Uzucapiune în regim de carte funciară. Legea aplicabilă. Uzucapiunea extratabulară.
Secţia civilă – Decizia civilă nr. 338/02 octombrie 2009
Prin sentinţa civilă nr. 252/2008 pronunţată de Judecătoria Avrig în dosar nr. 1038/787/2007 a fost respinsă acţiunea civilă formulată şi precizată de reclamanţii OS şi OI în contradictoriu cu pârâta BDL pentru uzucapiune.
Pentru a hotărî astfel, prima instanţă a reţinut că asupra imobilului în litigiu înscris în CF nr. 4294 Turnu Roşu nr. top. 829/3, 830/3, 832/3 şi 833/3 teren pentru construcţii cu o casă de locuit, în suprafaţă de 460 mp, proprietară tabulară este GP, iar pe teren se află edificată o casă cu etaj. Proprietara tabulară a decedat la 05.07.1975 avându-l ca unic moştenitori pe GI, fiu, decedat la 12.12.1979 şi care, i-a avut ca moştenitori pe GT, decedată la 28.06.1994 şi pe GI decedat la 07.01.2002. Succesiunea acestuia din urmă a fost acceptată de pârâta BDL, iar dreptul de proprietate asupra imobilului de mai sus se regăseşte în patrimoniul succesoral al pârâtei, fapt atestat de certificatele de moştenitor depuse în cauză.
Prima instanţă a constatat că nu sunt aplicabile în speţă dispoziţiile art. 28 din Decretul – Lege nr. 115/1938, apreciindu-se că prescripţia achizitivă extratabulară produce efecte doar în ipoteza în care dreptul întabulat pe numele defunctului nu a fost transmis pe cale succesorală moştenitorilor proprietarului tabular, ceea ce nu corespunde situaţiei de fapt din speţă.
Pe de altă parte, s-a reţinut că art. 28 din Decretul – Lege nr. 115/1938 prevede că posesia trebuie să fie exercitată în condiţiile legii, timp de 20 de ani după moartea proprietarului tabular, însă, posesia exercitată de reclamanţi nu este una utilă. Aceasta deoarece, aceştia nu au posedat imobilul în litigiu sub nume de proprietar, concluzie care se desprinde din faptul că aceştia au acţionat în anul 1996 în judecată pe tatăl pârâtei în scopul obţinerii unei hotărâri judecătoreşti care să ţină loc de contract autentic de vânzare – cumpărare asupra terenului în litigiu. S-a apreciat că această manifestare a voinţei a reclamanţilor este fără dubiu incompatibilă cu asumarea calităţii de proprietar, ceea ce face ca posesia reclamanţilor să nu fie utilă.
Prin decizia civilă nr. 104/2009 pronunţată de Tribunalul Sibiu în dosar nr. 1038/787/2007 a fost admis apelul declarat de reclamanţii OS şi OI împotriva acestei sentinţe care a fost schimbată în tot în sensul admiterii acţiunii formulate şi precizate şi în consecinţă:
S-a constatat că reclamanţii au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu prin efectul uzucapiunii şi că au edificat pe acesta o casă de locuit.
S-a dispus înscrierea dreptului de proprietate asupra terenului cu titlu de uzucapiune şi asupra casei cu titlu de construcţie în favoarea reclamanţilor.
În considerentele deciziei s-a reţinut cu privire la uzucapiunea în regim de carte funciară că dacă posesiunea a început după 12 iunie 1947 când a intrat în vigoare DL nr. 115/1938 şi sunt 20 de ani de posesie a bunului de la decesul proprietarului tabular, posesorul poate invoca prevederile art. 28 din această lege deoarece acest text nu impune condiţiile bunei credinţe şi a justului titlu. Ca atare, este suficientă trecerea unei perioade de 20 de ani de la decesul proprietarului tabular, GP, care a decedat, aşa cum rezultă din certificatul de moştenitor depus la fila 50 dosar fond, la data de 05.07.1975 pentru a se dobândi dreptul de proprietate asupra terenului. Nu au relevanţă juridică certificatele de moştenitor atunci când sunt aplicabile prevederile art. 28 din DL nr. 115/1938 care stabilesc în mod expres care sunt condiţiile pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Reclamanţii apelanţi au folosit terenul peste 20 de ani, situaţie de altfel confirmată prin declaraţiile martorilor audiaţi în cauză. În sistem de carte funciară, după data de 12 iulie 1947 nu sunt incidente prevederile codului civil referitoare la uzucapiune. În acest context, aşa cum rezultă din declaraţiile martorilor audiaţi de instanţa de fond, posesia reclamanţilor apelanţi a început de peste 20 de ani, deci anterior anului 1988, dacă la care proprietarul tabular era decedat, ambele condiţii prevăzute de art. 28 din DL. nr. 115/1938 fiind întrunite cumulativ, astfel încât instanţa de apel a constatat îndeplinirea acestor cerinţe absolut necesare pentru dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta BDL solicitând modificarea în totalitate a acesteia în sensul respingerii apelului şi menţinerii ca legală şi temeinică a soluţiei instanţei de fond, cu cheltuieli de judecată.
În expunerea motivelor de recurs se arată că reclamanţii ar fi avut posibilitatea să promoveze acţiunea de faţă în anul 1996 când susţin că s-ar fi împlinit termenul de prescripţie achizitivă, însă, nu au făcut acest lucru ci l-au chemat în judecată pe GI pentru a obţine o hotărâre care să ţină loc de act de vânzare – cumpărare cu privire la bun. O astfel de manifestare este de natură să recunoască calitatea de proprietar a autorului pârâtei recurente şi este incompatibilă cu acţiunea de posesie.
În drept invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă şi art. 1 din Protocolul Adiţional la C.E.D.O şi arată că lipsirea sa de proprietate în favoarea intimaţilor reclamanţi nu poate fi considerată o ingerinţă legitimă, întrucât condiţiile impuse de art. 28 nu sunt îndeplinite în persoana acestora.
În subsidiar înţelege să atragă atenţia asupra căderii în desuetudine a dispoziţiilor art. 27 şi 28 din Decretul Lege nr. 115/1938 întrucât au încetat raţiunile pentru care acestea au fost instituite şi, totodată, acestea nu mai corespund situaţiei juridice actuale, problemă ce nu a fost tranşată pe calea recursului în interesul legii soluţionat de ICCJ – Secţiile Unite prin Decizia nr. 86/2007.
Verificând decizia atacată prin prisma motivelor invocate şi în raport de normele legale incidente Curtea a respins recursul pârâtei pentru următoarele motive:
Legea civilă se aplică în intervalul de tip cât este în vigoare iar ieşirea din vigoare se produce prin abrogarea expresă a acesteia. În doctrină şi în jurisprudenţă s-a admis că desuetudinea, respectiv neaplicarea îndelungată a unei legi ca formă de abrogare implicită nu constituie un mod de ieşire din vigoare a legii.
Prin art. 69 alin. 2 din Legea nr. 7/1996 republicată s-a prevăzut că numai la finalizarea lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul administrativ al unui judeţ îşi încetează aplicabilitatea Decretul – Lege nr. 115/1938.
În conformitate cu alin. 3 al aceluiaşi articol, doar ca urmare a definitivării cadastrului la nivelul întregii ţări se abrogă acest decret – lege.
Din această dispoziţie a Legii nr. 7/1996 rezultă voinţa legiuitorului de a institui o aplicare treptată a noii legi, cu consecinţa incidenţei, în continuare, a vechilor dispoziţii ale Decretului – Lege nr. 115/1938, în acest sens fiind şi decizia nr. 86 din 10 decembrie 2007 a ICCJ.
Aşadar, aplicabilitatea tranzitorie a dispoziţiilor art. 28 din Decretul Lege nr. 115/1938 este justificată obiectiv de procesul de definitivare a lucrărilor cadastrale şi a registrelor de publicitate imobiliară pentru întreg teritoriul ţării.
În speţă, reclamanţii susţin că termenul prescripţiei achizitive de 20 de ani a început să curgă la 06.07.1975 data la care a intervenit decesul proprietarei tabulare GP.
Dispoziţiile art. 6 alin. 2 din Legea nr. 241/1947 pentru punerea în aplicare în Transilvania a Legii pentru unificarea dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare din 27 aprilie 1938 prevăd că prescripţiile împlinite precum şi cele începute înaintea punerii în aplicare a prezentei legi, sunt cârmuite, în ce priveşte natura, durata şi efectele lor, de dispoziţiile legii sub care au început.
Faţă de dispoziţiile acestui text de lege şi având în vedere că la data la care a început să curgă termenul prescripţiei achizitive de care se prevalează reclamanţii era în vigoare Decretul – Lege nr. 115/1938, Curtea a constatat că acţiunea acestora nu putea fi întemeiată decât pe dispoziţiile art. 28 din acest act normativ, aşa cum de altfel s-a şi întâmplat şi că în mod corect instanţa apelului a verificat prezenţa condiţiilor prevăzute de acest text de lege.
Potrivit art. 28 alin. 1 din Decretul Lege nr. 115/1938, posesorul unui bun imobil care l-a posedat, în condiţiile legii, timp de 20 de ani de la moartea titularei dreptului de proprietate înscris în cartea funciară, poate cere întabularea sa, în temeiul uzucapiunii.
Condiţiile cerute de lege pentru a se putea invoca această uzucapiune sunt: titularul dreptului întabulat în cartea funciară să fie decedat, uzucapantul să posede imobilul timp de cel puţin 20 de ani de la moartea proprietarului tabular şi posesia sa să fie utilă, indiferent de buna – credinţă sau reaua – credinţă a posesorului.
Prima condiţie prevăzută de textul menţionat nu intră în discuţie, fiind evident îndeplinită.
În privinţa termenului de 20 de ani, Curtea a constatat că în conformitate cu dispoziţiile art. 6 alin. 1 din Legea nr. 241/1947 şi cu dispoziţiile art. 1888 – 1889 Cod civil, în speţă termenul prescripţiei achizitive a început la 05.07.1975 şi s-a împlinit la 06.07.1995.
Înscrisurile şi probele testimoniale din dosarul de fond dovedesc faptul că posesia reclamanţilor a existat în mod efectiv şi a fost utilă tot timpul curgerii termenului prevăzut de lege, iar moştenitorii proprietarului tabular nu au ridicat nici o pretenţie sau împotrivire posesiunii exercitate de posesori în tot acest interval de timp.
Ca atare, Curtea a constatat că la data de 06.07.1995 erau îndeplinite toate cerinţele prevăzute de art. 28 din Decretul – Lege nr. 115/1938 astfel că la această dată se poate considera că s-a produs efectul principal al uzucapiunii respectiv acela că reclamanţii posesori au dobândit dreptul de proprietate asupra imobilului în discuţie.
Împrejurarea că reclamanţii nu au promovat în anul 1996 o acţiune în uzucapiune ci una în prestaţie tabulară nu poate constitui un impediment la analizarea întrunirii cerinţelor art. 28 din Decretul – Lege nr. 115/1938 în condiţiile în care, aşa cum s-a constatat mai sus, termenul uzucapiunii era deja împlinit la această dată.
Totodată, promovarea acelei acţiuni în anul 1996 nu are nici o relevanţă în speţă sub aspectul aprecierii caracterului util al posesiei exercitate de reclamanţi, deoarece, acţiunea este din anul 1996, deci ulterioară termenului la care prescripţia achizitivă s-a împlinit, respectiv 06.07.1995. Ori, nu poate avea nici o importanţă conduita reclamanţilor ulterioară datei de 06.07.1995 de vreme ce s-a dovedit pentru perioada scursă până la această dată întrunirea cumulativă a tuturor cerinţelor art. 28 din Decretul – Lege nr. 115/1938.
În aceste condiţii este inutilă examinarea criticilor recurentei care vizează aspecte ulterioare anului 1995 cu referire la faptul că reclamanţii nu au exercitat o posesie utilă ci sunt detentori precari dată fiind introducerea acţiunii din 1996 împotriva antecesorului pârâtei dar şi cele referitoare la aplicarea principiului „fraus omnia corumpit”.
Faţă de toate cele ce preced, Curtea a constatat că soluţia instanţei de apel este judicioasă, în mod corect fiind făcută aplicarea dispoziţiilor art. 28 din Decretul Lege nr. 115/1938.
În jurisprudenţa sa, în acord cu jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului ( cauza Fernandez – Molina Gonzales ş.a contra Spaniei din 18 octombrie 2002), Curtea Constituţională a statuat că dispoziţiile art. 44 din Constituţie privind garantarea şi ocrotirea proprietăţii se aplică numai titularilor dreptului de proprietate (decizia nr. 1051/2009 a Curţii Constituţionale).
Nu se poate reţine însă că pârâta ar avea calitatea de proprietară a acestui imobil. Aceasta deoarece ea nu şi-a întabulat dreptul de proprietate în cartea funciară în urma dezbaterii succesiunii după GP (certificatul de moştenitor nr. 108/1996) şi după GI (certificatul de moştenitor nr. 130/2004). Recurenta pârâtă nu se poate prevala de dispoziţiile art. 26 din Decretul Lege nr. 115/1938, acestea nefiind aplicabile în situaţia uzucapiunii reglementate de dispoziţiile art. 28 din acelaşi act normativ. In caz contrar ar fi lipsită de orice eficienţă instituţia uzucapiunii extratabulare de fiecare dată când un moştenitor al proprietarului tabular decedat opune posesorului dreptul său succesoral neîntabulat în cartea funciară. Ori, aceasta nu corespunde intenţiei legiuitorului care în situaţia de faţă a fost aceea de a recunoaşte efecte juridice posesiei prelungite exercitate în condiţiile legii dar şi de a sancţiona pasivitatea îndelungată (20 de ani) a moştenitorului proprietarului decedat de natură să permită posesorului să se comporte public ca titular al dreptului de proprietate.
Ca atare, dispoziţiile art. 28 nu pot fi interpretate decât în sensul că uzucapiunea extratabulară nu poate avea loc dacă moştenitorii proprietarului tabular şi-au întabulat dreptul de proprietate dobândit prin moştenire. În condiţiile în care pârâta recurentă nu are calitatea de proprietară a imobilului în litigiu, invocarea dispoziţiilor art. 43 din Constituţia României cu referire la art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la C.E.D.O nu are relevanţă în prezenta cauză.
Aşa cum s-a reţinut mai sus, toate cerinţele prevăzute de art. 28 din Decretul Lege nr. 115/1938 sunt îndeplinite astfel că recurenta nu poate susţine cu temei că lipsirea sa de proprietate în favoarea reclamanţilor nu constituie o ingerinţă legitimă deoarece aceste cerinţe nu ar fi întrunite în persoana reclamanţilor.
Este adevărat că din perspectiva dispoziţiilor art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO o măsură privativă de proprietate trebuie să păstreze un echilibru just între exigenţele interesului general al comunităţii şi imperativele apărării drepturilor fundamentale ale individului.
În sensul aceluiaşi text C.E.D.O, trebuie observat că reclamanţii au o speranţă legitimă rezultată din realitatea că acţiunile în uzucapiune sunt eficiente în sistemul cărţii funciare de la Codul civil austriac şi Decretul Lege nr. 115/1938 până în prezent. Această speranţă legitimă capătă şi ea forma unui drept subiectiv apt să fie apărat conform art. 1 din Protocolul nr. 1 pe care îl invocă şi recurenta.
Curtea apreciază că acestui echilibru nu i se aduce atingere prin admiterea acţiunii reclamanţilor în contextul în care, pe de o parte, aşa cum s-a arătat aceştia au o speranţă legitimă iar dobândirea dreptului de proprietate prin uzucapiune este reglementat prin lege, condiţiile dobândirii acestuia fiind clar stabilite de legiuitor.
Pe de altă parte, trebuie observat că nevoia de stabilitate şi securitate juridică a raporturilor juridice determină recunoaşterea de efecte juridice aparenţei îndelungate de proprietate, respectiv posesiei prelungite exercitate de reclamanţi şi totodată, impune sancţionarea atitudinii pasive a moştenitorilor proprietarei tabulare. Lipsa acestora de diligenţă este cu atât mai evidentă cu cât nici un moment după anul 1975 nu au făcut acte de opoziţie la posesia imobilului sau la edificarea construcţiilor, cu excepţia poziţiei din acţiunea de faţă promovată în anul 2007.
Instituţia uzucapiunii a format obiect al analizei Curţii Europene a Drepturilor Omului fără însă a se constata că aplicarea acesteia contravine art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenţie ( cauza J.A. Pye (Oxford) Ltd. şi J.A. Pye (Oxford) Land Ltd. împotriva Regatului Unit al Marii Britanii). Prin urmare nu ar exista din această perspectivă impedimente la aplicarea dispoziţiilor naţionale referitoare la uzucapiune.
Deşi intitulat decret – lege, actul normativ pe care reclamanţii îşi întemeiază acţiunea este calificat ca fiind lege de unificare a dispoziţiilor privitoare la cărţile funciare (a se vedea şi Legea nr. 241/1947). Având în vedere acest aspect dar şi faptul reţinut anterior că pârâta nu este titulară a dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu, Curtea a constatat că nu se poate reţine încălcarea dispoziţiilor art. 136 alin. 5 din Constituţia României.
Pentru toate aceste considerente, constatând că nu poate fi reţinut ca întemeiat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă şi niciunul dintre celelalte motive prevăzute de art. 304 cod procedură civilă, Curtea, în baza art. 312 Cod procedură civilă a respins ca nefondat recursul pârâtei.
