Prin sentinţa civilă nr. 95/CF/22.07.2010 pronunţată în dosarul nr. 1420/103/2010 a fost respinsă ca neîntemeiată contestaţia formulată de reclamantul T. D. împotriva deciziei nr. 634/12.04.2010 emisă de D.G.F.P., a deciziei de impunere nr. 912/29.01.2010 emisă de D.G.F.P., a raportului de inspecţie fiscală cu acelaşi număr şi a procesului-verbal încheiat la data de 18.01.2010 de o echipă de inspecţie fiscală din cadrul D.G.F.P.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut următoarele:
Potrivit art. 126 din codul fiscal:
(1) În sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată se cuprind operaţiunile care îndeplinesc cumulativ următoarele condiţii:
a) constituie o livrare de bunuri sau o prestare de servicii efectuate cu plată;
b) locul de livrare a bunurilor sau de prestare a serviciilor este considerat a fi în România;
c) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor este realizată de o persoană impozabilă, astfel cum este definită la art. 127 alin. (1);
d) livrarea bunurilor sau prestarea serviciilor să rezulte din una dintre activităţile economice prevăzute la art. 127 alin. (2).Astfel , art. 127 din L 571/2003-din ianuarie 2006 stabileşte :
(1) Este considerată persoană impozabilă orice persoană care desfăşoară, de o manieră independentă şi indiferent de loc, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin. (2), oricare ar fi scopul sau rezultatul acestei activităţi.
(2) În sensul prezentului titlu, activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora. De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.
Art. 128 defineşte livrarea de bunuri:
(1) Prin livrare de bunuri se înţelege orice transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor de la proprietar către o altă persoană, direct sau prin persoane care acţionează în numele acestuia.
(2) În înţelesul prezentului titlu, prin bunuri se înţelege bunurile corporale mobile şi imobile, prin natura lor sau prin destinaţie. Energia electrică, energia termică, gazele naturale, agentul frigorific şi altele de aceeaşi natură sunt considerate bunuri mobile corporale.
Includerea operaţiunilor de transfer al dreptului de proprietate, în cadrul noţiunii de livrare de bunuri, rezultă şi din lectura art. 141 ce prevede expres şi limitativ operaţiunile scutite de taxă , respectiv:
a) spitalizarea, îngrijirile medicale şi operaţiunile strâns legate de acestea, desfăşurate de unităţi autorizate pentru astfel de activităţi, indiferent de forma de organizare,
b) prestările de servicii efectuate în cadrul profesiunii lor de către stomatologi şi tehnicieni dentari, precum şi livrarea de proteze dentare efectuată de stomatologi şi de tehnicieni dentari;
c) prestările de îngrijire şi supraveghere efectuate de personal medical şi paramedical, conform prevederilor legale aplicabile în materie;
d) transportul bolnavilor şi al persoanelor accidentate, în vehicule special amenajate în acest scop, de către entităţi autorizate în acest sens;
e) livrările de organe, sânge şi lapte, de provenienţă umană;
f) activitatea de învăţământ prevăzută în Legea învăţământului nr. 84/1995,
g) livrările de bunuri sau prestările de servicii realizate de căminele şi cantinele organizate pe lângă instituţiile publice şi entităţile autorizate prevăzute la lit. f), în folosul exclusiv al persoanelor direct implicate în activităţile scutite conform lit. f);
h) meditaţiile acordate în particular de cadre didactice din domeniul învăţământului şcolar, preuniversitar şi universitar;
i) prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri strâns legate de asistenţa şi/sau protecţia socială, efectuate de instituţiile publice sau de alte entităţi recunoscute ca având caracter social, inclusiv cele livrate de căminele de bătrâni;
j) prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri strâns legate de protecţia copiilor şi a tinerilor, efectuate de instituţiile publice sau de alte entităţi recunoscute ca având caracter social;
k) prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri furnizate membrilor în interesul lor colectiv, în schimbul unei cotizaţii fixate conform statutului, de organizaţii fără scop patrimonial
l) prestările de servicii strâns legate de practicarea sportului sau a educaţiei fizice, efectuate de organizaţii fără scop patrimonial pentru persoanele care practică sportul sau educaţia fizică;
m) prestările de servicii culturale şi/sau livrările de bunuri strâns legate de acestea, efectuate de instituţiile publice sau de alte organisme culturale fără scop patrimonial, recunoscute ca atare de către Ministerul Culturii şi Cultelor;
n) prestările de servicii şi/sau livrările de bunuri efectuate de persoane ale căror operaţiuni sunt scutite, potrivit lit. a), f) şi i) – m), cu ocazia manifestărilor destinate să le aducă sprijin financiar şi organizate în profitul lor exclusiv, cu condiţia ca aceste scutiri să nu producă distorsiuni concurenţiale;
o) activităţile specifice posturilor publice de radio şi televiziune, altele decât activităţile de natură comercială;
p) serviciile publice poştale, precum şi livrarea de bunuri aferentă acestora;
q) prestările de servicii efectuate de către grupuri independente de persoane, ale căror operaţiuni sunt scutite sau nu intră în sfera de aplicare a taxei, grupuri create în scopul prestării către membrii lor de servicii direct legate de exercitarea activităţilor acestora,
r) furnizarea de personal de către instituţiile religioase sau filozofice în scopul activităţilor prevăzute la lit. a), f), i) şi j).
Mai mult, normele codului fiscal, aplicabile de la 1.01.2007, prevăd operaţiunile care nu intră în sfera de aplicare a TVA-ului(„prin excepţie, scutirea nu se aplică pentru livrarea de construcţii noi, de părţi de construcţii noi sau de terenuri construibile ”) – norme ce explică noţiunile în discuţie, fiind fără echivoc că legiuitorul a inclus tranzacţiile imobiliare în sintagma de exploatarea a bunurilor.
Astfel, în norme se stabileşte că: în sensul art. 127 alin. (2) din Codul fiscal, exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în concordanţă cu principiul de bază al sistemului de TVA, potrivit căruia taxa trebuie să fie neutră, se referă la orice tip de tranzacţii, indiferent de forma lor juridică, astfel cum se menţionează în constatările Curţii Europene de Justiţie în cazurile C-186/89 Van Tiem, C-306/94 Regie Dauphinoise, C-77/01 Empresa de Desenvolvimento Mineiro SA (EDM).
În speţă, reclamantul a efectuat în anul 2006 un număr de 4 tranzacţii imobiliare în valoare de 467.598 lei şi în anul 2007 a efectuat 3 tranzacţii imobiliare, în valoare de 487.000 lei – acestea din urmă intrând în sfera excepţiilor menţionate şi care nu fac ca atare obiectul analizei de faţă.
Raportând dispoziţiile legale de mai sus, la situaţia reclamantului, reţine că acesta a realizat, în cursul unui an calendaristic, mai mult de o operaţiune imobiliară constând în vânzări de terenuri , altele decât cele utilizate în scopuri personale care nu intră în sfera de aplicare a TVA, a desfăşurat fapte de comerţ, cu caracter continuu şi constant, devenind persoană impozabilă pentru aceste operaţiuni.
Trebuie semnalat faptul că încă de la 1 iunie 2002, data intrării în vigoare a Legii privind TVA, persoanele fizice care realizau tranzacţii imobiliare, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, ar fi avut obligaţia să se înregistreze si sa plătească TVA, deoarece până la 1 ianuarie 2007 (data aderării României la Uniunea Europeană) nu exista nici o scutire de TVA pentru vânzările de clădiri si terenuri, orice tranzacţie fiind taxabilă dacă era realizată de o persoană impozabilă.
În contextul legal menţionat, apreciază ca neîntemeiate obiecţiunile reclamantului, acesta datorând TVA, pentru tranzacţiile efectuate în anul 2006, în limitele impuse de art. 152 Cod fiscal; astfel, că urmare a depăşirii plafonului de scutire de 200.000 lei, în anul 2006, reclamantul avea obligaţia să solicite înregistrarea ca plătitor de TVA, în termen de 10 zile, începând cu luna următoare celei în care s-a depăşit plafonul.
În consecinţă, datorează TVA şi penalităţi de întârziere, calculate potrivit art. 134 al. 3 Cod fiscal („Exigibilitatea plăţii taxei reprezintă data la care o persoană are obligaţia de a plăti taxa la bugetul statului, conform prevederilor art. 157 alin. (1). Această dată determină şi momentul de la care se datorează majorări de întârziere pentru neplata taxei ”.)
Susţinerile reclamantului cu privire la calitatea de bun comun a imobilului înstrăinat, cu consecinţe asupra naturii obligaţiei fiscale, nu pot fi reţinute ca valabile potrivit normelor fiscale, „ în cazul în care bunurile imobile sunt deţinute în coproprietate de o familie, dacă există obligaţia înregistrării în scopuri de taxă pentru vânzarea acestor bunuri imobile, unul dintre soţi va fi desemnat să îndeplinească această obligaţie”. Trebuie precizat că se aplică regimul juridic al datoriilor comune, situaţie în care contribuţia la plata datoriei comune se stabileşte cu ocazia împărţirii bunurilor comune, fiind de principiu, dacă un soţ este urmărit mai mult decât partea sa contributivă, atunci pentru acesta diferenţă, soţul care a plătit se poate întoarce împotriva celuilalt, dar cu ocazia partajului.
Împotriva acestei sentinţe a declarat recurs reclamantul T. D.
În motivarea recursului se arată că argumentaţia pe care judecătorul fondului a preluat-o într-o formă sumară din apărarea intimatei nu este corectă şi a fost facilitată de lipsa preocupării de a analiza integral argumentele recurentului.
Apreciază că un studiu atent al normelor juridice şi a situaţiei de fapt invocate conduce la concluzia că cele patru tranzacţii imobiliare la care se referă judecătorul fondului nu sunt operaţiuni care să intre în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată.
Recurentul arată că organul fiscal a apreciat că vânzarea de terenuri reprezintă fapte de comerţ. În contestaţia administrativă, recurentul a criticat această opinie, considerând-o greşită, deoarece calitatea de comerciant se dobândeşte doar de către persoanele fizice care efectuează fapte de comerţ obiective, aşa cum sunt acestea enumerate limitativ în art. 3 Cod comercial, ori potrivit acestei dispoziţii legale, numai cumpărarea şi vânzarea de bunuri mobile sunt fapte obiective de comerţ.
Deşi intimata în apărările sale ulterioare pare să fie abandonat teza calităţii de comerciant, judecătorul fondului reţine în considerentele sentinţei că recurentul ar avea calitate de comerciant, considerente pe care recurentul le consideră greşite pentru argumentele expuse anterior.
Se mai arată că organul fiscal şi instanţa de judecată au considerat că recurentul a devenit comerciant încă de la prima vânzare, deşi nu avea nici un temei să stabilească faptul că această vânzare a fost realizată cu titlu profesional.
Recurentul susţine că dobândirea terenurilor nu a fost făcută cu scop speculativ, aspect de care nu s-a preocupat nici organul fiscal şi nici instanţa de judecată, iar vânzarea acestor bunuri a fost generală de evenimente spontane, care nu au fost prevăzute la momentul dobândirii. În speţă, vânzarea terenurilor a fost impusă de necesitatea construirii unei case de locuit pentru familia sa. Arată că a cumpărat terenuri, în cea mai mare parte agricole, cu veniturile obţinute la disponibilizarea din corpul ofiţerilor activi ai armatei române şi că destinaţia terenurilor era de natură să îl plaseze în afara sferei persoanelor impozabile.
Recurentul mai arată că intimata i-a opus în cursul procesului o apărare nouă, conform căreia activitatea de livrare de bunuri imobile constituie activitate de exploatare a bunurilor corporale şi o asimilează activităţilor economice la care se referă art. 127 din Codul fiscal, deoarece apreciază că scopul activităţii a fost obţinerea de venituri cu caracter de continuitate. Tribunalul a îmbrăţişat această opinie argumentată însă eronat pe dispoziţiile normelor de aplicare a Codului fiscal valabile de la data de 1.01.2007, deşi cele 4 tranzacţii imobiliare au fost efectuate în cursul anului 2006, apoi în mod explicit pe jurisprudenţa Curţii Europene de Justiţie, prin cele trei exemple enumerate în considerentele sentinţei şi implicit pe conţinutul Directivelor 2006/112/CF şi 77/338/CEE.
Recurentul susţine că la o analiză corectă a jurisprudenţei Curţii Europene de Justiţie în materia taxei pe valoare adăugată, în conţinutul căreia cazul Van Tiem este de referinţă, rezultă că exploatarea operează asupra unui bun destinat obţinerii de venituri cu caracter de continuitate, Curtea făcând distincţie între activităţile de exploatare şi cele comerciale de revânzare.
Invocă în acest sens deciziile Curţii Europene de Justiţie pronunţată în cauzele C-230/94 Renate Enkler, C-174/06 COGEP, C-142/99 Floridienne, C-326/99 Goed Wonen şi susţine că în limitele legii vânzarea de terenuri nu poate fi asimilată noţiunii de exploatare a bunurilor corporale, având în vedere faptul că exploatarea este legată întotdeauna de exercitarea atributului folosinţei şi niciodată de cel al dispoziţiei. În plus, chiar art. 128 din Codul fiscal defineşte livrarea de bunuri ca fiind un transfer al dreptului de proprietate asupra bunurilor de la un proprietar către o altă persoană, iar mai apoi, din anul 2007, ca fiind transferul dreptului de a dispune de bunuri ca şi un proprietar.
Recurentul consideră că vânzările terenurilor nu constituie activităţi economice în sensul Codului fiscal şi nici nu au fost realizate de persoane impozabile în accepţiunea Codului fiscal.
Recurentul contestă şi soluţia găsită de judecătorul fondului pentru rezolvarea problemei datoriei fiscale între soţi şi a legalităţii actelor administrative fiscale prin care s-a considerat că sunt activităţi economice realizate exclusiv de recurent toate actele de vânzare, fie că dreptul de proprietate era al său, fie că era devălmaş.
Solicită admiterea recursului, rejudecarea fondului, admiterea contestaţiei şi anularea actelor administrativ fiscale care au făcut obiectul acţiunii.
Intimata D.G.F.P. a formulat întâmpinare prin care solicită respingerea recursului şi în care arată că instanţa de fond în mod corect şi legal a hotărât în cauză, prin sentinţa civilă nr.95/CF/22.07.2010, că actele administrative fiscale contestate în cauză au fost emise cu respectarea şi aplicarea corectă a dispoziţiilor legale speciale în domeniul fiscal (în speţă a taxei pe valoarea adăugată).
În acest sens, instanţa de fond, raportat la situaţia de fapt, în mod corect a reţinut că recurentul-reclamant a realizat în cursul unui an calendaristic, mai mult de o operaţiune imobiliară, constând în vânzări de terenuri, altele decât cele utilizate în scopuri personale (care nu intră în sfera de aplicare a TVA-ului), acestea reprezentând fapte de comerţ cu caracter continuu şi constant, devenind persoana impozabilă pentru aceste operaţiuni. În aceste situaţii sunt aplicabile prevederile art. 126, 127 şi 128 din Codul fiscal, în forma avută la perioada de referinţă.
Prin modul de transfer al dreptului de proprietate (continuu şi în scopul obţinerii de venituri) asupra mai multor terenuri, recurentul-reclamant a devenit, prin depăşirea plafonului de scutire prevăzut la suma de 200.000 lei, persoana impozabilă din punct de vedere al taxei pe valoarea adăugată.
Această activitate desfăşurată de către recurent reprezintă o activitate economică în sensul prevăzut de art. 127 al.2 , acesta devenind prin modul de operare şi prin efectul legii, persoană impozabilă aşa cum este definită la art. 127 al.1 din Codul Fiscal.
Un argument în plus, al obţinerii calităţii de persoană impozabilă din punct de vedere al TVA-ului, ca urmare a vânzării în cursul celor 2 ani a mai multor suprafeţe de teren, este şi faptul, reţinut în mod corect de către instanţa de fond, că această situaţie nu se regăseşte la excepţiile prevăzute în mod expres şi limitativ prin Codul fiscal, care enumeră situaţiile în care o persoană nu are calitate de persoană impozabilă, sau o activitate desfăşurată nu reprezintă activitate economică în sensul celor prevăzute la art.127 din Codul fiscal. De asemenea, aceste operaţiuni efectuate de către recurent, nu se regăsesc nici în situaţiile scutite de taxă, care de asemenea, sunt expres şi limitativ prevăzute de lege.
De asemenea, instanţa de fond în mod corect a reţinut că, obligaţia fiscală înregistrată legal doar pe numele unuia dintre soţi, întrucât în cazul în care bunurile imobile sunt deţinute în coproprietate de o familie, dacă exista obligaţia înregistrării în scopuri de taxă pentru vânzarea acestor bunuri, unul dintre soţi va fi desemnat să îndeplinească această obligaţie. În asemenea situaţii se aplică regimul juridic al datoriilor comune, situaţie în care contribuţia la plata datoriei comune se stabileşte cu ocazia împărţirii bunurilor comune, fiind de principiu, dacă un soţ este urmărit mai mult decât partea contributivă, atunci pentru această diferenţă, soţul care a plătit se poate întoarce împotriva celuilalt, dar cu ocazia partajului.
În altă ordine de idei, în apărările de fond venite ca replică la cele susţinute de către reclamant, s-a dorit a se arăta că, oricum ar fi analizate operaţiunile de vânzare a terenurilor în cauză, acestea reprezintă operaţiuni economice în sensul art.127 al.2 Cod fiscal: dacă nu prin încadrarea operaţiunilor în cauză ca fiind la un moment dat fapte comerciale, atunci prin caracterizarea acestora ca fiind activitate economică de exploatare a bunurilor corporale (..) în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.
În combaterea motivelor de recurs şi a menţinerii sentinţei recurate, invocă dispoziţiile art. 126 al.1, art. 127 al.1 şi 2, art. 128 al.1 şi 2, art. 152 al.1 şi 3 din Codul fiscal şi normele de aplicare a acestor dispoziţii legale conţinute de HG nr.44/2004, dispoziţii legale în vigoare în anul 2006.
Intimata consideră că recurentul nu a demonstrat că bunurile care au făcut obiectul tranzacţiilor respective au fost folosite pentru scopuri personale şi nici că aceste operaţiuni ar fi fost realizate ocazional.
Curtea, analizând actele şi lucrările dosarului, sentinţa recurată, în raport de motivele de recurs invocate, în condiţiile art. 3041 Cod procedură civilă, reţine următoarele:
Situaţia de fapt:
În anul 2006 recurentul a efectuat 4 tranzacţii imobiliare în valoare de 467.589 lei, având ca obiect terenuri curţi construcţii şi arabil intravilan şi teren arabil extravilan, iar în anul 2007 a efectuat 3 tranzacţii imobiliare în valoare de 487.000 lei, având ca obiect teren arabil intravilan.
În luna ianuarie 2010 a fost verificată starea de fapt fiscală privind veniturile obţinute de recurent din transferurile imobiliare. Echipa de inspecţie fiscală a constatat că tranzacţiile efectuate în anul 2006 sunt operaţiuni ce intră în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată potrivit art. 126 al.1 din Codul fiscal şi a propus continuarea acţiunii de control cu o inspecţie parţială pentru verificarea TVA aferentă tranzacţiilor imobiliare efectuate.
În urma inspecţiei fiscale efectuate a fost întocmit raportul de inspecţie fiscală nr. 912/29.01.2010, în care s-a reţinut că în perioada 2005-2008 recurentul şi soţia sa au efectuat 7 tranzacţii imobiliare în valoare totală de 954.589 lei, cu bunuri proprietatea familiei. S-a reţinut că operaţiunile de dobândire a terenurilor şi vânzarea acestora sunt fapte de comerţ potrivit Codului comercial şi reprezintă activităţi economice potrivit art. 127 al.2 din Codul fiscal. S-a mai reţinut că tranzacţiile efectuate în anul 2006 în valoare de 467.584 lei sunt cuprinse în sfera de aplicare a TVA potrivit art. 126 al.1 din Codul fiscal, baza de impozitare reprezentând-o valoarea tranzacţiilor şi că recurentul avea obligaţia prevăzută de art. 152 al.3 din Codul fiscal de a se înregistra ca plătitor de TVA în termen de 10 zile începând cu luna următoare celei în care s-a depăşit plafonul de scutire prevăzut de art.152 al.1 din Codul fiscal.
Organul de inspecţie fiscală a stabilit TVA de plată în sumă de 47.753 lei şi majorări în sumă de 52.951 lei.
În baza raportului de inspecţie fiscală, DGFP Neamţ – Activitatea de Inspecţie Fiscală a emis decizia de impunere nr. 912/29.01.2010.
Chestiunea dedusă judecăţii este aceea dacă tranzacţiile imobiliare efectuate în anul 2006 intră în sfera de aplicare a taxei pe valoare adăugată.
În drept
Dispoziţiile legale incidente în cauză sunt art. 126 al.1, art.127 al.1 şi 2, art. 128 al.1 şi 2 din Codul fiscal în forma în vigoare în anul 2006, al căror conţinut a fost redat în cuprinsul sentinţei recurate.
Argumentele instanţei de recurs
Operaţiunile realizate de recurent în cursul anului 2006, constând în vânzare de terenuri, constituie o livrare de bunuri în sensul art. 128 al.1 din Codul fiscal, prin vânzarea terenurilor operând transferul dreptului de proprietate asupra terenurilor de la vânzător la cumpărător, iar potrivit art. 128 al.2 prin bunuri se înţelege şi bunuri imobile prin natura lor.
Prin urmare, prima condiţie prevăzută de art. 126 al.1 lit.a este îndeplinită.
Este, de asemenea, îndeplinită şi cea de-a doua condiţie, prevăzută la lit.b al aceluiaşi articol, locul livrării bunurilor fiind în România.
În ceea ce priveşte cea de-a treia condiţie prevăzută de art. 126 al.1 lit.a, respectiv ca livrarea bunurilor să fie realizată de o persoană impozabilă, Curtea reţine că art. 127 al.1 defineşte persoana impozabilă ca fiind acea persoană care desfăşoară de o manieră independentă, activităţi economice de natura celor prevăzute la alin.2, oricare ar fi scopul sau natura acestei activităţi. Alin.2 prevede că activităţile economice cuprind activităţile producătorilor, comercianţilor, sau prestatorilor de servicii, inclusiv activităţile extractive, agricole şi activităţile profesiilor libere sau asimilate acestora.
De asemenea, constituie activitate economică exploatarea bunurilor corporale sau necorporale, în scopul obţinerii de venituri cu caracter de continuitate.
Normele metodologice de aplicare a art.127 din Codul fiscal prevăd că nu are caracter de continuitate obţinerea de venituri de către persoanele fizice din vânzarea locuinţelor proprietate personală sau a altor bunuri care sunt folosite de către acestea pentru scopuri personale.
Instanţa de fond a reţinut că recurentul a desfăşurat fapta de comerţ însă acest considerent se impune a fi înlăturat, întrucât recurentul nu este comerciant şi nici nu a efectuat fapte de comerţ obiective, vânzarea de bunuri imobile nefiind considerat fapt de comerţ în accepţiunea art. 3 din Codul comercial, care enumeră limitativ faptele de comerţ.
Recurentul nu este o persoană impozabilă prin prisma calităţii de comerciant, ci în raport de dispoziţiile din partea finală a art. 127 al.2 din Codul fiscal.
Recurentul a susţinut că vânzarea bunurilor imobile nu constituie o activitate de exploatare a bunurilor corporale şi argumentează această susţinere pornind de la definiţia termenului,,exploatare”, aşa cum este utilizat termenul în limbajul obişnuit, care înseamnă folosirea bunului o anumită perioadă de timp în scopul obţinerii de venituri. Invocă în sprijinul acestei susţineri şi practica Curţii Europene de Justiţie, care face distincţia între acţiunile de exploatare şi cele de revânzare, când substanţa bunului se consumă la prima operaţiune.
Cu privire la acest aspect, Curtea reţine că termenul ,,exploatare” utilizat de legiuitor, este un termen distinct, cu înţeles diferit de cel utilizat în vorbirea curentă. În noţiunea de ,,exploatare” este cuprinsă şi vânzarea bunurilor imobile, acest sens fiind dedus din modul de redactare a normelor metodologice de aplicare a art. 127 al.2 care se referă în mod expres şi la vânzarea locuinţelor sau a altor imobile.
Operaţiunile analizate au fost efectuate în cursul anului 2006, înainte de aderarea la Uniunea Europeană şi prin urmare, nu se pune problema aplicabilităţii în cauză a dreptului comunitar.
Curtea reţine că vânzarea bunurilor imobile, în mod repetat, constituie o activitate economică în sensul art. 127 al.2 şi constată că toate cele 4 condiţii prevăzute de art. 126 sunt îndeplinite şi în consecinţă, tranzacţiile imobiliare efectuate în cursul anului 2006 intră în sfera de aplicare a taxei pe valoarea adăugată.
Recurentul a invocat faptul că vânzarea terenurilor a fost impusă de necesitatea de a construi o casă de locuit şi că nu poate fi considerată o operaţiune cu scop speculativ investirea veniturilor obţinute la disponibilizarea din armată în terenuri, în cea mai mare parte agricole.
Curtea reţine că aceste argumente nu îl plasează în situaţia de excepţie prevăzută în normele de aplicare a art. 127 al. 2. Din probatoriul administrat la cererea recurentului, rezultă că la disponibilizarea din armată recurentul a încasat cu titlul de ajutoare şi compensaţii, suma de aproximativ 60.000 lei, iar din vânzarea terenurilor achiziţionate în anii 2005-2006, recurentul a încasat aproximativ 950.000 lei.
Prin urmare, caracterul speculativ al operaţiunilor de dobândire şi revânzare a terenurilor reiese în mod evident. Împrejurarea că preţul obţinut din vânzarea terenurilor a fost folosit la construirea unei case de locuit nu are relevanţă; ceea ce este relevant este faptul că în urma acestor tranzacţii repetate, au fost obţinute venituri, ce se impune a fi taxate.
În ceea ce priveşte susţinerea recurentului că o parte din bunurile înstrăinate erau bunuri comune şi prin urmare nu poate fi considerat persoană impozabilă pentru toate operaţiunile şi nu poate fi obligat la întreaga datorie fiscală, Curtea reţine că instanţa de fond a apreciat în mod corect că se aplică regimul juridic al datoriilor comune. Numai cu ocazia împărţirii bunurilor comune se poate stabili cota de contribuţie la dobândirea bunurilor comune şi partea din datoriile comune pe care trebuie să le suporte fiecare dintre soţi.
Pe durata căsătoriei operează mandatul tacit reciproc, astfel că fiecare dintre soţi poate exercita singur drepturile şi poate îndeplini singur obligaţiile ce derivă din administrarea patrimoniului comun.
Pentru toate considerentele mai sus enunţate, în temeiul art. 312 Cod procedură civilă, Curtea a dispus respingerea recursului ca nefondat.
