R O M Â N I A
CURTEA DE APEL BUCURESTI
SECTIA A III A CIVILA SI PENTRU CAUZE CU MINORI SI DE FAMILIE
DECIZIA CIVILA NR.1345
Sedinta publica de la 13.06.2006
Curtea compusa din :
PRESEDINTE – Ioana-Beatrice Nestor
JUDECATOR – Raluca Moglan
JUDECATOR – Cristian Olteanu
GREFIER – Mariana Trogmaer
Pe rol solutionarea recursurilor formulate de reclamantul DOROJAN DIONISIE, pârâtul COJOCARU FLORIN-CICERONE, pârâtul MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, pârâtul MUNICIPIUL BUCURESTI, PRIN PRIMAR GENERAL, împotriva deciziei civile nr. 395.A din 15,96,2994, pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a IV a civila, în dosarul nr. 3289/2003, în contradictoriu cu pârâta SOCIETATEA COMERCIALA “HERASTRAU NORD” S.A.
Pricina are ca obiect – constatare nulitate contract de vânzare – cumparare.
La apelul nominal facut în sedinta publica, se prezinta recurentul – reclamant Dorojan Dionsie, asistat de avocat Claudia Dauceanu, în baza împuternicirii avocatiale nr. 345.326 emisa de Baroul Bucuresti – Cabinet individual, recurentul – pârât Cojocaru Florin-Cicerone, asistat de avocat Georgeta Catrina, în baza împuternicirii avocatiale nr. 34504 emisa de Baroul Bucuresti – Cabinet individual , lipsind recurentii – pârâti Ministerul Finantelor Publice, Municipiul Bucuresti, lipsind intimata – pârâta S.C. “Herastrau Nord” S.A.
Procedura legal îndeplinita.
S-a facut referatul cauzei de catre grefierul de sedinta, dupa care
Avocatii partilor arata ca nu au cereri prealabile de formulat.
Curtea, având în vedere ca nu sunt cereri prealabile de formulat, constata cauza în stare de judecata si acorda cuvântul pe motivele de recurs.
Avocatul recurentului considera ca se impune a se face o aprecieze de ansamblu a recursurilor formulate în prezenta cauza, si a se constata ca se cuvine ca recursul declarat de reclamant sa fie admis, iar cele formulate de pârâti sa fie respinse.
Instanta, dupa ce a constatat nulitatea actului de vânzare – cumparare, a apreciat ca nu este cazul a se dispune repunerea partilor în situatia
anterioara, întrucât imobilul nu se mai afla în posesia pârâtului, fara a preciza însa care este acesta.
Critica formulata la adresa deciziei pronuntate de tribunal se încadreaza în dispozitiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, întrucât în mod gresit a fost aplicata legea, când a fost respinsa cererea de lasare în deplina proprietate si linistita posesie imobilul.
În consecinta, solicita admiterea recursului si, pe fond, admiterea în totalitate a actiunii.
Fata de împrejurarea ca recursurile formulate de pârâtii Cojocaru si Municipiul Bucuresti au un motiv comun cu privire la buna credinta a partilor care au încheiat contractul de vânzare – cumparare contestat în aceasta cauza, apreciaza ca în mod corect instanta a analizat conduita acestora.
Prin verificarile mentionate pe cererea de cumparare, imobilul apare ca fiind revendicat de o persoana care nu este autoarea reclamantului din cauza, iar aceasta mentiune este de natura a întari reaua-credinta a partilor la încheierea vânzarii, întrucât daca exista cerere de retrocedare formulata în baza Legii nr. 112/1995, imobilul nu se putea înstraina pâna la solutionarea cererii.
Recurentul – pârât Cojocaru cunostea deci ca imobilul este supus retrocedarii, astfel încât trebuia sa se abtina de la cumparare; procedând altfel, si-a demonstrat reaua credinta.
Recurentul Ministerul Finantelor Publice sustine ca a existat o decizie de preluare a imobilului în proprietatea statului, asa cum prevedea Decretul nr. 223/1974, dar din probele de la dosar nu rezulta aceasta împrejurare si nici faptul ca ar fi fost acordate despagubiri, astfel încât este clar ca imobilul a trecut în proprietatea statului fara titlu.
În concluzie, solicita respingerea recursurilor formulate de cei trei pârâti, si mentioneaza ca va solicita cheltuielile de judecata pe cale separata.
Depune note scrise.
Avocatul recurentului – pârât Cojocaru arata ca motivele sale de recurs se încadreaza în dispozitiile art. 304 pct. 9 Cod procedura civila, considerând ca în cauza nu s-a dovedit reaua sa credinta, ca la data încheierii contractului de vânzare – cumparare au fost respectate dispozitiile Legii nr. 112/1995, ca s-au facut diligentele necesare pentru aflarea situatiei juridice a imobilului iar cererea sa de cumparare a primit aviz favorabil, în sensul ca imobilul poate fi achizitionat.
Considera ca nu trebuia sa tina seama de mentiunea de pe verso-ul cererii de cumparare, întrucât aceasta priveste o persoana care nu este autoarea reclamantului.
În consecinta, solicita admiterea recursului, modificarea deciziei si pe fondul cauzei, respingerea apelului ca nefondat.
Cu privire la recursul reclamantului, solicita respingerea acestuia ca nefondat.
Pune concluzii de admitere a recursurilor formulate de ceilalti doi pârâti,
considerând ca imobilul a trecut în proprietatea statului cu titlu valabil si ca
decretul nr. 223/1974 nu a fot declarat neconstitutional.
Nu cere cheltuieli de judecata.
C U R T E A,
Deliberând asupra recursurilor civile de fata, constata urmatoarele:
Prin actiunea înregistrata pe rolul Judecatoriei Sectorului 1 Bucuresti, la data de 13.08.2002, sub nr.12219/2002, reclamantul Dorojan Dionisie a chemat în judecata pe pârâtii Statul Român, reprezentat de Ministerul Finantelor Publice, Municipiul Bucuresti, reprezentat de Primarul General si Cojocaru Florin Cicerone, solicitând sa se constate calitatea sa de proprietar al imobilului situat în Bucuresti, Calea Victoriei, nr.101, sc.B, et.8, apart.45, sector1, preluat de stat fara titlu valabil,, sa se constate nulitatea absoluta a actului de înstrainare catre pârâtul persoana fizica.
Prin cererea precizatoare depusa la data de 6.11.2002, reclamantul a solicitat transformarea primului capat din cererea initiala din actiune în constatare în actiune în realizarea dreptului, ca un efect al restabilirii situatiei anterioare, în sensul obligarii pârâtilor sa-i lase în deplina proprietate si linistita posesie imobilul in litigiu, mentinând cererile de constatare a nulitatii absolute a contractului de vânzare-cumparare încheiat între S.C. HERASTRAU NORD S.A., în raport de care a solicitat citarea în cauza si Cojocaru Florin Cicerone si de constatare a intrarii imobilului în proprietatea statului fara titlu valabil.
Prin sentinta civila nr.3681/4.06.2003 a aceleiasi instante, s-a admis exceptia inadmisibilitatii capatului de cerere referitor la obligarea pârâtilor de a lasa în deplina proprietate si posesie reclamantului imobilul în litigiu, s-a admis în parte actiunea formulata de acesta, astfel cum a fost completata; s-a constatat ca imobilul a trecut în proprietatea statului fara titlu valabil, s-a respins ca neîntemeiat capatul de cerere, având ca obiect constatarea nulitatii absolute a contractului de vânzare-cumparare nr.1817/28568/6.12.1996 încheiat între P.M.B. prin S.C. HERASTRAU NORD S.A. si pârâtul Cojocaru Florin Cicerone si ca inadmisibil capatul de cerere, având ca obiect obligarea pârâtilor sa lase imobilul în deplina proprietate si linistita posesie reclamantului, fara cheltuieli de judecata.
În pronuntarea acestei hotarâri, instanta a retinut ca imobilul a intrat în proprietatea statului în baza Decretului nr.223/1974, care nu poate constitui un titlu valabil de proprietate, în sensul dispozitiilor art.6 alin.1 din Legea nr.213/1998, fiind neconcordant cu dispozitiile art.12 din Constitutia României din 1965, care garanta în mod nediscriminatoriu egalitatea în drepturi a cetatenilor români din tara si strainatate, si tratatele internationale la care România era parte, respectiv cu dispozitiile art.17 din Pactul International cu privire la drepturile civile si politice, ratificat de România prin Decretul nr.212/1974, care mentiona dreptul la libera circulatie a oricarui cetatean. În plus, prin preluarea imobilului, au fost încalcate si dispozitiile art.481 Cod civil, privind conditiile în care putea fi preluata proprietatea, pentru cauza de utilitate publica si cu o dreapta si prealabila despagubire. Fata de aceste argumente, s-au retinut incidenta dispozitiilor art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001 privind pastrarea calitatii de proprietar al persoanelor carora li s-au preluat imobile fara titlu valabil, precum si justificarea interesului reclamantului în promovarea cererii de constatare a nulitatii absolute a actului juridic încheiat în baza Legii nr.112/1995.
Analizând validitatea contractului de vânzare-cumparare în raport de situatia juridica a imobilului la data vânzarii si de legislatia speciala în vigoare la acel moment, dar si de dispozitiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, care consacra principiul ocrotirii bunei credinte si al validitatii aparentei în drept, instanta de fond a constatat ca actul juridic a fost încheiat cu respectarea dispozitiilor imperative ale Legii nr.112/1995 si cu buna credinta din partea pârâtului cumparator Cojocaru. În concret, au fost respectate dispozitiile art.9 alin.1 si 6 din actul normativ mentionat, referitoare la calitatea de chirias în imobil a acestuia, în baza unui contract de închiriere valabil încheiat si la inexistenta cauzei de incompatibilitate prevazuta în alin.6.
De asemenea, di verificarile efectuate de catre mandatarul vânzatorului, S.C. Herastrau Nord S.A., mentionate pe verso-ul cererii de cumparare, a rezultat ca la data încheierii contractului – 6.12.1996 – nu exista nici un impediment legal la vânzare, nefiind trecuta existenta vreunui litigiu pe rolul instantelor judecatoresti cu privire la imobil si nici formularea unei cereri de restituire adresata Comisiei de aplicare a Legii nr.112/1995, de catre reclamant. În plus, pârâtul a formulat cerere de cumparare la 15.08.1996, ulterior expirarii termenului prevazut de art.14, înauntrul caruia proprietarii puteau opta pentru restituire.
A mai considerat instanta ca pârâtul a mai efectuat diligente pentru aflarea situatiei juridice a imobilului, interesându-se în acest sens la S.C. Herastrau Nord S.A., la Primaria Municipiului Bucuresti si la Comisia de Aplicare a Legii nr.112/1995, dupa cum rezulta din raspunsurile partii la interogatoriu, comunicându-i-se ca nu exista litigii pe rol sau cerere de restituire în natura pe cale administrativa. În plus, reclamantul nu a dovedit formularea unei asemenea cereri sau a vreunui alt demers de redobândire a imobilului, dupa cum a si recunoscut prin raspunsul la interogatoriul administrat acestuia. Singurul demers al partii l-a constituit cererea adresata Guvernului României în anul 1990. S-a considerat nerelevant, pentru aprecierea bunei credinte a pârâtului, faptul ca, în urma verificarilor efectuate de S.C. Herastrau Nord S.A., a aparut Decretul nr.92/1950 ca act normativ de preluare deoarece, în fapt, bunul a intrat în proprietatea statului în baza actului normativ deja mentionat; pârâtul nu avea calitatea de a analiza valabilitatea sau nevalabilitatea titlului statului, iar constatarea modalitatii de preluare s-a realizat ulterior cumpararii si în baza unui act normativ care nu era în vigoare la data înstrainarii (Legea nr.213/1998).
Toate aceste argumente au determinat solutia respingerii ca neîntemeiate a cererii de constatare a nulitatii absolute a contractului de vânzare-cumparare în litigiu.
Cererea referitoare la obligarea pârâtilor de a lasa bunul în deplina proprietate si linistita posesie reclamantului a fost considerata inadmisibila, fata de intrarea în vigoare a legii speciale (Legea nr.10/2001), care înlatura posibilitatea exercitarii actiunii în revendicare de drept comun, întemeiata pe dispozitiile art.480 Cod civil. Aceasta lege este aplicabila si în situatia înstrainarii bunului catre chirias, fiind necesara urmarea procedurii administrative în conformitate cu dispozitiile art.47 alin.2 din lege, si în acest caz.
Din perspectiva textului de lege sus-enuntat, în cazul actiunilor formulate conform art.46, procedura de restituire începuta în temeiul art.20 si urm. din legea speciala este suspendata, pâna la solutionarea irevocabila a acestor actiuni, fostul proprietar fiind obligat sa se adreseze vânzatorului, în conditiile art.21 alin.1 si, totodata, instantei de judecata, cu actiune în nulitate, care va conditiona modalitatea de rezolvare a cererii de restituire în natura. S-a constatat ca, în acest fel, este respectat si principiul constitutional al liberului acces la justitie, deoarece actul administrativ poate fi atacat în justitie, exercitându-se astfel controlul judiciar pentru detinatorii indicati în art.20 din lege.
Împotriva acestei sentinte civile au declarat apel reclamantul Dorojan Dionisie si pârâtii Ministerul Finantelor Publice si Municipiul Bucuresti reprezentat de Primarul General.
Apelantul reclamant a criticat sentinta civila întrucât în mod gresit s-a respins ca neîntemeiat capatul de cerere referitor la constatarea nulitatii absolute a contractului de vânzare-cumparare nr.1817/28568/6.12.1996, retinându-se respectarea dispozitiilor art.9 alin.1 si 6 din Legea nr.112/1995 si buna credinta a cumparatorului la încheierea actului. Pârâtul trebuia sa cunoasca situatia juridica a imobilului, ca fiind preluat de stat fara titlu valabil, neefectuând nici un fel de verificari cu privire la acest aspect. Or, mentiunea existenta pe verso-ul cererii de cumparare formulata de pârât, referitoare la existenta unei cereri revendicare formulata de numita Lugosianu Ana si înregistrata pe listele Primariei ar fi trebuit sa determine suspendarea procedurii de vânzare pâna la solutionarea acesteia. Reaua credinta a pârâtului rezulta si din raspunsurile la interogatoriul administrat S.C. Herastrau Nord S.A.
În mod gresit s-a admis si exceptia de inadmisibilitate a actiunii în revendicare, care nu este reglementata de Codul de procedura civila si nici de Legea nr.10/2001; art.6 din Legea nr.213/1998 nu este incident deoarece nu vizeaza imobilele proprietate particulara a persoanelor fizice, reclamantul s-a conformat dispozitiilor legii speciale, urmând procedura prealabila reglementata de aceasta lege, dar fara sa obtina raspuns, ceea ce i-a deschis calea procedurii judiciare. O interpretare contrara conduce la încalcarea art.21 din Constitutia României, art.481 Cod civil, art.35 din Legea nr.33/1994 si art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001.
În esenta, reclamantul nu a pierdut niciodata calitatea de proprietar al imobilului în litigiu, iar statul nu a dobândit o asemenea calitate deoarece preluarea bunului fara titlu valabil nu este apta sa conduca la transferul dreptului de proprietate, titlul reclamantului fiind preferabil fata de cel al pârâtului care a cumparat de la un neproprietar.
Apelantul reclamant a solicitat schimbarea în parte a sentintei civile atacate, în sensul constatarii nulitatii absolute a contractului de vânzare-cumparare nr.1817/28568/6.12.1996, încheiat între Primaria Municipiului Bucuresti, prin mandatar S.C. Herastrau Nord S.A. si Cojocaru Cicerone Florin, obligarea acestuia din urma sa-i lase în deplina proprietate si posesie imobilul în litigiu si mentinerea dispozitiei referitoare la intrarea bunului în proprietatea statului fara titlu valabil.
Ministerul Finantelor Publice a criticat hotarârea ca nelegala si netemeinica pe aspectul admiterii cererii de constatare a preluarii imobilului fara titlu valabil de catre stat. În acest sens, în mod gresit s-a constatat ca Decretul nr.223/1974 era neconstitutional în raport de Constitutia din 1965, nu se pot aplica dispozitiile Constitutiei actuale fata de o lege anterioara, în caz contrar conferindu-se regimului constitutional efecte retroactive, nu s-a tinut seama de caracterul constitutiv de drepturi al deciziei administrative de preluare, act care ar fi putut fi atacat în conditiile Legii nr.29/1990.
Apelantul pârât a solicitat schimbarea în parte a sentintei civile, în sensul respingerii si a capatului de cerere referitor la trecerea imobilului în proprietatea statului fara titlu valabil si mentinerea celorlalte dispozitii.
Municipiul Bucuresti, reprezentat de Primarul General a criticat hotarârea pe acelasi aspect, mentionând ca, în raport de dispozitiile Legii nr.10/2001, instanta nu avea competenta generala de a se pronunta asupra valabilitatii sau nevalabilitatii titlului statului cu privire la imobil, aprecierile referitoare la Decretul nr.223/1974 fiind în contradictie cu art.2 din legea nr.10/2001, care defineste notiunea imobilelor preluate în mod abuziv de catre stat. Fata de aparitia legii speciale, dispozitiile art.6 din Legea nr.213/1998 în legatura cu competenta instantei de verifica valabilitatea titlului statului devin inaplicabile, ceea ce ar fi trebuit sa determine respingerea ca inadmisibil si a capatului de cerere în discutie.
Prin decizia civila nr.2300 A/2.12.2003 a Tribunalului Bucuresti – Sectia a IV-a Civila, s-au admis toate apelurile declarate în cauza, a fost anulata sentinta civila atacata, s-a respins exceptia inadmisibilitatii actiunii în revendicare, ca nefondata si s-a retinut dosarul pentru evocarea fondului.
Instanta de apel a retinut gresita solutie de respingere ca inadmisibila a actiunii în revendicare întrucât procedura prealabila prevazuta de art.20 si urmatoarele din Legea nr.10/2001 este reglementata doar în cazul imobilelor detinute la data intrarii în vigoare de una dintre persoanele juridice enuntate în textul de lege mentionat. Or, situatia juridica a imobilului în litigiu este diferita deoarece bunul a fost înstrainat conform Legii nr.112/1995. Dispozitiile enuntate, având caracter special, deroga de la dreptul comun si se aplica strict în cazurile prevazute de lege, iar nu prin analogie si la alte cazuri, cum gresit a retinut prima instanta.
În consecinta, Tribunalul a retinut netemeinicia exceptiei de inadmisibilitate a actiunii în revendicare, anulând hotarârea primei instante si retinând cauza pentru evocarea fondului, ocazie cu care vor fi analizate si celelalte critici ale apelantilor.
Prin decizia civila nr.395/15.06.2004 a aceleiasi instante, s-a admis în parte actiunea precizata; s-a constatat ca apartamentul nr.45 situat în Bucuresti, Calea Victoriei nr.101, sc.B, et.8, sect.1 a intrat în proprietatea statului fara titlu valabil; s-a constatat nulitatea absoluta a contractului de vânzare cumparare nr.1817/28568/6.12.1996 si s-a respins cererea de revendicare formulata împotriva pârâtului Cojocaru Florin Cicerone, ca neîntemeiata; s-a respins ca nefondata cererea privind acordarea cheltuielilor de judecata.
Referitor la titlul statului, instanta a constatat ca imobilul a fost preluat în baza Decretului nr.223/1974, care contravenea art.17 si 36 din Constitutia din 1965, art.480-481 Cod civil si art.17 pct.1 si 2 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, precum si cu încalcarea a însesi dispozitiilor din decret deoarece trecerea la stat a avut loc fara plata si fara a se emite o decizie administrativa. În concluzie s-a constatat incidenta dispozitiilor art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001, ceea ce a implicat analizarea bunei credinte a cumparatorului pârât.
Din aceasta perspectiva, conform probelor administrate, instanta a retinut ca nu opereaza buna credinta în favoarea cumparatorului deoarece, pe verso-ul cererii de cumparare apare faptul ca imobilul este revendicat de numita Lugosianu Ana, iar la întrebarea nr.9 din interogatoriu, pârâtul a recunoscut ca, anterior încheierii contractului, a luat cunostinta de avizele respective, ceea ce înseamna ca a cunoscut inclusiv faptul ca bunul trecuse în proprietatea statului prin nationalizare si era revendicat de o anumita persoana care se pretindea adevaratul proprietar. S-au considerat nerelevante mentionarea gresita a actului normativ în baza caruia bunul a trecut în proprietatea statului, ca fiind Decretul nr.92/1950, si faptul ca solicitantul restituirii imobilului nu era o persoana îndreptatita la aceasta masura deoarece pârâtul nu avea calitatea de a aprecia asupra acestor aspecte. Din declaratiile martorilor nu a rezultat ca pârâtul ar fi avut cunostinta de titularul real al dreptului de proprietate si nici de faptul ca preluarea bunului a avut loc în baza altui act normativ decât cel mentionat pe cerere. Din depozitii a rezultat faptul ca pârâtului i s-a comunicat verbal inexistenta unei cereri de revendicare pentru apartamentul ce urma sa fie cumparat, dar acest aspect nu se coroboreaza cu nici un alt mijloc de proba.
Astfel, prezumtia bunei credinte a cumparatorului a fost rasturnata, iar contractul de vânzare cumparare este lovit de nulitate absoluta, în conditiile art.46 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Fata de aceste consecinte juridice referitoare la actul juridic în litigiu, instanta a considerat ca imobilul urmeaza sa reintre în patrimoniul statului, pârâtul redevenind chirias, situatia lui locativa urmând sa fie clarificata conform legislatiei în vigoare.
Întrucât imobilul nu se mai afla în posesia cumparatorului, ca urmare a sanctiunii aplicate contractului de vânzare cumparare, acesta nu mai poate fi obligat sa lase în deplina proprietate si posesie reclamantului bunul pe care îl detine fara titlu, ceea ce a condus la respingerea actiunii în revendicare ca neîntemeiata.
Împotriva aceste decizii civile au declarat recurs reclamantul si pârâtii Municipiul Bucuresti, reprezentat de Primarul General, Statul Român, prin Ministerul Finantelor Publice si Cojocaru Florin Cicerone.
Recurentul reclamant a criticat decizia ca nelegala, în temeiul art.304 pct.9 Cod procedura civila, pe aspectul solutiei de respingere a actiunii în revendicare.
A sustinut recurentul ca aplicarea sanctiunii nulitatii absolute pentru contractul de vânzare cumparare în litigiu are drept consecinta juridica în planul restabilirii situatiei anterioare, restituirea bunului. Ca urmare a constatarii nevalabilitatii titlului statului, imobilul a ramas în patrimoniul reclamantului, masura preluarii de catre stat reprezentând o simpla intrare în posesie, fara efecte juridice, în conditiile art.2 alin.2 din Legea nr.10/2001.
Actiunea în revendicare promovata în dosarul de fata are caracter imprescriptibil extinctiv, prezinta mai multe caracteristici juridice si apara atributele dreptului de proprietate.
Partile contractante ale actului lovit de nulitate continua sa ramâna raspunzatoare împreuna fata de cel vatamat prin actul anulat. Ca atare, în raport de ambele parti contractante, trebuie sa se statueze prin dispozitivul hotarârii, obligatia de restituire, în caz contrar aplicarea sanctiunii nulitatii contractului devenind o dispozitie imposibil de executat. În fapt. Imobilul se afla în posesia cumparatorului pârât Cojocaru, aplicarea sanctiunii nulitatii neproducând efecte din perspectiva acestui element.
În restabilirea situatiei anterioare, instanta trebuia sa constate lipsa oricarui drept al cumparatorului chirias fata de abrogarea O.U.G. nr.40/1999, nefiind aplicabila prelungirea contractului de închiriere pentru ca apartamentul nu este proprietate de stat.
În concluzie, pârâtul Cojocaru pastreaza posesia imobilului, dar fara temei legitim, ceea ce justifica admiterea actiunii în revendicare si obligarea acestuia de a-i lasa reclamantului în deplina proprietate si posesie bunul.
În subsidiar, reclamantul solicita sa fie obligati pârâtii sa-i lase în deplina proprietate si posesie imobilul în litigiu.
Recurentul reclamant a solicitat admiterea caii de atac, modificarea în parte a deciziei recurate, în sensul admiterii si a capatului de cerere privind obligarea pârâtilor sa-i lase în deplina proprietate si linistita posesie imobilul în litigiu si mentinerea celorlalte dispozitii ale deciziei, precum si ale deciziei civile nr.2300 A/2.12.2003, de anulare a hotarârii primei instante.
Municipiul Bucuresti, reprezentat de Primarul General, a criticat decizia instantei de apel deoarece hotarârea a fost data cu încalcarea sau aplicarea gresita a legii – motiv de recurs prevazut de art.304 pct.9 Cod procedura civila.
La data încheierii contractului de vânzare cumparare nu exista dosar pe rolul instantelor judecatoresti si partile nu au fost notificate în sensul încheierii contractului de vânzare cumparare, fiind respectate toate conditiile de validitate prevazute de art.948 Cod civil.
Ca atare, nu se poate retine o cauza de nulitate absoluta a contractului, cu atât mai mult cu cât nu au fost încalcate nici dispozitiile art.9 si 14 din Legea nr.112/1995, la acel moment operând si principiul validitatii aparentei în drept, ambele parti contractante având convingerea ca bunul se afla în proprietatea statului în temeiul unui titlu legal constituit.
În speta sunt incidente si dispozitiile art.18 lit.d si art.46 alin.1 din Legea nr.10/2001.
Recurentul pârât a solicitat admiterea caii de atac exercitate, modificarea deciziei civile recurate, iar, pe fond, respingerea actiunii ca neîntemeiata.
Recurentul pârât Ministerul Finantelor Publice a criticat decizia întrucât instanta a apreciat în mod gresit ca imobilul a intrat în proprietatea statului fara titlu valabil, reluând argumentele invocate prin motivele de apel referitoare la distinctia dintre notiunile de “preluare abuziva” si “preluare fara titlu”; corespondenta dintre actul normativ de preluare si Constitutia în vigoare la momentul respectiv, imposibilitatea aplicarii regimului constitutional actual si la caracterul constitutiv de drepturi al actului administrativ de preluare, neatacat în contencios administrativ dupa anul 1990.
Cererea de recurs a fost întemeiata pe dispozitiile art.304 pct.9 Cod procedura civila, recurentul solicitând admiterea caii de atac si modificarea în parte a decizie atacate, în ceea ce priveste constatarea nevalabilitatii titlului statului.
Recurentul pârât Cojocaru Florin Cicerone a criticat decizia civila în temeiul art.304 pct.9 Cod procedura civila pe aspectul constatarii nulitatii absolute a contractului de vânzare cumparare încheiat cu SC Herastrau Nord SA si al retinerii relei credinte a cumparatorului la momentul încheierii actului juridic.
Instanta a rasturnat sarcina probei, care cade asupra celui care invoca reaua credinta, în conditiile art.1899 alin.2 Cod civil cu referire la art.1169 din acelasi cod.
Sustine ca a îndeplinit toate cerintele Legii nr.112/1995 pentru a încheia actul juridic în discutie, actul normativ aplicându-se imobilelor preluate cu titlu, categorie din care facea parte si bunul în speta, conform normelor de aplicare ale acestei legi, aprobate prin H.G. nr.20/1996.
Sustine ca a efectuat minime diligente, în urma carora a constatat ca vânzatorul are titlu de proprietate asupra bunului. Atât Decretul nr.92/1950, mentionat pe verso-ul cererii de cumparare, cât si Decretul nr.223/1974, actul normativ în baza caruia a avut loc preluarea faceau parte din categoria actelor normative care fundamentau un titlu valabil de proprietate pentru stat, conform Legii nr.112/1995.
Conform raspunsului la interogatoriu, recurentul a aratat ca nu putea sa puna în discutie calitatea de proprietar al statului, contractul fiind încheiat prin reprezentantii acestuia.
Este irelevant pentru rasturnarea prezumtiei de buna credinta a cumparatorului ca, ulterior cumpararii, s-a constatat ca imobilul a trecut în proprietatea statului fara titlu valabil, deoarece o asemenea constatare a avut loc în baza Legii nr.213/1998, intrata în vigoare dupa încheierea actului juridic. Astfel, constatarea ulterioara a nevalabilitatii titlului statului creeaza în favoarea acestuia statutul unui proprietar aparent, care are la baza un text de lege.
Mai sustine recurentul ca s-a procedat la o gresita apreciere a relei credinte determinata de mentiunea existenta pe cererea cumparatorului în legatura cu demersul numitei Lugosianu Ana si de declaratiile de martori, care nu au fost audiati pe aspectul retinut de instanta ci în contraproba, fiind omis avizul situat în josul cererii, semnat de consilierul juridic al S.C. Herastrau Nord S.A., din care rezulta ca la data de 16.11.1996, nu exista litigiu cu aceasta institutie în legatura cu apartamentul solicitat si nu figura pe listele Primariei sectorului 1 Bucuresti.
Din raspunsurile la interogatoriu rezulta ca acesta s-a interesat personal si prin avocat la S.C.Herastrau Nord S.A., la Primaria Municipiului Bucuresti si la Comisia de Aplicare a Legii nr.112/1995 despre situatia juridica a imobilului, necomunicându-i-se existenta vreunui litigiu pe rol sau cereri de restituire.
Aspectul referitor la demersurile pârâtului, anterioare cumpararii imobilului, rezulta si din declaratiile martorilor, chestiune omisa însa de catre instanta, care nu a observat ca se coroboreaza si cu rezolutia scrisa a oficiului juridic.
Reclamantul nu a dovedit promovarea unei cereri de restituire a imobilului în baza Legii nr.112/1995 si nu a întreprins vreun alt demers, prin care sa-si exprime intentia de dobândire a bunului, nenotificând partile contractului în acest sens, ci doar pretinzând în mod netemeinic faptul ca a încercat sa ia legatura cu recurentul, singurul demers al reclamantului fiind o cerere adresata Guvernului României în anul 1990, despre care cumparatorul nu putea sa aiba cunostinta.
Considera ca a dovedit efectuarea minimelor diligente în legatura cu verificarea valabilitatii titlului statului, situându-l în pozitia unui cumparator de buna credinta, fata de care urmeaza sa se aplice efectele art.46 alin.2 din Legea 10/2001 conferite acestei pozitii subiective.
Recurentul pârât a solicitat admiterea caii de atac, modificarea deciziei civile atacate si mentinerea solutiei de respingere a actiunii.
Recurentul reclamant a depus întâmpinare la recursurile declarate de recurentii pârâti Municipiul Bucuresti, reprezentat de Primarul General si Statul Român, reprezentat de Ministerul Finantelor Publice, solicitând în esenta respingerea cailor de atac exercitate, ca nefondate.
Dosarul a fost înregistrat initial pe rolul Înaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectia Civila, sub nr.16556/2004, fiind scos de pe rol si trimis spre competenta solutionare catre aceasta instanta conform încheierii nr.418/17.01.2006, în raport de prevederile art.II alin.3 din Legea nr.219/2005 cu referire la art.2 pct.2 si art.3 pct.3 Cod procedura civila.
Dosarul a fost înregistrat pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a III-a Civila si pentru Cauze cu Minori si de Familie, sub nr.39144/1/2004.
Curtea va analiza cererile de recurs în ordinea relevantei lor juridice în determinarea solutionarii celorlalte cereri; astfel va fi verificata în mod prioritar calea de atac exercitata de catre Ministerul Finantelor Publice deoarece vizeaza modalitatea de rezolvare a cererii de constatare a nevalabilitatii titlului statului, ulterior recursurile exercitate de recurentii pârâti Municipiul Bucuresti, reprezentat de Primarul General si Cojocaru Florin-Cicerone, referitor la respectarea cerintelor de validitate la încheierea contractului de vânzare-cumparare nr.1817/28568/6.12.1996, inclusiv sub aspectul pozitiei subiective a partilor contractante si, în final, recursul declarat de reclamant în legatura cu actiunea în revendicare.
În aceasta ordine de solutionare, instanta constata ca recursurile pârâtilor sunt nefondate, pentru urmatoarele considerente:
Instanta de apel a procedat la o corecta interpretare si aplicare a dispozitiilor Legii nr.10/2001 cu referire la criteriile reglementate de art.6 din legea nr.213/1998, constatând nevalabilitatea preluarii imobilului în patrimoniul statului prin Decretul nr.223/1974.
Sustinerile recurentului Ministerul Finantelor Publice referitoare la distinctia între notiunile de “preluare abuziva” si “preluare fara titlu” (în realitate, “fara titlu valabil”) din perspectiva Legii nr.10/2001 sunt corecte, dar nerelevante sub aspectul solutionarii apelurilor cu care a fost învestit Tribunalul întrucât aceasta instanta nu si-a fundamentat solutia pe diferenta de regim juridic în cazul imobilelor care fac parte dintr-una sau alta din categoriile enuntate, respectiv imobile preluate în mod abuziv sau imobile preluate fara titlu valabil. Instanta de apel a procedat în mod direct, fara o analiza prealabila a distinctiei de regim juridic sus-enuntata (în realitate, categoria imobilelor preluate în mod abuziv incluzând pe cea a imobilelor preluate fara titlu valabil, dar nerezumându-se la aceasta), la verificarea legalitatii masurii de preluare, ajungând la concluzia corecta ca imobilul a intrat în proprietatea statului fara titlu valabil.
Cele statuate prin decizia Curtii Constitutionale nr.73/1995, invocata în cererea de recurs, nu mai reprezinta un criteriu relevant pentru verificarea valabilitatii titlului statului în cazul imobilului în litigiu întrucât, fara a încalca aspectul obligatoriu al argumentelor retinute de Curte, criteriile avute în vedere la data pronuntarii actului sunt în prezent insuficiente pentru caracterizarea modalitatii de preluare. Dupa intrarea în vigoare a Legii nr.213/1998, care este ulterioara deciziei sus-mentionate, criteriile de apreciere s-au diversificat, nefiind suficienta existenta unui temei juridic al preluarii, care sa constituie prin el însusi titlul statului, ci si anumite caracteristici si corespondente ale masurii de preluare fata de actul normativ de preluare, dar si de alte dispozitii fundamentale pentru o reala ordine de drept, cum sunt cele constitutionale si internationale, care obligau România la o anumita pozitie fata de respectarea si ocrotirea dreptului de proprietate, inclusiv al celui de proprietate personala.
Ca atare, existenta Decretului nr.223/1974, ca temei al preluarii imobilului în litigiu, nu mai reprezinta în prezent si un criteriu suficient pentru legitimitatea modalitatii de intrare a bunului în patrimoniul statului.
În ceea ce priveste corespondenta între Decret si Constitutia României în vigoare la data preluarii, respectiv cea din anul 1965, dar si de tratatele internationale la care statul nostru era parte, sustinerile recurentului sunt neîntemeiate deoarece, chiar daca actul normativ de preluare avea caracter special si sanctionator pentru cei care paraseau definitiv tara, încalca atât dreptul de proprietate personala ocrotit prin art.36 din legea fundamentala si garantat prin art.17 din Declaratia Universala a Drepturilor Omului, care contine norme cu valoare de recomandare pentru statele semnatare, dar si principiul egalitatii în drepturi a tuturor cetatenilor, fara discriminare, recunoscut prin art.17 din aceeasi Constitutie, precum si dreptul la libera circulatie, recunoscut prin art.12 din Pactul International cu privire la drepturile civile si politice, ratificat de România prin Decretul nr.212/1974.
Mai mult, masura de trecere a imobilului în proprietatea statului încalca însesi dispozitiile actului normativ în baza caruia a operat deoarece, din relatiile comunicate reclamantului prin adresa nr.CF/14250/9.07.2001 de catre C.G.M.B. – Administratia Fondului Imobiliar, rezulta ca imobilul a trecut în proprietatea statului în baza Decretului nr.223/1974, fara plata, fara însa sa se ataseze si decizia care trebuia emisa de Comitetul executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucuresti, în conditiile art.4 din Decret. Or, preluarea sau trecerea bunului la stat nu putea avea loc decât în baza unui asemenea act administrativ, prevazut de lege, care, în cazul imobilului în litigiu, nu a fost emis, contrar sustinerilor recurentului. Ca urmare, nu se poate pune problema atacarii în contencios administrativ a unui act inexistent, cu atât mai mult cu cât, ulterior intrarii în vigoare a Legii nr.213/1998, verificarea legalitatii masurii de preluare, inclusiv sub aspectul formal al existentei sau al lipsei deciziei de preluare, se realizeaza de catre instanta civila.
De asemenea, trecerea în proprietatea statului a avut loc fara plata, dispozitia din art.2 alin.2 din Decretul nr.223/1974, care prevedea o astfel de modalitate de preluare în cazul parasirii frauduloase a tarii sau neînapoierii la momentul expirarii vizei de sedere, încalcând toate normele interne si internationale care reglementau regimul juridic al proprietatii si conditiile în care un proprietar putea lipsit de proprietatea sa. Toate aceste reglementari prevedeau obligatia de plata a unor despagubiri corespunzatoare în cazul schimbarii titularului dreptului de proprietate în favoarea statului, indiferent de modalitatea de preluare (art.12 din Constitutia României din 1965, art.481 Cod civil, s.a.), precum si existenta unui interes public, care sa nu aduca atingere drepturilor fundamentale ale omului, decât în cazuri cu totul exceptionale.
În ceea ce priveste verificarea valabilitatii titlului statului din perspectiva reglementarilor constitutionale în vigoare în prezent si încalcarea principiului neretroactivitatii legii, criticile recurentului nu au suport juridic în considerentele hotarârii atacate, care nu se întemeiaza pe o astfel de raportare a masurii de preluare la regimul juridic al proprietatii reglementat de Constitutia din 1991. Aceste sustineri vor fi înlaturate ca lipsite de obiect.
Pentru toate aceste considerente, Curtea constata ca instanta de apel a procedat la o corecta interpretare si aplicare a dispozitiilor legale care confera criterii de verificare a valabilitatii titlului statului, astfel încât solutia de admitere a constatarii preluarii nelegitime a imobilului în patrimoniul statului este corectata si fundamentata juridic, nefiind îndeplinite cerintele art.304 pct.9 Cod procedura civila. Recursul declarat de recurentul pârât Ministerul Finantelor Publice va fi respins ca atare, în raport si de dispozitiile art.312 alin.1 din acelasi cod.
Recursurile pârâtilor Municipiul Bucuresti, reprezentat de Primarul General si Cojocaru Florin-Cicerone sunt, de asemenea, nefondate.
Ambii pârâti invoca, în esenta, încheierea contractului de vânzare-cumparare contestat, cu respectarea dispozitiilor legale în vigoare si cu buna credinta.
Contrar sustinerilor partilor, actul juridic viza un imobil preluat de stat fara titlu valabil, în raport de care reclamantul, prin probele administrate a dovedit reaua credinta a acestora, la încheierea lui.
Astfel, nu se poate retine respectarea dispozitiilor art.9 si 14 din Legea nr.112/1995 întrucât, chiar daca în mod formal, pârâtul cumparator locuia în imobil în baza unui contract de închiriere, la data intrarii în vigoare a legii si a respectat epuizarea termenului de depunere a cererilor de restituire în natura, reglementat în ultimul text mentionat. Aceste dispozitii legale favorabile chiriasilor se aplicau domeniului stabilit în art.1 din lege, respectiv la imobilele preluate sau intrate în patrimoniul statului cu titlu valabil.
Or, la data depunerii cererii de cumparare formulate de pârâtul Cojocaru (fila 55 dosar fond), exista înregistrata în evidentele Primariei, la pozitia 2010, sub numar de dosar 3266, cererea petentei Lugosianu Ana, în legatura cu imobilul vizat, dupa cum rezulta din mentiunea aflata pe verso-ul cererii, ceea ce însemna ca dreptul de proprietate al statului asupra bunului respectiv era contestat. Conform raspunsului la interogatoriul administrat pârâtului (întrebarea nr.9, fila 74 din acelasi dosar), acesta a luat cunostinta anterior încheierii contractului de toate mentiunile existente pe cererea de cumparare.
Indiferent de faptul ca existau pe aceeasi cerere si alte consemnari referitoare la inexistenta unui litigiu în contradictoriu cu S.C. Herastrau Nord S.A. si nu figura înregistrata vreo cerere în evidentele Primariei Sectorului 1 Bucuresti, mentiunea evidentiata anterior era suficienta pentru a crea partilor contractante serioase îndoieli în legatura cu calitatea statului de titular cert al dreptului de proprietate asupra imobilului în litigiu.
În plus, astfel dupa cum recunoaste la acelasi interogatoriu administrat (întrebarile nr.14 si 15), pârâtul nu a verificat titlul de proprietate al statului, considerând ca un asemenea demers nu era necesar fata de autoritatea prezumata a reprezentantului statului cu care s-a încheiat contractul de vânzare-cumparare. Or, o astfel de verificare constituia un minim demers din partea unui viitor proprietar diligent, pentru a se asigura ca încheie actul juridic cu adevaratul proprietar al bunului.
De asemenea, tot din mentiunile consemnate pe cererea de cumparare, rezulta ca imobilul fusese preluat în baza Decretului-lege nr.92/1950. Daca ar fi actionat ca un bun proprietar în sensul precizat mai sus si ar fi verificat actul normativ de preluare, viitorul cumparator ar fi putut cunoaste cu un minim efort indicarea eronata a legii care fundamenta preluarea imobilului, ceea ce la rândul sau, ar fi trebuit sa-i creeze un puternic dubiu în legatura cu dreptul de proprietate al statului.
În ceea ce priveste pozitia vânzatorului, respectiv Primaria Municipiului Bucuresti, ca reprezentant al statului, desi aceasta nu este deosebit de relevanta pentru aplicarea sanctiunii nulitatii absolute, fiind suficienta stabilirea pozitiei cumparatorului la încheierea contractului, trebuie mentionat ca nici aceasta parte nu a fost de buna-credinta întrucât, figurând în evidentele sale cererea numitei Lugosianu, chiar daca nu aceasta era adevarata titulara a dreptului de proprietate la momentul preluarii bunului, vânzatorul ar fi trebuit sa cunoasca contestarile aduse titlului de proprietate al statului si, eventual, sa efectueze verificari suplimentare în legatura cu situatia juridica a imobilului, în special cu privire la actul normativ de preluare.
Fata de toate aceste circumstante concrete, referitoare la existenta unor pretentii ale unei persoane fizice în legatura cu imobilul în litigiu si la faptul ca pârâtul cumparator nu a înteles sa recurga la minima diligenta de a verifica modalitatea de preluare a imobilului, încrezându-se în autoritatea prezumata a reprezentantilor statului cu care a încheiat contractul, celelalte mentiuni existente pe cerere, precum si deplasarile la diferite organe ale statului, anterior încheierii actului, devin lipsite de relevanta. De altfel, desi martorul Zanfir Petre (fila 97 dosar fond) sustine ca l-a însotit pe pârât la C.G.M.B. – D.G.A.F.I. pentru a verifica situatia juridica a imobilului si ca acestuia i s-ar fi comunicat inexistenta cererilor de revendicare în legatura cu spatiul ocupat, aceasta declaratie nu se coroboreaza cu nici un alt mijloc de proba si este infirmata de mentiunea referitoare la demersul numitei Lugosianu, trecut pe cererea de cumparare tot de catre un reprezentant din cadrul Primariei. Chiar si în ipoteza în care pârâtului i s-ar fi comunicat asemenea relatii, fata de mentiunea aratata, acesta ar fi trebuit sa clarifice, anterior încheierii actului juridic, situatia juridica a imobilului, sens în care, daca ar fi solicitat actul de proprietate al statului, ar fi constatat ca un asemenea document nu exista, nefiind emisa decizie administrativa de preluare, în baza Decretului nr.223/1974. Aceasta cu atât mai mult cu cât, martorul declara ca deplasarile partii la sediul C.G.M.B. au avut loc în perioada mai – iunie 1996, or cererea de cumparare pe care s-au aplicat avizele organelor competente este ulterioara acestei perioade, fiind înregistrata la S.C. Herastrau Nord S.A. la 15.08.1996. Cum deja s-a aratat, o asemenea mentiune în legatura cu pretentiile imobiliare ale numitei Lugosianu, era de natura sa creeze verificari suplimentare din partea pârâtului si, în conditiile existentei unei asemenea cereri, acesta sa se abtina de la încheierea actului juridic pâna la rezolvarea definitiva a cererii. O astfel de pozitie din partea pârâtului ar fi fost necesara, cu atât mai mult cu cât, dupa cum recunoaste si partea însasi, aceasta nu era în masura sa aprecieze cu privire la valabilitatea titlului statului.
Nu se poate considera ca simpla preluare a imobilului în baza unui act normativ evidentiat în H.G. nr.20/1996, fie ca a avut loc în baza Decretului nr.92/1950, fie a Decretului nr.223/1974, este si suficienta pentru conferirea legitimitatii titlului statului. Chiar daca la data încheierii contractului de vânzare-cumparare nu erau în vigoare dispozitiile Legii nr.213/1998, referitoare la verificarea titlului statului din perspectiva anumitor criterii, în Normele metodologice privind aplicarea Legii nr.112/1995, aprobate prin H.G. nr.20/1996, pe lânga art.1 alin.2, invocat de recurentul pârât, în sensul enumerarii mai multor decrete ca fundament juridic al preluarii imobilelor, exista si dispozitia alin.3 referitoare la preluarea în fapt a unor astfel de bunuri, considerate ca fiind trecute fara titlu în proprietatea statului. Având în vedere ca nu exista o decizie administrativa de preluare emisa în baza Decretului nr.223/1974, iar mentiunea referitoare la preluarea imobilului în baza Decretului nr.92/1950 era eronata, devin incidente dispozitiile art.1 alin.3 referitoare la calificarea preluarii imobilului în speta, ca fiind fara titlu. În aceasta situatie, pârâtii ar fi trebuit sa se abtina de la încheierea contractului de vânzare-cumparare, imobilul în litigiu neintrând în domeniul de aplicare al Legii nr.112/1995.
Sustinerile recurentului cumparator, în sensul ca este irelevanta constatarea nevalabilitatii titlului statului, în raport de criteriile oferite de Legea nr.213/1998, pentru caracterizarea pozitiei subiective a partilor contractante, sunt întemeiate, dar nu din perspectiva oferita de parte prin motivele de recurs. Astfel, nu era necesara pronuntarea unei hotarâri de constatare a nelegalitatii titlului statului anterioara încheierii contractului, fiind suficienta mentiunea de pe verso-ul cererii de cumparare, în legatura cu pretentiile numitei Lugosianu, si absolut obligatorie verificarea titlului de proprietate al vânzatorului, care, asa cum deja s-a aratat, nu a avut loc. Aceste aspecte de fapt, prin ele însele, alaturi de omisiunea cumparatorului pârât de a efectua verificari în legatura cu situatia juridica a imobilului, sunt suficiente pentru a contura reaua-credinta a partii contractante.
Cu atât mai putin nu poate fi retinuta aplicarea principiului validitatii aparentei în drept, invocat de recurentul pârât Municipiul Bucuresti, reprezentat de Primarul General, prin motivele caii de atac exercitate. Acest principiu, pentru a fi operant, implica îndeplinirea si dovedirea a doua cerinte esentiale: eroarea comuna si obsteasca în legatura cu calitatea de non titular al dreptului de proprietate în persoana vânzatorului si, separat, buna-credinta a cumparatorului, mai presus de orice dubiu, în legatura cu acelasi aspect.
Buna-credinta neîndoielnica presupune maxime diligente din partea viitorului cumparator în legatura cu verificarea titlului de proprietate al vânzatorului. Nu este cazul aplicarii acestui principiu în persoana chiriasului si nici situatiei de fapt din speta deoarece, eroarea comuna si obsteasca presupune ca orice persoana aflata în situatia cumparatorului sa se fi aflat în eroare asupra calitatii de proprietar a statului asupra bunului în litigiu, sens în care sa fi efectuat toate demersurile necesare pentru verificarea situatiei juridice a bunului si, în aceste conditii, sa nu fi putut constata contestarea titlului vânzatorului de catre un tert.
Nu este cazul pârâtului, care nu a efectuat nici un fel de verificari în legatura cu titlul de proprietate al vânzatorului, indiferent de motivele referitoare la autoritatea reprezentantilor statului cu care a încheiat contractul.
Contrar sustinerilor recurentilor pârâti, nu exista obligatia legala pentru fostul proprietar de a notifica partilor intentia de a redobândi proprietatea bunului si nici de a formula cerere de restituire în natura în temeiul Legii nr.112/1995, cu atât mai mult cu cât imobilul nu intrase în patrimoniul statului cu titlu valabil, pentru a face parte din categoria imobilelor la care sa se aplice aceasta lege, fiind suficient si profitabil pentru reclamant, demersul numitei Lugosianu care, chiar daca nu era titulara dreptului de proprietate asupra imobilului, contestase prin cererea formulata si înregistrata în evidentele Primariei, dreptul de proprietate al vânzatorului. Nu are importanta pentru calificarea pozitiei subiective a partilor contractante, din perspectiva retinerii bunei sau relei lor credinte, daca persoana care contestase modalitatea de preluare avea sau nu si calitatea de titular real al aceluiasi drept.
De asemenea, reclamantul înregistrase înca din anul 1990 un demers pentru recunoasterea dreptului sau de proprietate, care, este adevarat, ajunsese în evidentele unui organism necompetent sa dispuna verificari în legatura cu calitatea statului de proprietar. Tocmai de aceea, aceasta chestiune nu a fost avuta în vedere la calificarea pozitiei subiective a partilor, fiind suficiente pentru conturarea relei-credinte însa celelalte aspecte relatate în prezentele considerente. Demersul reclamantului pentru obtinerea imobilului nu se poate contesta ca a existat, dar raportat strict la partile contractante nu prezinta relevanta.
Având în vedere cele retinute în sensul relei-credinte a partilor la încheierea contractului de vânzare-cumparare, Curtea constata ca nu sunt incidente în cauza dispozitiile art.46 alin.1 si art.18 lit.d din Legea nr.10/2001, invocate de catre recurentul pârât Municipiul Bucuresti, si nici efectele favorabile ale bunei-credinte fata de aplicarea sanctiunilor prevazute de lege pentru contractele având ca obiect imobile preluate fara titlu valabil, reglementate de art.46 alin.2 din aceeasi lege.
În concluzie, ambele recursuri formulate de pârâtii Municipiul Bucuresti reprezentat de Primarul General si Cojocaru Florin-Cicerone sunt nefondate, urmând sa fie respinse ca atare în conditiile art.312 alin.1 Cod procedura civila, pentru neîndeplinirea cerintelor art.304 pct.9 din acelasi Cod.
Recursul declarat de reclamant este însa fondat.
Instanta de apel, evocând fondul cererii de revendicare, a retinut ca nu poate fi admisa, întrucât, prin aplicarea sanctiunii nulitatii absolute contractului de vânzare-cumparare încheiat de pârâti, pârâtul cumparator pierde posesia bunului, care reintra în patrimoniul statului.
Solutia instantei de apel este gresita deoarece, chiar daca, prin constatarea nulitatii absolute, imobilul revine în proprietatea vânzatorului, acest transfer al posesiei are loc în mod pur teoretic, pârâtul cumparator pastrând în continuare posesia de fapt asupra bunului. Ca atare, el are calitatea de posesor de fapt si nelegitim al imobilului, astfel încât în cadrul actiunii în revendicare împotriva acestuia, reclamantul urmeaza sa-si valorifice în concret atributele dreptului de proprietate, astfel cum sunt prevazute în art.480 Cod civil.
Deoarece si vânzatorul imobilului reintra în mod teoretic în posesia bunului, de data aceasta corespunzatoare dreptului de proprietate, nelegal transferat catre fostul chirias, prin aplicarea sanctiunii sus-mentionate, urmeaza ca si el sa fie obligat în cadrul admiterii actiunii în revendicare, pentru a stinge între parti orice alte pretentii viitoare în legatura cu posesia imobilului.
Criticile referitoare la inexistenta altor drepturi ale pârâtului cumparator în legatura cu imobilul în litigiu, determinate de abrogarea O.U.G. nr.40/1999 sau de calificarea bunului, ca nefiind proprietate de stat, nu au legatura cu decizia civila atacata si vizeaza institutii juridice noi, care nu au fost nici invocate de parti pâna la depunerea cererii de recurs si nici verificate de catre instante. Ca urmare, aceste sustineri nu vor forma obiect al controlului judiciar exercitat de catre Curte.
Având în vedere aceste considerente, Curtea constata ca solutia data actiunii în revendicare reprezinta o gresita interpretare si aplicare a dispozitiilor legale în materie, astfel încât în baza art.312 alin.1 – 3 Cod procedura civila cu referire la art.304 pct.9 Cod procedura civila, va admite recursul declarat de recurentul reclamant, va modifica în parte decizia recurata, în sensul admiterii în totalitate a actiunii, astfel cum a fost precizata si va obliga pe pârâtii Cojocaru Florin-Cicerone si Municipiul Bucuresti reprezentat de Primarul General sa lase reclamantului în deplina proprietate si posesie imobilul situat în Bucuresti, Calea Victoriei nr.101, sc.B, et.8, ap.45, sector 1. Va mentine celelalte dispozitii ale deciziei civile.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
DECIDE:
Respinge ca nefondate recursurile formulate de recurentii pârâti MINISTERUL FINANTELOR PUBLICE, MUNICIPIUL BUCURESTI PRIN PRIMAR GENERAL si COJOCARU FLORIN-CICERONE împotriva deciziei civile nr.395/A/15.06.2004, pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a IV-a Civila, în contradictoriu cu intimata pârâta S.C. HERASTRAU NORD S.A.
Admite recursul declarat de recurentul reclamant DOROJAN DIONISIE împotriva deciziei civile nr.395/A/15.06.2004, pronuntata de Tribunalul Bucuresti – Sectia a IV-a Civila, în contradictoriu cu intimata pârâta S.C. HERASTRAU NORD S.A.
Modifica în parte decizia recurata în sensul ca:
Admite în totalitate actiunea formulata de reclamant, astfel cum a fost precizata si, în consecinta:
Obliga pe pârâtii Cojocaru Florin-Cicerone si Municipiul Bucuresti reprezentat de Primarul General sa lase reclamantului în deplina proprietate si posesie imobilul situat în Bucuresti, Calea Victoriei nr.101, sc.B, et.8, ap.45, sector 1.
Mentine celelalte dispozitii ale deciziei.
Irevocabila.
Pronuntata în sedinta publica din 13 iunie 2006.
PRESEDINTE JUDECATOR JUDECATOR
Ioana Beatrice Nestor Raluca Moglan Cristian Olteanu
Pt.judecator aflat în C.O. Pt.judecator aflat în C.O.
semneaza Vicepresedintele C.A.B. semneaza Vicepresedintele C.A.B.
Judecator Nicolae Florescu Judecator Nicolae Florescu
GREFIER
MARIANA TROGMAER
Red.I.B.N.
Dact.B.I
2 ex.
——————————————
T.B.- Sectia a IV-a – D.Nastase
– E.Badoiu
Jud.Sector 1- C.Balan
4
