.2013 (f.9 – dos. fond).
Martorii audiaţi la solicitarea reclamantei au arătat că sunt vecini cu aceasta, locuind pe aceeaşi stradă, la nr.12, respectiv la nr.18, părinţii reclamantei deţinând, la nr.14, cca. 300 mp., nişte anexe şi o casă veche, în spate, terenul fiind îngrădit şi stăpânit de autorii acesteia, iar după decesul lor, reclamanta a continuat posesia terenului, fiind cunoscută în zonă ca proprietar al terenului şi a construcţiei, neexistând litigii asupra proprietăţii.
Au mai relatat martorii că pe teren se află două clădiri în care locuieşte reclamanta, construite fiind de tatăl acesteia împreună cu soţia sa Rădulescu Ecaterina, construcţia veche, din spate fiind edificată cu contribuţia bunicilor săi, ambele locuinţe fiind construite din cărămidă, cu fundaţie şi planşeuri de beton, fără a se putea preciza dacă a existat autorizaţie de construire.
Pe calea prezentului demers judiciar, astfel cum a fost precizat, reclamanta E.N. a solicitat, în contradictoriu cu pârâtul Mun.P. – prin primar, să se constate că a dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului situat în XXX, jud. Prahova, compus din teren în suprafaţă de 324 mp. şi construcţia cu regim parter şi etaj în suprafaţă de 159,18 mp. şi că a devenit proprietară şi asupra imobilului format din construcția – C2 (anexă) cu regim parter, în suprafaţa totală de 18.21 mp., construcţie situată la aceeaşi adresă, conform expertizei tehnice ing. Niţă Corneliu, prin accesiune imobiliară, invocând prevederile art.35 C.pr.civ., art.1847, art.1890 şi urm., art.1860, art.492 C.civ., art.58 şi 82 din Legea nr.71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr.287/2009 privind Noul Cod Civil.
Este cunoscut faptul că unul dintre cele mai importante efecte ale posesiei, când aceasta se prelungeşte în timp, este uzucapiunea sau prescripţia achizitivă.
Uzucapiunea este un mod de dobândire a proprietăţii sau a altor drepturi reale cu privire la un lucru, prin posedarea neîntreruptă a acestuia în tot timpul fixat de lege.
Cel care pretinde că a dobândit dreptul de proprietate sau alt drept real prin uzucapiune trebuie să facă dovada că a posedat bunul în timpul prevăzut de lege, în speţă, 30 de ani şi că posesia a fost una utilă, adică a fost o posesie propriu – zisă, iar nu o detenţie precară şi că această posesie nu a fost viciată.
Regularitatea posesiei este prezumată de lege.
În cauza dedusă judecăţii, reclamanta a invocat posesia exercitată încă din anul 1951 de tatăl său – R.P. care a folosit imobilul situat în XXX, jud. Prahova, compus din aceeaşi suprafaţă de teren ca şi cea existentă şi în prezent, la aceeaşi adresă, având aceeaşi delimitare şi construcţia veche edificată de părinţii săi cu regim parter şi etaj în suprafaţă de 159,18 mp., dar şi construcția – C2 (anexă) cu regim parter, în suprafaţa totală de 18.21 mp.
În privinţa terenului, posesia exercitată atât de tatăl reclamantei, cât şi de aceasta s-a realizat, astfel cum au relatat şi martorii audiaţi în cauză, de-a lungul timpului, în mod netulburat, continuu, neîntrerupt, public şi sub nume de proprietari, fiind invocată joncţiunea posesiilor sau accesiunea posesiilor care poate fi definită prin adăugarea, la termenul posesiei actuale a posesorului (nb. în speţă, a reclamantei), a timpului cât lucrul a fost posedat de autorul său (tatăl reclamantei – R.P.), fiind o posesie mai îndelungată decât limita fixată de lege, respectiv 30 de ani.
În prezenta cauză, joncţiunea posesiilor este posibilă şi a fost dovedită, fiind întrunite condiţiile cerute de lege, şi anume: este vorba de o posesie propriu – zisă, deoarece detenţia precară nu poate fi unită cu o posesie şi cel care invocă joncţiunea, în speţă, reclamanta E.N., este succesorul în drepturi al autorului său R.P..
Pe cale de consecinţă, evocând fondul, ca urmare a anulării sentinței civile nr.16581/05.02. 2014 pronunţată de Judecătoria P., prin decizia nr.2846/06.10.2015 a Tribunalului Prahova, în temeiul art.35 C.pr.civ., art.1847, art.1890 şi urm. şi art.1860 C.civ. de la 1864, va fi admisă în parte acțiunea precizată formulată de reclamanta E.N., în sensul constatării că aceasta a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 343 mp. situat în intravilanul Mun. XXX, jud. Prahova, identificat în perimetrul pct. 1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 1, având categoria de folosinţă curţi – construcţii, conform raportului de expertiză tehnică de specialitate topo ing. Mladinovici Iulian (f.145), prin efectul uzucapiunii de 30 de ani.
În ceea ce priveşte capătul de cerere privind constatarea dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra imobilului – construcție C1- locuinţă, având regim de înălţime P + E şi C2 – anexă, având regim – parter, ambele situate în intravilanul XXX, prin efectul accesiunii imobiliare, sens în care s-au invocat prevederile art.492 C.civ. de la 1864, text de lege pe care reclamanta E.N. şi-a întemeiat prezentul demers judiciar, „orice construcţie, plantaţie sau lucru făcut în pământ sau asupra pământului, sunt prezumate a fi făcute de către proprietarul acelui pământ cu cheltuiala sa şi că sunt ale lui, până ce se dovedeşte din contră”.
Aceste dispoziţii nu se referă la accesiunea imobiliară artificială, ca mod de dobândire a proprietăţii, ci dispensează pe proprietarul terenului de dovada proprietăţii construcţiei.
Accesiunea imobiliară artificială, spre deosebire de cea naturală, presupune intervenţia omului şi, implică obligaţia proprietarului ce beneficiază de ea să plătească despăgubiri celui în detrimentul căruia a operat.
Codul civil reglementează limitativ două cazuri de accesiune imobiliară artificială, respectiv: 1. accesiunea plantaţiilor, construcţiilor şi lucrărilor făcute de un proprietar pe terenul său cu „materiale străine”, aparţinând, aşadar, altei persoane (art.493 C.civ.); 2. accesiunea plantaţiilor, construcţiilor şi lucrărilor făcute de către a treia persoană, cu materialele ei, pe terenul proprietatea altei persoane (art.494 C.civ.), distingându-se situaţia constructorilor de bună sau rea – credinţă şi dreptul acestora la despăgubiri, în anumite condiţii.
Este cunoscut faptul că legislaţia civilă porneşte de la ideea că lucrul principal este terenul şi că, prin accesiune, proprietarul terenului devine şi proprietarul construcţiei sau plantaţiei superficies solo cedit.
Astfel, art.492 C.civ. consacră ideea de accesiune, în cel mai larg sens al său, incluzând atât accesiunea prin producere (ceea ce nu este cazul în speţa dedusă judecăţii), cât şi accesiunea prin unire sau încorporare (art.482 C.civ.) şi reprezintă temei al unei prezumţii de proprietate, decurgând din relaţia de la accesoriu la principal care este stabilită între două lucruri.
Acest text legal are o dublă dimensiune: pe de o parte, reglementează faptul material al accesiunii şi efectul dobânditor de proprietate al acestuia, iar pe de altă parte, instituie o prezumţie de proprietate asupra lucrului accesoriu în favoarea proprietarului lucrului principal, sub acest ultim aspect plecându-se de la legătura de la accesoriu la principal dintre cele două lucruri, care este un rezultat al unirii sau încorporării, astfel încât, se trage concluzia că proprietarul lucrului principal este şi proprietarul lucrului accesoriu.
Accesiunea imobiliară artificială se particularizează prin faptul că presupune intervenţia omului, respectiv a unui constructor de bună sau de rea – credinţă şi plata unor despăgubiri către cel în detrimentul căruia acţionează – fundamentul acestor despăgubiri fiind reprezentat de principiul potrivit căruia nimănui nu este permis să se îmbogăţească în dauna altor persoane, evidenţiindu-se astfel caracterul oneros al acestei forme de accesiune.
Dată fiind această prezentare analitică a instituţiei accesiunii imobiliare artificiale invocată de reclamantă, se constată, din chiar motivarea situaţiei de fapt deduse judecăţii, că autorul său – R.P. a modificat, în întregime, construcţia veche, în jurul anului 1965 şi a renovat-o în perioada anilor 2007 – 2008 şi, având în vedere cele două cazuri de accesiune imobiliară artificială expres reglementate de Codul civil, se constată că situaţia prezentată în cuprinsul cererii de chemare în judecată nu se încadrează în niciunul dintre acestea, câtă vreme, ambele cazuri presupun ipoteze în care cele două lucruri principal – terenul şi, respectiv bunul mai puţin important – construcţia, aparţin unor proprietari diferiţi, titularul dreptului asupra bunului important devenind şi titular al bunului mai puţin important, şi anume proprietarul terenului devine şi proprietarul construcţiei.
În speţă, din ansamblul materialului probatoriu administrat în cauză, se reţine că reclamanta a dobândit, prin prezenta decizie, dreptul de proprietate asupra terenului în suprafaţă de 343 mp. situat în intravilanul Mun. XXX, jud. Prahova, identificat în perimetrul pct.1, 2, 3, 4, 5, 6, 7, 8, 9, 10, 11, 12, 1, având categoria de folosinţă curţi – construcţii, prin efectul uzucapiunii de 30 de ani, mai exact, al joncţiunii posesiilor exercitate de autorul său – R.P. şi de aceasta, construcţiile fiind edificate, de asemenea, de părinţii săi, cea veche, aflată în spate şi cu contribuţia bunicilor săi, nefiind, aşadar, îndeplinite condiţiile dobândirii dreptului de proprietate, prin accesiune.
Aşa fiind, conform raportului de expertiză tehnică de specialitate construcţii civile şi industriale ing. Dabija Mihail – Bogdan, s-a început edificarea construcţiei în anul 1963 – parterul şi în anul 1972 – etajul/mansarda, pe terenul proprietate personală a autorului reclamantei,astfel încât, aceasta nu se poate prevala de dispoziţiile art.492 şi urm. C.civ. pentru a obţine un titlu de proprietate pentru construcţia edificată în condiţiile arătate şi fără autorizaţie de construire, câtă vreme, aşa cum s-a mai arătat, problema accesiunii imobiliare artificiale se pune numai atunci când o persoană construieşte cu materialele sale pe terenul proprietatea altei persoane, ori proprietarul terenului construieşte, pe terenul său, cu materiale aparţinând altei persoane.
Pentru considerentele expuse, tribunalul urmează să respingă ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea dobândirii de către reclamantă a dreptului de proprietate asupra imobilului – construcție C1 – locuinţă, având regim de înălţime P + E şi C2 – anexă având regim – parter, ambele situate în intravilanul Mun. XXX, jud. Prahova, prin efectul accesiunii imobiliare, luând act că nu se solicită cheltuieli de judecată.
