„Uzucapiunea, ca fapt juridic, reprezintă un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, conceput de legiuitor ca o sancţiune a pasivităţii adevăratului proprietar, care, dezinteresându-se vreme îndelungată de bunul său, creează o aparenţă a dreptului de proprietate în beneficiul unei terţe persoane, care se comportă, la rândul său, ca un veritabil titular al dreptului real asupra imobilului. Prin urmare, pentru ca instituţia uzucapiunii să îşi atingă finalitatea, se impune ca acţiunea în justiţie să fie promovată în contradictoriu cu adevăratul proprietar al imobilului.
În speţă, din piesele probatorii ale dosarului, nu rezultă că pârâtul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ce interesează cauza de faţă, reclamanta neproducând niciun titlu care să legitimeze calitatea de proprietar a pârâtului. Astfel, titlul în baza căruia pârâtul stăpânea imobilul în cauză era un înscris sub semnătură privată încheiat cu un alt dobânditor (care deţinea la rândul său imobilul în virtutea unui înscris similar), înscris care nu era apt să transfere în patrimoniul pârâtului dreptul de proprietate, fiind nul absolut pentru lipsa formei autentice (cerinţă obligatorie impusă de disp. art. 11 din D.144/1958). Mai mult, din actele comunicate de Direcţia Venituri Buget Local sector 2, rezultă că la data la care pârâtul a încheiat convenţia cu reclamanta, el deţinea de fapt doar calitatea de chiriaş asupra unei părţi din imobilul construcţie edificat pe teren.” (sentinţa civilă nr. 5000/13.06.2006)
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 2 Bucureşti la data de 27.03.2006 sub nr. 4550/300/2006, reclamanta M.I. a chemat în judecată pe pârâtul M.A., solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să constate că a dobândit dreptul de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani asupra terenului situat în Bucureşti, str. L.I. nr. 27, sector 2, precum şi asupra imobilului edificat pe acest teren, prin accesiune imobiliară.
În motivarea cererii, reclamanta a arătat că în data de 09.06.1947 numiţii P.A. şi E.A. au cumpărat cu chitanţă sub semnătură privată de la N.V. suprafaţa de teren de 250 mp situată în comuna urbană Andronache, pentru suma de 25.000.000 lei. La 07.09.1989 A.P., care între timp edificase şi o casă pe teren, a vândut întreg imobilul pârâtului M.A., pentru suma de 56.000 lei, tot prin înscris sub semnătură privată. A arătat reclamanta că vânzătorul şi-a asumat obligaţia de a încheia ulterior cu cumpărătorul act autentic de vânzare-cumpărare , dar acest lucru nu a fost posibil întrucât nici el nu deţinea act de proprietate pentru imobil. A mai arătat reclamanta că în anul 1991 a cumpărat de la numiţii M.A. şi M.G. imobilul respectiv, compus din teren de 250 mp şi construcţia edificată pe acesta, pentru suma de 52.000 lei, încheind un înscris sub semnătură privată, de la acea dată comportându-se ca un adevărat proprietar, exercitând asupra imobilului o posesie continuă, utilă, netulburată. A solicitat reclamanta să se constate dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiunea de 30 de ani în urma joncţionării posesiei sale cu cea exercitată de autorii săi, P.A. şi M.A.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 1890, 1859-1860 Cod civil.
În susţinere s-au depus în copii certificate următoarele înscrisuri: înscris sub semnătură încheiat la 09.06.1947 intitulat „Act de vânzare-cumpărare”, înscrisuri sub semnătură privată intitulate „chitanţă” întocmite la 07.09.1989 şi 10.08.1991, plan al bunului imobil.
Pârâtul nu a formulat întâmpinare.
La solicitarea instanţei au fost înaintate înscrisurile ce formează dosarul fiscal al imobilului în litigiu.
La termenul de azi, 13.06.2006, instanţa a invocat din oficiu şi a pus în discuţie excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a pârâtului.
În soluţionarea acestei excepţii, instanţa reţine că în fapt, în data de 09.06.1947 s-a încheiat între numiţii N.L.V., pe de o parte şi numiţii A.P. şi E.P. un înscris sub semnătură privată intitulat „act de vânzare-cumpărare” prin care primul declara că vinde secunzilor un teren viran de 250 mp situat în Comuna urbană Colentina, fosta moşie N.A., pentru suma de 25.000.000 lei. Pe acest teren, numitul A.P. a edificat o construcţie cu destinaţia de casă de locuit, formată din patru camere. La 07.09.1989, între A.P. şi M.A. s-a încheiat o convenţie materializată într-un înscris sub semnătură privată intitulat „chitanţă”, prin care primul primea de la al doilea suma de 46.000 lei, reprezentând avansul din suma de 56.000 lei, cu care a „fost vândut imobilul din Bucureşti, str. L.I. nr. 27, sector 2”. În înscris, părţile au prevăzut că diferenţa de 10.000 lei urma a fi plătită la momentul vânzării-cumpărării „prin notariat” a acestui imobil. Diferenţa de 10.000 lei a fost plătită ulterior, aşa cum atestă chitanţa depusă la fila 8 a dosarului. La 02.04.1990, numitul A.P. a închiriat pârâtului M.A. şi soţiei acestuia, M.G., o suprafaţă locativă de 16 mp, pentru un termen de 3 ani, înregistrând contractul în evidenţele fiscale. La 10.08.1991, M.A. a încheiat o convenţie cu reclamanta M.I., materializată de asemenea într-un înscris sub semnătură privată intitulat „chitanţă” (fila 9 dosar), prin care a primit de la aceasta suma de 52.000 lei, reprezentând „suma cu care a fost vândut imobilul din strada L.I. nr. 27, sector 2, Bucureşti, cu suprafaţa terenului de 250 m2 pe care se află construită casă cu patru camere şi dependinţe”.
Prin promovarea prezentei acţiuni, reclamantul urmăreşte recunoaşterea în favoarea sa a dreptului de proprietate asupra acestui teren, prin efectul uzucapiunii şi joncţiunii posesiilor şi asupra construcţiei edificate pe acest teren, prin efectul accesiunii imobiliare artificiale.
În raport de situaţia expusă anterior, instanţa constată că nu a fost dovedită calitatea procesuala pasivă a pârâtului chemat în judecată în acest litigiu.
Uzucapiunea, ca fapt juridic, reprezintă un mod originar de dobândire a dreptului de proprietate, conceput de legiuitor ca o sancţiune a pasivităţii adevăratului proprietar, care, dezinteresându-se vreme îndelungată de bunul său, creează o aparenţă a dreptului de proprietate în beneficiul unei terţe persoane, care se comportă, la rândul său, ca un veritabil titular al dreptului real asupra imobilului. Prin urmare, pentru ca instituţia uzucapiunii să îşi atingă finalitatea, se impune ca acţiunea în justiţie să fie promovată în contradictoriu cu adevăratul proprietar al imobilului.
În speţă, din piesele probatorii ale dosarului, nu rezultă că pârâtul este titularul dreptului de proprietate asupra imobilului ce interesează cauza de faţă, reclamanta neproducând niciun titlu care să legitimeze calitatea de proprietar a pârâtului. Astfel, titlul în baza căruia pârâtul stăpânea imobilul în cauză era un înscris sub semnătură privată încheiat cu un alt dobânditor (care deţinea la rândul său imobilul în virtutea unui înscris similar), înscris care nu era apt să transfere în patrimoniul pârâtului dreptul de proprietate, fiind nul absolut pentru lipsa formei autentice (cerinţă obligatorie impusă de disp. art. 11 din D.144/1958). Mai mult, din actele comunicate de Direcţia Venituri Buget Local sector 2 (filele 25-26 dosar), rezultă că la data la care pârâtul a încheiat convenţia cu reclamanta, el deţinea de fapt doar calitatea de chiriaş asupra unei părţi din imobilul construcţie edificat pe teren.
În aceste condiţii, rezultă indubitabil faptul că pârâtul nu are legitimare procesuală pasivă în cauza de faţă, neexistând identitate între persoana acestuia şi subiectul pasiv al raportului juridic dedus judecăţii, considerente pentru care instanţa va admite excepţia lipsei calităţii procesuale pasive şi va respinge în consecinţă cererea reclamantei.
