Prin sentinţa civilă nr. 545/17 martie 2010, pronunţată de Judecătoria Mediaş, s-au respins excepţiile prescrispţiei dreptului la acţiune şi cea a inadmisibilităţii acţiunii, invocate de pârâţii S. L. şi H. D.;
S-a admis acţiunea formulată de reclamanta H. E. D. împotriva pârâţilor S. L. şi H. D., s-a constatat nulitatea absolută a următoarelor contracte:
– contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 1. la BNP, privind imobilul apartamant situat administrativ în Mediaş, înscris în CF 1 Mediaş (actual C.F. 1.-C1-U1) cu nr. top 1.
– contractul de vânzare-cumpărare, autentificat sub nr. 2. la BNP, privind imobilul casă şi teren de 2455 m2 situat administrativ în Mediaş, înscris în CF 2. Mediaş nr. top 2.
S-a dispuns restabilirea situaţiei anterioare şi reîntabularea celor două imobile în cărţile funciare corespunzătoare pe numele reclamntei H. E. D. şi H. D. N., în coproprietate devălmaşă.
Pârâţii H. D.N. şi S. L. au fost obligaţi la plata către reclamantă a câte 4806 lei fiecare, reprezentând cheltuieli de judecată.
Prin încheierea din data de 29 aprilie 2010, dată de aceeaşi instanţă, s-a îndreptat eroarea materială strecurată în dispozitivul sentinţei, în ceea ce priveşte identificarea exactă a imobilelor ce fac obiectul contractelor a căror nulitate s-a constatat.
Pentru a pronunţa această sentinţă prima instanţă a reţinut că “în data de 13.07.1996 H. D. N. şi H. E. s-au căsătorit. Din relaţia acestora a rezultat minorul D. N., născut la 20.05.2001.
Anterior acestei date, la începutul anului 2001, soţii au achiziţionat o casă de locuit şi curte, situată în Mediaş, înscrisă în C.F. 2 nr. top 2, în suprafaţă totală de 2455 mp (extras CF fila 65). În aproximativ aceeaşi perioadă, la o dată neprecizată de părţi, soţii au achiziţionat şi un apartament situat în Mediaş, înscris în C.F. 2, nr. top 2. Ambii erau angajaţi la Biroul Vamal Mediaş. După naşterea minorului, reclamanta a intrat în concediu legal de creştere copil
În perioada 20.11. – 30.11.2001, la Biroul Vamal Mediaş a fost efectuat un control al Inspecţiei generale a Vămilor, ocazie cu care s-au descoperit serioase nereguli în activitatea anumitor angajaţi, cele mai grave fiind puse în sarcina pârâtului H. D. N., propunându-se desfacerea contractului de muncă al acestuia, fapt ce s-a şi întâmplat la 20.12.2001 ( filele 154- 171).
În nota de prezentare a raportului întocmit se face referire şi la necesitatea recuperării prejudiciilor aduse statului roman datorită neglijenţei angajaţilor vămii.
Aşa cum s-a precizat, controlul a început la 20.11.2001, iar la data de 28.11.2001 soţii H. vând numitei S. L. ( mama pârâtului H. D.) prin act notarial, singurele proprietăţi imobiliare obţinute, şi anume cele două imobile în litigiu. Ulterior desfacerii contractului de muncă, situaţia în cadrul Vămii Mediaş s-a liniştit, nefiind întocmit vreun dosar penal sau vreun titlu executoriu împotriva pârâtului H. D.
Referitor la cauza mediată, intrinsecă a încheierii celor două contracte de vânzare, între părţi există următoarea controversă: reclamanta susţine că vânzarea s-a făcut din teama anticipată că soţul său ar putea fi supus represiunii penale şi din dorinţa de a-şi crea o stare de insolvabilitate, iar pârâtul susţine că vânzarea a avut drept scop obţinerea unei sume de bani pentru o operaţie în străinătate pe cord deschis , costurile fiind de 15.000 mărci germane la acea dată.
Susţinerile pârâţilor sunt, pe de o parte, neverosimile în contextul existent la momentul respectiv, iar pe de altă parte, sunt infirmate de depoziţiile martorilor audiaţi şi de conjunctura ulterioară a evenimentelor.
Astfel, pârâtul avea nevoie de bani pentru o operaţie pe cord deschis, iar preţul acesteia în Germania era de 15.000 mărci, în prezent aproximativ 10.000 euro. Pentru această sumă el vinde două imobile ( şi singurele) către mama sa, deşi, în mod evident, doar preţul unuia ar fi fost suficient pentru obţinerea sumei de bani. Mai mult, este neverosimil că s-a făcut o astfel de vânzare în scopul arătat, când mama sa, raportat la relaţia de rudenie apropiată şi afecţiunea pentru propriul său fiu , putea să-l împrumute pe acesta cu o sumă de bani şi să garanteze împrumutul, eventual cu imobilele, iar nu să-l oblige să le vândă, sub preţul pieţii, la nici un an de la data când le-a cumpărat. Mai mult, operaţia în străinătate nici nu a mai avut loc şi nu s-a depus vreo dovadă că pârâtul a făcut în mod real demersuri în Germania în acest sens. Operaţia s-a efectuat totuşi în România şi abia la sfârşitul anului 2002, costurile integrale fiind suportate din asigurarea medicală a reclamantei. Este adevărat că, potrivit uzanţelor, o intervenţie chirurgicală presupune şi costuri suplimentare, dar în nici un caz nu poate fi vorba de valoarea unui imobil. Oricum, operaţia a avut loc după un an de la vânzarea imobilelor, ceea ce infirmă caracterul urgent al înstrăinării, invocat de pârâţi.
În ce priveşte depoziţiile martorilor, R. V, face afirmaţii despre operaţia în Germania dar cunoaşte aspectele exclusiv de la pârâta S. L. Prin urmare, declaraţia sa nu este relevantă pentru că nu a perceput direct situaţia de fapt.
În ce o priveşte pe C. E., depoziţia sa este surprinzător de exactă atunci când vine vorba de operaţia din Germania, costul acesteia, împrumutul de 5000 mărci acordat pârâtei S. L. şi faptul că aceasta a vândut un apartament în Constanţa. În schimb, nu-şi aminteşte nimic despre problemele de la serviciu ale lui H. D., la fel ca şi martorul R.V.
În ce priveşte pe martorul S. I., acesta a declarat că fără a-l cunoaşte pe pârât dinainte, a fost contactat de acesta şi întrebat despre costurile operaţiei în Germania, pentru că martorul efectuase una asemănătoare. Martorul nu-şi aminteşte preţul, şi, oricum, a fost ajutat de o verişoară de a sa din Germania. Precizează că pârâtul s-a operat la Bucureşti fără a-l costa nimic.
Pe de altă parte, ceilalţi martori audiaţi fac referire directă la problemele pe care H. D. le avea la serviciu şi încercarea părţilor de a-şi asigura o stare de insolvabilitate.
Un alt aspect îl reprezintă suma de bani presupus a fi necesară pentru operaţie. Pârâtul afirmă în mod constant că este vorba de 15000 de mărci, însă martorii P.F. M. şi C. E. se referă la 20.000 de mărci. Diferenţa e mare şi face inexplicabilă această inadvertenţă. De asemenea S. L. afirmă că a achitat banii pentru imobilele cumpărate din banii achiziţionaţi din vânzarea anterioară a unor imobile moştenite. Singurul act depus în acest sens este un contract de vânzare efectuat la 20.08.1993, cu 8 ani înainte. Mai mult, la data de 28.06.2001. pârâtul H. D. N. a vândut un apartament situat în Mediaş, şi se pune întrebarea ce a făcut cu suma obţinută, pentru ca după numai 5 luni să rămână fără nici o proprietate imobiliară.
Conjunctura în care a avut loc vânzarea imobilelor (la câteva zile după controlul vamal) faptul că pârâtul şi-a creat o stare de insolvabilitate, identitatea persoanei către care a făcut vânzarea (mama pârâtului) şi caracterul total neverosimil al susţinerilor pârâţilor referitor la motivul vânzării au convins instanţa despre scopul real al contractelor şi anume încercarea de fraudare a statului roman prin crearea unei stări de insolvabilitate, în perspectiva în care s-ar fi pus problema, raportat la concluziile controlului efectuat de obligare la restituirea unor sume de bani.
Scopul încheierii celor două contracte este, aşadar, unul ilicit şi imoral şi atrage nulitatea absolută, care poate fi invocată oricând, de orice persoană interesată, inclusiv un cocontractant.
Raportat la situaţia de fapt reţinută, instanţa urmează să respingă excepţiile prescrierii dreptului la acţiune şi a inadmisibilităţii. Astfel, aşa cum s-a arătat, nulitatea absolută poate fi invocată oricând, iar pârâţii nu au reuşit să convingă instanţa asupra motivului pentru care reclamanta nu ar putea avea acces la justiţie în dovedirea caracterului nul ori simulat al unui contract încheiat de ea.
Instanţa reţine, într-adevăr, că şi reclamanta a fost subiect activ al încercării de fraudare a autorităţilor, fiind direct interesată ca soţul său să fie absolvit de răspundere civilă. Afirmaţia că a fost şantajată să încheie actele cu soacra sa este neverosimilă şi nu a fost probată. Cu toate acestea, fiind vorba despre o cauză de nulitate absolută, chiar recunoscând culpa reclamantei, instanţa este obligată să constate nule cele două contracte de vânzare-cumpărare şi să repună părţile în situaţia anterioară.
În ce priveşte constatarea caracterului simulat al contractelor, acest capăt de cerere a fost invocat în alternanţă cu constatarea nulităţii absolute, instanţa apreciind că această din urmă soluţie este cea corectă. Pentru a putea produce efecte legale, în cazul simulaţiei trebuie să existe un act secret, real, ori această dovadă nu s-a făcut în cauză. Ceea ce invocă reclamanta ca fiind simulaţie este de fapt un motiv de nulitate absolută şi anume, părţile fără a avea intenţia de a înstrăina în mod real un imobil şi fără a plăti vreun preţ, încheie actul cu un scop ilicit şi imoral de a crea în patrimonial familiei H. o stare de insolvabilitate şi de obstrucţionare viitorilor creditori în recuperarea sumelor datorate.
Un ultim aspect se impune a fi precizat, legat de timpul îndelungat scurs de la momentul vânzării şi până la promovarea prezentei acţiuni în condiţiile în care problemele de serviciu ale pârâtului H. D. s-au rezolvat într-o perioadă scurtă. În acest sens, precizările reclamantei din acţiune, coroborate cu declaraţiile martorei M. T. I. sunt concludente şi convingătoare.
Vânzarea a avut loc la 28.11.2001, iar desfacerea contractului de muncă al pârâtului la 20.12.21001. Este evident că după acest moment părţile au fost nevoite să aştepte o perioadă pentru ca întreg conflictul de la vamă, mediatizat inclusiv în presa naţională să se stingă definitiv. Ulterior însă relaţiile dintre soţi s-au deteriorat, H. D. a întreţinut relaţii extraconjugale, iar mama sa, împreună cu reclamanta au decis să amâne momentul revenirii proprietăţii pe numele soţilor. După divorţul intervenit în anul 2005, reclamanta a continuat să locuiască în apartamentul cumpărat, fapt ce demonstrează relaţiile bune pe care le avea cu soacra sa. În cele din urmă şi acestea s-au deteriorat, conducând la promovarea acţiunii de faţă.”
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel pârâţii H. D. şi S. L. solicitând schimbarea în tot a hotărârii, în sensul respingerii acţiunii; cu cheltuieli de judecată.
În motivarea apelului s-a arătat că instanţa de fond a stabilit greşit starea de fapt şi a făcut o aplicare greşită a legii. Astfel, inexact instanţa reţine că la o dată neprecizată de părţi soţii au achiziţionat un apartament în Mediaş, din contractul de vânzare-cumpărare rezultând că acesta s-a cumpărat în anul 1997.
De asemenea, eronat instanţa a reţinut că în nota de prezentare a raportului se face referire şi la necesitatea recuperării prejudiciilor aduse Statului Român datorită neglijenţei angajaţilor băncii, pentru că nu s-a întocmit, de către organul de control, nici un raport cu privire la necesitatea recuperării prejudiciului.
Când analizează susţinerile pârâtului, care invoca necesitatea vânzării prin aceea că avea nevoie de bani pentru o operaţie pe cord deschis în Germania, instanţa le apreciază ca „neverosimile”, apreciere inexactă, întrucât actele medicale de la dosar confirmă susţinerile apelantului pârât.
Instanţa de fond a apreciat, din nou, ca “neverosimile” operaţiunea de vânzare şi preţul vânzării, dar nu aduce nici un argument pentru aceasta. Contractele de vânzare-cumpărare închaiate sunt reale, valabile, îndeplinesc toate cerinţele legii, iar susţinerile reclamantei potrivit cărora sunt lipsite de obiect şi cauză sunt nefondate.
Reclamanta nu a adus nici o probă prin care să răstoarne forţa probantă a actului autentic încheiat, iar instanţa nu aduce arguemnte pentru aplicarea sancţiunii nulităţii actelor autentice. Au fost nesocotite, astfel, dispoziţiile art. 1169 Cod civil.
O altă critică a hotărârii pronunţate este aceea că, în dosar, sunt analizate mai întâi apărările pârâţilor şi nu suţinerile reclamantei prin acţiune. Astfel, reclamanta trebuia să-şi dovedească acţiunea, iar instanţa verifică, în primul rând, probele pârâţilor şi numai după aceea pe cele ale reclamantei, ca şi când obligaţia de probaţiune şi motivare ar reveni pârâţilor, ceea ce înseamnă o încălcare evidentă a legii şi a dreptului la un proces echitabil, a accesului la o justiţie liberă şi imparţială.
O altă critică a sentinţe rezidă în aceea că instanţa a nesocotit prevederile art. 261 Cod pr. civilă, privitoare la obligaţia de a motiva în fapt şi în drept hotărârea. Astfel, lipseşte cu desăvârşire orice motivare în drept care să susţină decizia luată. De asemenea, lipseşte motivarea în fapt. Astfel, instanţa reţine că “susţinerile pârâţilor sunt pe de-o parte neverosimile în contextul existent la momentul respectiv, iar pe de altă parte, sunt infirmate de depoziţiile martorilor audiaţi şi de conjunctura ulterioară evenimentelor”, fără, însă, să motiveze de ce sunt neverosimile şi în ce constă infirmarea.
Instanţa încalcă dreptul la un proces echitabil când face judecăţi diferite pentru situaţii similare, cum e aceea că înlătură depoziţia martorului R., pentru că nu a perceput direct situaţia, dar nu aplică acelaşi raţionament când e vorba de martorii reclamantei.
În plus, în mod greşit instanţa a reţinut o stare de fapt având în vedere propriile declaraţii ale reclamantei, judiciare sau extrajudiciare, prin intermediul matorilor audiaţi.
Un alt motiv de apel este acela că nu există motive de nulitate absolută în ceea ce priveşte actele juridice atacate.
Crearea frauduloasă a unei stări de insolvabilitate atrage, după sine, inopozabilitatea faţă de creditor a actelor frauduloase şi dreptul lui de a le ataca în justiţie. Cele două vânzări sunt legale şi nu se încadrează în interdicţiile de vânzare expres prevăzute de lege (art. 1307-1309 Cod civil).
Nu se poate susţine nici frauda la lege, pentru că atunci când vrei să faudezi nu “te lauzi în public cu ceea ce intenţionezi să faci.”
Prin întreg probatoriul administrat în cauză s-a dovedit că nu există simulaţie, că nu este vorba de vânzări fictive, ci de unele reale, cu respectarea condiţiilro legale.
În drept au mai fost invocate dispoziţiile art. 282 Cod civil.
Intimata H. E. D. a formulat întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului, menţinerea sentinţei atacate şi obligarea apelanţilor la plata cheltuielilor de judecată.
În întâmpinare aceasta răspunde la fiecare motiv de apel şi arată, în esenţă, că este de-a dreptul o ficţiune invocarea încălcării dreptului la un proces echitabil sau a accesului liber la justiţie, derularea procesului fiind înseşi dovada exercitării dreptului accesului la justiţie. Dacă una dintre părţi a pierdut procesul, nu înseamnă automat că acesta a fost unul inechitabil. Frauda la lege în cele două contracte, prin care s-a urmărit crearea unei stări de insolvabilitate, este clară. Fiind vorba de o nulitate absolută, aceasta este imprescriptibilă, poate fi invocată de orice persoană interesată şi chiar de instanţă, din oficiu.
Apelul este nefondat pentru considerentele ce urmează:
Primul motiv de apel, acela vizând greşita stabilire a stării de fapt de către instanţa de fond, nu poate fi reţinut. Lecturarea sentinţei prin prisma întregului probatoriu administrat în cauză relevă fatul că instanţa de fond a reţinut în mod corect starea de fond. Aspectele minore invocate de apelant nu sunt de natură nici măcar să susţină afirmaţia unei greşite stări de fapt reţinute şi cu atât mai puţin să ducă la schimbarea, în vreun fel, a sentinţei apelate. Astfel, la pag. 4 alin. 4, instanţa de fond reţine că “în aproximativ aceeaşi perioadă, la o dată neprecizată de părţi (subl. ns.), soţii au achiziţionat un apartament în Mediaş…”, iar apelanţii atrag atenţia că din contractul de vânzare-cumpărare rezultă data exactă la care s-a cumpărat apartamentul, aspect necontrazis, instanţa reţinând doar că părţile nu ar fi precizat exact data achiziţionării apartamentului.
Apelanţii mai invocă un aspect legat de nota de prezentare a rezultatului controlului, anume că instanţa de fond ar fi reţinut că acolo se face referire la necesitatea recuperării prejudiciilor, aspect inexact. Nota de prezentare se află la dosarul cauzei, f. 155 şi urm. Şi din cuprinsul ei rezultă aspecte legate de modalitatea greşită de acordare de preferinţe tarifare, scutriri nejustificate de taxe vamale ce, de principiu, pot atrage răspunderi penrtu recuperarea prejudciilor reţinute la control, aşa încât aspectul invocat este irelevant pentru schimbarea hotărârii atacate.
S-a invocat, de asemenea, că s-ar fi făcut o greşită aplicare a prevederilor art. 1169 Cod civil, care arată că “cel care face o propunere în faţa judecăţii trebuie să o dovedească”, motiv ce urmează a fi înlăturat, tribunalul apreciind că instanţa de fond a administrat probele pe care le-a apreciat utile soluţionării cauzei, atât reclamanta, cât şi pârâţii formultând cereri de probaţiune în dovedirea cererilor lor.
S-a mai invocat faptul că, în mod greşit, prima instanţă a analizat mai întâi apărările pârâţilor şi mai apoi probele reclamantei. Lecturarea sentinţei primei instanţe este suficientă pentru a contrazice acest motiv de apel. În opinia tribunalului, instanţa de fond a motivat foarte bine soluţia pronunţată, a pornit prin a evidenţia, pe scurt starea de fapt, şi apoi a analizat probele care o indică, apoi a făcut încadrarea în drept a faptelor reţinute şi a indicat sancţiunea ce intervine în situaţia dată.
Aşa fiind, este chiar exagerat a se susţine că s-ar fi încălcat în cauză dispoziţiile art. 261 pct. 5 Cod pr. civilă, în sensul nemotivării în fapt şi în drept a sentinţei. Ca să fie incident motivul desfiinţării sentinţei pentru nemotivare (echivalând cu necercetarea fondului cauzei ) ar trebui ca hotărârea primei instanţe fie să nu fi fost motivată deloc, fie insuficient, ceea ce nu este cazul în speţă. Dimpotrivă, prima instanţă analizează în mod minuţios fiecare aspect pe care îl reţine ca relevant pentru soluţia pronunţată, dându-i şi calificare juridică. Instanţa de fond motivează pentru ce considerente respinge acţiunea în simulaţie, aspect pe care nu insistăm, nefiind nici apelat şi nici criticat, şi pentru care motive admite acţiunea în constatarea nulităţii contractelor de vânzare-cumpărare, reţinând că scopul pentru care ele s-au încheiat a fost unul ilicit şi imoral, aspect contestat de apelanţi.
Şi în opinia tribunalului soluţia constatării nulităţii absolute a celor două contracte de vânzare-cumpărare este una corectă, având în vedere şi considerentele ce urmează. Tribunalul reţine ca exactă starea de fapt reţinută şi de prima instanţă, care a conchis că vânzarea acestor imobile s-a făcut în contextul ce l-a declanşat controlul vamal, pentru ca părţile să-şi cereze o stare de insolvabilitate în eventualitatea unei răspunderi patrimoniale ulterioare; în plus, nu este irelevant că vânzarea imobilelor s-a făcut mamei pârâtului şi că nu s-au confirmat susţinerile pârâtului în sensul că necesitatea vânzării decurgea din faptul că avea nevoie de bani pentru o operaţie ăe cord deschis în Germania. În primul rând, s-a dovedit că această operaţie nu s-a mai realizat în străinătate, ci în ţară, la un spital public, apoi costul ei ar fi fost doar de 15000 mărci germane, sumă pentru care nu se justifica vânzarea ambelor imobile. În plus, relaţiile dintre mamă şi fiu nu erau deloc deteriorate, aşa încât aceasta, având un echilibru financiar, se afirmă, să condiţioneze acordarea acestei sume către fiul ei de vânzarea apartamentelor.
Relativ la toată această stare de fapt, dovedită în faţa instanţei de fond, aspect pe care tribunalul îl preia, apelanţii susţin că nu este de natură a justifica sancţiunea nulităţii absolute, cele două acte fiind valabil încheiate.
Libertatea contractuală nu este un principiu care să nu cunoască nici o limitare. Art. 6 Cod civil spune că nu se paote deroga prin convenţii sau dispoziţii particulare de la legile care interesează ordinea publică şi bunele moravuri. În scopul verificării acestor conformităţi, Codul civil prevede două instrumente: obiectul şi cauza contractului, care trebuie să fie licite. În două texte speciale, art. 948 şi 966 Cod civil, se prevede expres condiţia liceităţii cauzei.
În contractele sinalagmatice cu titlu oneros, ca cele deduse judecăţii, scopul imediat al încheierii contractului este considerarea contraprestaţiei la care se obligă cocontractantul şi de aceea, de cele mai multe ori, în aceste contracte exigenţa cauzei licite este legată de liceitatea obiectului. Pentru că în astfel de contracte scopul imediat este licit şi moral, plata preţului în considerearea contraprestaţiei de a transfera proprietatea bunului, ceea ce trebuie verificat este cercetarea scopului imediat, concret, subiectiv şi variabil al angajamentului, adică a mobilului determinant al angajamentului fiecărui cocontractant şi dacă acesta înfânge sau nu ordinea juridică sau bunele moravuri. Acest demers l-a făcut instanţa de fond, reţinând în mod corect că scopul imediat pentru care părţile au vândut imobilele nu a fost unul moral, licit, fiind făcut tocmai cu intenţia de a-şi creea o stare de insolvabilitate în eventualitatea în care ar fi trebuit să răspundă patrimonial pentru deficieniele constatate în activitatea profesională a pârâtului apelant. Pe cale de consecinţă, în concepţia dreptului civil român, scopul mediat din contractele cu titlu oneros, care constituie cauza impulsivă a operaţiunii juridice, dacă e ilicit, va atrage nulitatea actului. Concepţia franceză tradiţionalistă, preluată de dreptul civil român, este aceea că pentru ca sancţiunea nulităţii să intervină, cauza ilicită trebuie să fie cunoscută de ambele părţi contractante, exigenţă satisfăcută, în opinia noastră, şi în speţă, întrucât este de acceptat prezumţia că mama pârâtului a cunoscut această situaţie, dată fiind apropierea şi relaţii bune existente între părţi. Tendinţa, însă, în dreptul contemporan este aceea de a considera că este suficient ca scopul ilicit sau imoral al contarctului să fie vizat doar de una dintre părţile contractante.
Pentru considerentele dejua expuse, tribunalul constată că este nefondat şi motivul de apel care vizează încălcarea, de către prima instanţă, a dispoziţiilor art. 6 din CEDO.
Pentru toate aceste considerente de fapt şi de drept şi în temeiul dispoziţiilor art. 296 Cod pr. civilă, tribunalul a respins apelul şi a păstrat ca legală şi temeinică sentinţa primei instanţe.
Reţinând culpa procesuală a apelanţilor, în temeiul dispoziţiilor art. 274 Cod pr. civilă, tribunalul i-a obligat la plata către intimată a sumei de 5800 lei cheltuieli de judecată, reprezentând onorar de avocat.
