Cerere prin care se solicita obligarea reprezentantului statului, detinator al unui imobil, la încheierea unui contract de vânzare-cumparare cu titularul contractului de închiriere, în temeiul Legii nr.112/1995. Interpretarea dispozitiilor art.9 din lege, prin prisma prevederilor legii ulterioare, Legea nr. 10/2001
– Cod Civil, art.969;
– Legea nr. 112/1995, art.9;
– Legea nr. 10/2001, art.42;
Regulii generale, a libertatii de vointa/consensualismului la încheierea oricarui contract – instituite prin art. 969 C.civ. – i s-a adus o aparenta limitare prin dispozitiile art. 9 din Legea nr.112/1995 care au consacrat dreptul chiriasilor de a opta spre a pretinde sa le fie vândute locuintele ce intrau în sfera de aplicare a acestei legi si pe care le ocupau în baza unor contracte de închiriere.
Însa, dupa intrarea în vigoare a Legii 10/2001 (lege speciala care, fiind ulterioara Legii nr.112/1995, are forta juridica de a modifica explicit sau implicit legislatia anterioara), prevederile art. 9 din Legea nr.112/1995 nu mai pot fi interpretate ca aducând o limitare regulii instituite prin art. 969 C.civ., în conditiile în care prin art. 42 alin. 3 din Legea nr.10/2001 s-a stabilit ca imobilele cu destinatia de locuinta ce nu se restituie în conditiile acestui act normativ “pot fi înstrainate, potrivit legislatiei în vigoare, chiriasii având drept de preemtiune”.
Însa, dupa intrarea în vigoare a Legii 10/2001 (lege speciala care, fiind ulterioara Legii nr.112/1995, are forta juridica de a modifica explicit sau implicit legislatia anterioara), prevederile art. 9 din Legea nr.112/1995 nu mai pot fi interpretate ca aducând o limitare regulii instituite prin art. 969 C.civ., în conditiile în care prin art. 42 alin. 3 din Legea nr.10/2001 s-a stabilit ca imobilele cu destinatia de locuinta ce nu se restituie în conditiile acestui act normativ “pot fi înstrainate, potrivit legislatiei în vigoare, chiriasii având drept de preemtiune”.
Din interpretarea teleologica a acestei din urma norme – tinând seama ca finalitatea ansamblului reglementarilor care se regasesc în cuprinsul Legii 10/2001 este aceea de acordare de masuri reparatorii în beneficiul persoanelor deposedate abuziv de imobile sau în beneficiul mostenitorilor acestora – se desprinde concluzia ca intentia legiuitorului nu a fost aceea de a stabili o obligatie legala imperativa în sarcina entitatilor detinatoare care sa fie corelativa unui drept al chiriasilor (din imobilele nerestituite în natura catre persoanele îndreptatite) de a cere institutiilor publice ce detin asemenea imobile transferul proprietatii locuintelor prin vânzare-cumparare, ci s-a stabilit numai dreptul acestora de a avea beneficiul unei preemtiuni în ipoteza în care unitatea detinatoare îsi manifesta vointa de a face o oferta de vânzare a bunului imobil. (Decizia nr.245R din 27.05.2010 – Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a IX-a Civila si Pentru Cauze Privind Proprietatea Intelectuala)
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 5 Bucuresti, reclamanta G.S., a chemat în judecata pe pârâtele Primaria Municipiului Bucuresti si A.F.I., solicitând instantei ca prin hotarârea ce o va pronunta sa dispuna obligarea acestora la încheierea contractului de vânzare cumparare cu privire la imobilul situat în Bucuresti, str. F…. nr. 22, sector 5.
În motivarea actiunii, reclamanta a aratat ca locuieste în imobilul de la adresa sus mentionata de peste 40 de ani, ca dupa aparitia Legii nr.112/1995, la expirarea termenului prevazut de art. 14 din acest act normativ, a depus cerere pentru cumpararea apartamentului, înregistrata la AFI, sub nr. 9701/24.02.2002, iar de la acea data si pâna în prezent cererea nu a fost solutionata.
Reclamanta a învederat faptul ca nu exista nici un impediment legal la încheierea contractului de vânzare cumparare, iar pârâtele nu i-au adus la cunostinta nici o dispozitie legala care sa îi îngradeasca dreptul la cumpararea acestui apartament.
Prin sentinta civila nr.6451/02.11.2005, instanta a respins ca inadmisibila actiunea reclamantei.
Împotriva acestei sentinte a declarat apel reclamanta.
Prin decizia civila nr. 592/21.03.2006 pronuntata de Tribunalul Bucuresti Sectia a V a Civila, a fost admis apelul, dispunându-se desfiintarea sentintei apelate si a trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeasi instante, retinându-se ca Judecatoria Sectorului 5 s-a pronuntat pe exceptia inadmisibilitatii actiunii fara a fi pusa în discutia partilor.
Prin sentinta civila nr.220/14.01.2008 pronuntata de Judecatoria Sectorului 5 Bucuresti, a fost respinsa exceptia inadmisibilitati actiunii si, de asemenea, a fost respinsa actiunea ca neîntemeiata.
Pentru a dispune astfel, instanta a retinut în esenta ca:
Cu privire la exceptia inadmisibilitatii, în prezenta cauza nu se poate retine ca reclamanta nu ar fi îndeplinit vreo procedura prealabila sau nu ar fi efectuat un act anterior promovarii prezentei cereri astfel ca exceptia invocata de catre pârâta Municipiul Bucuresti a fost apreciata ca neîntemeiata.
Pe fond, s-a constat ca reclamanta locuieste în imobil în temeiul contractului de închiriere nr. 2877/21.05.2002; ca imobilul a apartinut numitului H.G.A., asa cum rezulta din procesul verbal nr.43959/1940 al Comisiei pentru înfiintarea cartilor funciare Bucuresti, aflându-se în prezent în administrarea pârâtei Primaria Municipiului Bucuresti.
A mai retinut instanta de fond ca dispozitiile art.9 din Legea nr.112/1995 dau dreptul chiriasilor titulari de contract pentru apartamentele ce nu se restituie în natura fostilor proprietari sau mostenitorilor acestora de a opta, dupa expirarea termenului prevazut de art. 14 din lege, de a cumpara aceste apartamente cu plata integrala sau în rate, dar nu da nastere unei obligatii corelative, în sarcina pârâtelor de a vinde astfel de imobile.
Împotriva acestei sentinte a formulat apel reclamanta G.S.
În dezvoltarea motivelor de apel s-a aratat ca hotarârea instantei de fond este netemeinica si nelegala si a fost data cu interpretarea gresita a art. 9 din Legea nr. 112/1995.
Apelanta a sustinut ca dreptul de optiune apartine chiriasilor, si nu unitatii detinatoare, iar refuzul pârâtelor nu are nici un temei legal. În acest sens a invocat si jurisprudenta ÎCCJ, si anume decizia civila nr. 6129/07.07.2005. S-a mai sustinut ca toate reglementarile în vigoare au consacrat optiunea puterii legiuitoare de a da posibilitatea tuturor chiriasilor care îndeplinesc conditiile legale sa cumpere locuintele pe care le ocupa.
A precizat apelanta ca imobilul nu face parte din categoria celor cuprinse în art. 10 din Legea nr.112/1995, care nu pot fi înstrainate; ca locuieste în imobil de peste 40 de ani; ca este nesocotit principiul consacrat de art. 16 din Constitutia României si anume ca cetatenii sunt egali în fata legii si a autoritatilor publice, fara privilegii si fara discriminari; ca imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului fiind confiscat de la cetateanul german H.G.A. si intrat în proprietatea fostei URSS prin decretul nr. 182/1946, iar printr-o nota interna din 2002 Serviciul Juridic Legislatie – Contencios a afirmat ca imobilul nu poate fi vândut, deoarece nu exista nici o dovada a renuntarii statului sovietic în favoarea statului român a dreptului de proprietatea asupra imobilului. În anul 2002, statul URSS nu mai exista ca entitate politic – juridica; atât înainte de 1989 cât si dupa acest an imobilul a fost închiriat de fostul ICRAL Cotroceni, devenita SC Cotroceni SA în calitate de mandat a statului român; exista evidente din care rezulta ca statul român este proprietarul imobilului potrivit unei adrese a MAE.
Apelanta a solicitat sa se constate ca imobilul a trecut cu titlu în proprietatea statului, ca sunt îndeplinite conditiile prevazute de Legea 112/1995, iar refuzul pârâtelor de a încheia un contract de vânzare cumparare în conditiile în care apelanta este îndreptatita la cumpararea imobilului, îmbraca haina unui abuz de drept.
Intimata pârâta AFI, prin întâmpinare, a solicitat respingerea apelului ca nefondat si mentinerea hotarârii atacate, cu motivarea ca dreptul chiriasilor de a cumpara imobilul nu da nastere unei obligatii corelative în sarcina pârâtilor de a înstraina sau nu astfel de apartamente.
Prin decizia civila nr. 780A/06.06.2008 pronuntata de Tribunalul Bucuresti sectia a IV-a civila, a fost respins ca nefundat apelul astfel declarat.
Pentru a dispune astfel, instanta de apel a retinut în esenta ca:
Nu se poate retine critica adusa de apelanta ca prin refuzul pârâtelor de a-i vinde locuinta au fost încalcate dispozitiilor art.16 din Constitutia României si anume egalitatea în fata legii si a autoritatilor publice de care beneficiaza apelanta rec1amanta.
În acest sens în mod corect instanta de fond a retinut ca dispozitiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 coroborate cu dispozitiile art. 14 din acelasi act normativ confera apelantei rec1amante dreptul de a cumpara imobilul pe care îl foloseste cu titlu de chirias, si nicidecum obligatia în sarcina pârâtelor de a înstraina acest imobil.
Dispozitiile Legii 112/1995 nu pot încalca dispozitiile art. 969 si urm. din Codul Civil privind libertatea conventiilor si consimtamântul valabil al acestora la încheierea actului de înstrainare.
În cazul în care pârâtii ar proceda la vânzarea imobilului, potrivit Legii 10/2001 apelanta rec1amanta are un drept de preemptiune în vederea cumpararii imobilului în care locuieste în calitate de chirias de o lunga perioada de timp.
Întrucât nu s-a pus în discutie împrejurarea ca imobilul ar fi fost preluat cu titlu în proprietatea statului, fapt ce nu s-a constatat printr-o hotarâre judecatoreasca definitiva si irevocabila, instanta nu poate retine aceasta aparare a apelantei reclamante privind modalitatea de trecere a imobilului în proprietatea statului român si nici celelalte motive de apel privind predarea imobilului din proprietatea fostei URSS în cea a statului român în anul 1950.
Faptul ca imobilul nu se încadreaza între cele prevazute de art. 10 din Legea 112/1995 ca fiind exceptate de la vânzare cumparare nu confera nici o obligatie de vânzare în sarcina intimatelor pârâte astfel ca si acest motiv de apel a fost apreciat ca neîntemeiat.
A fost apreciata ca nefondata si sustinerea apelantei referitoare la existenta unui abuz de drept din partea pârâtelor intimate, abuzul presupunând folosirea unor norme legale pentru eludarea altor dispozitii legale obligatorii; astfel cum s-a retinut prin considerentele expuse anterior, nu exista nici un text de lege care sa stipuleze în mod expres obligatia pârâtelor de a încheia contracte de vânzare cumparare pentru astfel de imobile, si nici o sanctiune în cazul neîndeplinirii acestei obligatii.
Împotriva acestei decizii a declarat recurs apelanta reclamanta.
În motivarea recursului se sustine în esenta ca:
Instanta de apel a achiesat la opinia instantei de fond, în sensul ca Legea 112/1995 nu prevede obligatia unitatii detinatoare a imobilului (ca mandatar al statului) de a vinde imobilul, în cazul în care chiriasul care îndeplineste conditiile legale formuleaza o cerere de cumparare a acestuia.
Instanta de apel retine ca dreptul chiriasului la cumpararea locuintei nu naste în sarcina intimatelor-pârâte obligatia corelativa de a vinde imobilul.
Aplicând prevederile legale în acest mod, instantele inferioare au golit de continut dreptul prevazut de art. din legea 112/1995. În cazul în care s-ar impune interpretarea pe care instantele de fond au dat-o prevederilor Legii 112/1995, rezulta ca cetatenii nu se mai pot bucura de egalitatea în fata legii, deoarece statul are un drept discretionar, decizia de a vinde sau nu ramânând la bunul plac al statului.
Atât timp cât conditiile legale sunt îndeplinite, atât cu privire la chirias cât si cu privire la imobil, este greu de înteles – în opinia recurentei – faptul ca instantele judecatoresti nu cenzureaza aceasta atitudine discretionara a statului.
Majoritatea covârsitoare a chiriasilor care au formulat cereri de cumparare a locuintelor pe care le ocupau, au si încheiat contracte de vânzare-cumparare pentru acestea. Instantele de fond au trecut cu usurinta peste faptul ca, atâtia ani, intimata A.F.I. nu s-a deranjat nici macar sa raspunda în vreun fel cererii recurentei, sau sa-si motiveze un eventual refuz.
Se mai arata ca instantele de fond au dat eficienta unui drept de optiune a statului (de a vinde sau a nu vinde) care nu este prevazut de legea 112/1995. Considera recurenta ca instantele de fond au dat o gresita interpretare art. 9 din Legea 112/1995. Dreptul de optiune apartine chiriasilor, si nu unitatii detinatoare. Textul de lege este – în sustinerea recurentei – clar în aceasta privinta, referindu-se strict la chiriasii care îndeplinesc conditiile impuse de lege pentru a cumpara locuintele pe care le ocupa, în sensul ca acestia pot opta sau nu pentru cumpararea acelei locuinte.
Nu exista nici un text de lege care sa faca cea mai vaga trimitere la dreptul de optiune (de a vinde sau nu) al unitatii detinatoare. În acelasi sens a fost invocata si jurisprudenta Înaltei Curti de Casatie si Justitie (decizia civila nr. 6129/07.07.2005, Sectia civila si de proprietate intelectuala), care în esenta a statuat: “Dispozitiile art. 9 din Legea nr. 112/1995 trebuie aplicate în sensul ca, pentru locuintele care nu se restituie fostilor proprietari deposedati de stat, chiriasul are “optiunea” cumpararii acelei locuinte, iar nu în sensul ca unitatea detinatoare poate opta în a nu vinde locuinta”. În mod evident, instanta suprema a dat eficienta interpretarii legii în sensul de a produce efectul social urmarit de legiuitor.
Refuzul pârâtelor de a vinde recurentei reclamante locuinta pe care o ocupa în str. F…., nr. 22, sector 5, nu are temei legal.
Chiar daca legiuitorul nu a mentionat în mod expres în lege obligatia statului de a vinde imobilele ce cad sub incidenta Legii 112/1995 catre persoanele care îndeplinesc conditiile legale, acest fapt nu poate constitui o piedica în calea persoanei îndreptatite de a-si valorifica drepturile recunoscute de lege si nici un temei de a o pune pe aceasta într-o situatie de inferioritate fata de persoanele care si-au valorificat acest drept
Mai arata recurenta ca instanta de apel a facut referire la art. 969 C.civ., în sensul ca prevederile Legii 112/1995 nu pot încalca prevederile textului legal antementionat.
Trebuie remarcat, ca aceasta abordare nu a constituit o aparare invocata de nici una dintre partile litigante. În cazul în care, în virtutea rolului sau activ, instanta de fond ar fi dorit sa puna în discutie acest aspect, ar fi trebuit sa-l puna în discutia partilor, pentru ca acestea sa-si poata formula apararile în mod eficient. Art. 129 C.pr.civ dispune ca instanta trebuie sa puna în discutia partilor orice problema de fapt sau de drept, a carei dezlegare sa contribuie la solutionarea cauzei.
În cazul în care aceasta problema de drept ar fi fost învederata, precizeaza recurenta ca ar fi putut sa îsi sustina pozitia cu numeroase exemple în care dispozitii ale legilor speciale, derogatorii, au înfrânt principiul art. 969 C.civ., respectiv la Decretul-lege nr. 61/1990 Legea nr. 85/1992, Legea 112/1995, Legea nr. 114/1996, etc.
Astfel, vointa juridica la care fac trimitere instantele de fond, trebuie sa se circumscrie necesitatii de ordin juridic, configurata de dispozitiile Legii nr. 112/1995.
În acest sens, prin actul normativ anterior mentionat s-a nascut, pentru titularii contractelor de închiriere, dreptul de a cumpara, la cerere, locuintele pe care le ocupa la data intrarii în vigoare a legii, cu exceptiile mentionate expres în art. 10.
De altfel, urmarind evolutia reglementarilor legale în materie, în înlantuirea lor logica (Decretul-lege nr. 61/1990, Legea nr. 85/1992, Legea 112/1995, Legea nr. 114/1996), rezulta optiunea constanta a puterii legiuitoare de a lua masuri de protectie sociala, de natura sa asigure cetatenilor un nivel de trai decent.
În ceea ce priveste motivarea instantei de apel referitoare la preluarea imobilului de catre statul român cu sau fara titlu a imobilului în litigiu, mentioneaza recurenta ca nu a ridicat aceasta problema pentru a se pune în discutie existenta unei hotarâri judecatoresti cu privire la acest aspect.
Pe parcursul litigiului s-a demonstrat – sustine recurenta – pur si simplu existenta în patrimoniul statului a imobilului în care locuieste, ca raspuns la sustinerea intimatei A.F.I. potrivit cu care nu se stie daca acest imobil, pentru care a perceput chirie zeci de ani (ca mandatar al statului), este sau nu în patrimoniul satului român.
Instanta de apel a schimbat în mod evident sensul sustinerilor recurentei, fara ca aceasta sau intimatele sa fi investit instanta cu efectuarea de verificari referitoare la existenta sau inexistenta titlului statului.
Instanta de apel devine contradictorie – în opinia recurentei – atunci când pe de o parte face referire la inexistenta unei hotarâri judecatoresti care sa constate existenta/inexistenta titlului statului, pentru ca în paragraful imediat urmator sa afirme ca imobilul nu se încadreaza în prevederile art. 10 din Legea 112/1995, nefiind exceptat de la vânzare. Dispozitiile art. 10 din lege în mod expres, imperativ si limitativ, categoriile de locuinte care nu pot fi înstrainate. Per a contrario, categoriile de locuinte nementionate expres în textul de lege, pot fi vândute chiriasilor.
Norma cuprinsa în art. 10 din Legea 112/1995 consacra exceptiile de la vânzare, astfel încât, potrivit adagiului “exceptio est strictissimae interpretationis”, aceste ipoteze nu pot fi extinse si asupra altor situatii.
Instanta de apel a respins apararea referitoare la abuzul de drept, definind abuzul de drept ca fiind faptul de a folosi anumite dispozitii legale pentru a ocoli alte dispozitii legale obligatorii.
Doctrina a apreciat ca abuzul de drept reprezinta deturnarea dreptului de la ratiunea sa intrinseca, exprimata în scopul pentru care el a fost recunoscut si garantat, ori, altfel spus, utilizarea dreptului în alte scopuri decât cele avute în vedere prin norma juridica ce îl întemeiaza – scopuri considerate ca fiind incompatibile cu interesul obstesc si exigentele normelor de convietuire sociala – conduita ce rezulta nu în uzul, ci abuzul de drept, în trecerea exercitiului dreptului de la normal la anormal, scoaterea lui de sub protectia juridica si expunerea sa sanctionarii.
Doctrina a apreciat si ca exista însa numeroase împrejurari în care conduita abuziva consta în modul de exercitare sau neexercitare a unor competente, functii, ori puteri.
Recurenta a afirmat ca intimatele au o conduita abuziva, chiar si pentru cazul în care li s-ar recunoaste un drept de optiune în legatura cu vânzarea imobilului, având în vedere refuzul lor nejustificat de a încheia actul de vânzare-cumparare.
În legatura cu conduita abuziva a intimatei AFI a aratat ca aceasta a luat initial hotarârea de a vinde imobilul, în acest scop efectuându-se masuratorile si evaluarea imobilului. Fara o decizie de a vinde, aceste lucrari efectuate de angajatii pârâtei, nu ar fi avut sens. Ulterior, fara nici o motivatie s-a razgândit.
În drept, au fost invocate prevederile art. 304 pct. 9 C.pr.civ.
Recurs legal timbrat.
Nu s-a formulat întâmpinare în recurs si nu s-au administrat probe noi în aceasta etapa procesuala.
Analizând recursul în raport de actele si lucrarile dosarului, de criticile formulate si de limitele stabilite prin art. 304 pct. 9 C.pr.civ., Curtea retine urmatoarele:
Recursul este o cale extraordinara de atac în contextul careia instanta de control judiciar poate realiza – corespunzator exigentelor art. 304 partea introductiva raportat la art. 299 alin. 1 din C.pr.civ.- un control care priveste exclusiv legalitatea deciziei pronuntate de instanta de apel.
În respectul acestor limite impuse prin normele mentionate, în solutionarea recursului pendinte nu vor fi analizate criticile care se refera la hotarârea primei instante, ori cele care privesc situatia de fapt.
Reprosând instantei de apel faptul ca ar fi golit de continut dreptul conferit chiriasilor – prin prevederile din continutul Legii nr.112/1995 – de a cumpara locuintele pe care le detin în aceasta calitate, recurenta porneste de la o premisa eronata, si anume aceea ca Legea nr.112/1995 (de ale carei prevederi s-a prevalat în speta) ar trebui aplicata într-o maniera izolata, desprinsa din contextul legislativ existent la momentul pronuntarii deciziei recurate.
Participantii la circuitul civil nu pot însa, prin vointa lor, sa opteze pentru una sau alta dintre reglementarile legale aflate în vigoare la momentul la care tind a-si valorifica un drept si, astfel, sa se sustraga unor dispozitii legale care nu le sunt favorabile.
În speta, prin raportare atât la momentul promovarii actiunii pendinte cât si la acela la care a fost formulata de catre recurenta reclamanta cererea de cumparare a locuintei (24.04.2002), regimul juridic al vânzarii de imobile era reglementat prin prevederile art. 969 C.civ. (cu titlu de norma generala) si de prevederile Legilor nr.112/1995 si 10/2001 (cuprinzând norme speciale).
Acesta fiind contextul legislativ existent la data la care reclamanta recurenta a initiat demersul de cumparare a locuintei pe care o ocupa, în mod judicios instanta de apel a dat eficienta – în analiza pretentiilor reclamantei recurente – si dispozitiilor art. 969 C.civ. cât si celor din continutul Legii speciale nr. 10/2001, iar nu numai celor ale Legii 112/1995 pe care recurenta le-a invocat.
Se impune mentiunea ca prin art. 9 din Legea 112/1995 legiuitorul a consacrat vocatia oricarui chirias din imobilele nationalizate de a cumpara imobilele pe care le detin cu acest titlu.
Aceasta vocatie a capatat – în ce o priveste pe recurenta reclamanta – valentele juridice ale unui drept numai din momentul în care a depus cererea de cumparare a locuintei închiriate, moment la care intrase în vigoare si Legea nr.10/2001 privind regimul juridic al unor imobile preluate abuziv în perioada 6.03.1945-22.12.1989.
În conditiile în care locuinta în litigiu este una care se afla în detinerea intimatilor ca urmare a unei preluari ce a avut loc în perioada de referinta a Legii nr.10/2001 (fiindu-i astfel aplicabile si reglementarile din continutul acestui act normativ în concurs cu cele de drept comun si cele din Legea nr.112/1995), si în prezenta prezumtiei de cunoastere a legislatiei în vigoare (dedusa din principiul general de drept “nemo censetur ignorare legem”) de catre oricare dintre subiectii de drept, sustinerea recurentei în sensul ca ar fi incumbat instantei de apel – în virtutea rolului activ – obligatia de a pune în discutia partilor incidenta prevederilor legale ce nu fusesera invocate de acestea în derularea procesului este în evidenta contradictie cu mentionatul principiu general de drept cât si cu prevederile art. 129 alin.5 C.pr.civ (prin care sunt stabilite limitele rolului activ al instantei) potrivit cu care “Judecatorii au îndatorirea sa staruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greseala privind aflarea adevarului în cauza, pe baza stabilirii faptelor si prin aplicarea corecta a legii, în scopul pronuntarii unei hotarâri temeinice si legale. Ei vor putea ordona administrarea probelor pe care le considera necesare, chiar daca partile se împotrivesc”.
Regulii generale, a libertatii de vointa/consensualismului la încheierea oricarui contract – instituite prin art. 969 C.civ. – i s-a adus o aparenta limitare prin dispozitiile art. 9 din Legea nr.112/1995 care au consacrat dreptul chiriasilor de a opta spre a pretinde sa le fie vândute locuintele ce intrau în sfera de aplicare a acestei legi si pe care le ocupau în baza unor contracte de închiriere.
Din interpretarea teleologica a acestei din urma norme – tinând seama ca finalitatea ansamblului reglementarilor care se regasesc în cuprinsul Legii 10/2001 este aceea de acordare de masuri reparatorii în beneficiul persoanelor deposedate abuziv de imobile sau în beneficiul mostenitorilor acestora – se desprinde concluzia ca intentia legiuitorului nu a fost aceea de a stabili o obligatie legala imperativa în sarcina entitatilor detinatoare care sa fie corelativa unui drept al chiriasilor (din imobilele nerestituite în natura catre persoanele îndreptatite) de a cere institutiilor publice ce detin asemenea imobile transferul proprietatii locuintelor prin vânzare-cumparare, ci s-a stabilit numai dreptul acestora de a avea beneficiul unei preemtiuni în ipoteza în care unitatea detinatoare îsi manifesta vointa de a face o oferta de vânzare a bunului imobil.
Împrejurarea ca prin alte reglementari legale cu caracter special s-au realizat derogari de la regula ce rezida din art. 969 C.civ. nu poate produce vreun efect în interpretarea mentionatelor dispozitii ale Legilor nr. 112/1995 si nr. 10/2001 pentru ca cele dintâi au o sfera de aplicare distincta, respectiv se refera la imobile construite din fondurile statului, din fondurile unitatilor economice sau ale unitatilor bugetare de stat. Cum normele derogatorii sunt de stricta interpretare si aplicare, ele nu pot fi extinse pe cale de analogie asupra altor situatii decât cele care se regasesc în ipoteza normelor juridice ce instituie o atare derogare.
Împrejurarile în care alte persoane au beneficiat de cumpararea de imobile în pe temeiul Legii nr.112/1995 exced limitelor litigiului pendinte, litigiu care – potrivit cu exigentele art. 129 alin. ultim din C.pr.civ. – este limitat la situatia concreta a recurentei reclamante, respectiv la contextul legislativ existent la epoca la care aceasta a initiat demersul cumpararii locuintei detinute cu chirie si la pozitia adoptata, în aceste conditii, de unitatea detinatoare în raport de un asemenea demers.
Cât priveste hotarârea adoptata de instanta suprema într-o decizie de speta -evocata de catre recurenta – Curtea aminteste faptul ca jurisprudenta nu constituie izvor de drept.
Mai mult decât atât, Curtea observa ca citatul pe care recurenta îl reda din mentionata decizie a instantei supreme surprinde numai motivele de drept avute în vedere, iar nu si o situatie de fapt similara celei analizate în litigiul pendinte, în raport de care sa se fi dat o asemenea interpretare art. 9 din Legea 112/1995.
Fata de considerentele expuse anterior, Curtea constata ca în absenta unei obligatii ce ar reveni (în puterea unei dispozitii neechivoce a legii) intimatilor pârâti de a vinde recurentei reclamante imobilul, în considerarea unei cereri de cumparare adresate de aceasta din urma, si în conditiile lipsei vreunei manifestari de vointa care sa aiba valoarea juridica a unei oferte voluntare de înstrainare din partea pârâtilor intimati, nu sunt întrunite premisele perfectarii unui contract cu respectarea principiului libertatii de vointa a partilor, asa încât fara temei sustine recurenta ca intimatii ar fi savârsit un abuz de drept (constând într-un refuz nejustificat de a proceda la vânzarea locuintei ocupate de recurenta) – chiar prin raportare la modalitatea de definire a acestei notiuni ce este relevata prin motivele de recurs.
În ce priveste chestiunea legata de modalitatea în care imobilul aflat în litigiu a ajuns în posesia intimatelor, respectiv de existenta unui titlu care sa justifice preluarea acestuia de catre statul român, Curtea constata ca, în conditiile în care prima instanta nu retinuse ca imobilul în litigiu nu ar fi unul aflat în patrimoniul statului român (si în administrarea pârâtelor), argumentele prin care reclamanta recurenta a reiterat spre analiza – instantei de apel – o atare situatie nu putea constitui suportul unei analize de legalitate si temeinicie a sentintei apelate (în cadrul apelului promovat de însasi reclamanta apelanta) fata de exigentele art. 295 alin. 1 C.pr.civ. potrivit carora “instanta de apel va verifica, în limitele cererii de apel, stabilirea situatiei de fapt si aplicarea legii de catre prima instanta”.
Altfel spus, în masura în care mentionatele argumente constituiau numai o reiterare a sustinerilor facute prin cererea introductiva, fara a constitui critici la adresa solutiei apelate (care era favorabila reclamantei pe acest aspect, de vreme ce a tratat situatia imobilului ca una care se circumscrie sferei de aplicare a Legii nr.112/1995 pentru reglementarea situatiei juridice a unor imobile cu destinatia de locuinte, trecute în proprietatea statului), instanta de apel nu avea a realiza o analiza noua asupra acestei chestiuni.
Având în vedere considerentele expuse si dispozitiile legale mentionate, Curtea constata caracterul nefondat al criticilor aduse de recurenta deciziei atacate cu recurs, urmând a dispune, în baza art. 312 alin. 1 C.pr.civ., respingerea recursului astfel sustinut.
