Hotarâre care sa tina loc de contract de vânzare-cumparare. Bunuri individual determinate. Vânzare în bloc. Pret nedeterminat la momentul încheierii promisiunii bilaterale de vânzare-cumparare. Pret nedeterminabil. Consecinte.
Imputatia platii. Raporturi juridice multiple, încheiate între debitor, creditor si terti. Inexistenta mai multor datorii ale unui debitor fata de acelasi creditor. Consecinte.
Articolul 5 alineat 2 din Titlul X al legii nr. 247/2005. Articolul 725 alineat 1 Cod procedura civila. Articolul 1295, articolul 1299, articolul 1300, articolele 1303-1304 Cod civil. Articolele 60-62 Cod comercial.
Articolele 1111-1113 Cod civil.
(Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a V a Comerciala
decizia comerciala nr. 303 din 13 mai 2010)
Asupra apelului comercial de fata
Prin cererea înregistrata la nr. 9380 din 27 iulie 2004 pe rolul Tribunalului Bucuresti – Sectia a VI-a Comerciala, reclamanta SC R. P. E. SRL a chemat-o în judecata pe pârâta SC T. SA . si a solicitat ca instanta sa ia act ca între parti a intervenit un contract de vânzare-cumparare pentru Hala 1 si Hala 2 situate în Târgul Comercial V. si sa pronunte o hotarâre care sa tina loc de contract de vânzare-cumparare pentru cele doua hale. A solicitat sa o oblige pe pârâta sa-i lase reclamantei în deplina proprietate si pasnica folosinta hala 1 situata în Târgul Comercial V., construita pe terenul cu nr. cadastral 783/14 , situat în intravilanul Orasului V. A solicitat obligarea pârâtei la despagubiri evaluate provizoriu la 15.000 USD, reprezentând prejudiciul constând în lipsa de folosinta corespunzatoare halei 1 si terenului aferent. A solicitat cheltuieli de judecata.
În motivarea cererii, reclamanta a aratat ca la 20 decembrie 2002 între partile litigante s-a încheiat un contract de vânzare-cumparare olograf , prin care pârâta îi vindea reclamantei pentru 80.000 USD doua constructii metalice situate în Târgul Comercial V., denumite hala 1 si hala 2, împreuna cu terenurile aferente, plata urmând sa se faca în mai multe transe.
Reclamanta a identificat amplasamentul celor doua hale si al terenurilor aferente si a aratat ca plata pretului s-a facut astfel: 20.000 USD s-au platit la data încheieri contractului, 40.000 USD urmau sa fie platiti la data semnarii actelor la notariat, dar nu mai târziu de 20 februarie 2003, iar 20.000 USD pâna la 15 aprilie 2003.
A aratat ca într-o prima faza, i-au fost vândute terenurile pe care se afla cele doua hale, încheindu-se contractul de vânzare-cumparare autentificat la BNP M. S. P. sub nr.418/12 februarie 2003, la data încheierii contractului platindu-se înca 20.000 USD, iar în contract mentionându-se expres ca halele metalice nu fac obiectul acestuia.
A aratat reclamanta si ca ulterior între parti s-au derulat o serie de alte tranzactii, inclusiv efectuarea unor plati si vânzarea altor bunuri, precum si diferite compensari, iar la 19 mai 2003 s-a încheiat actul numit “analiza”, din care reiese ca pentru cele doua hale metalice se mai datora suma de 18.380 USD.
A aratat si ca la 1 aprilie 2003 i-a fost predata folosinta halei nr. 2.
Totodata, a aratat ca raporturile comerciale dintre parti au continuat, ca au fost efectuate alte plati si compensari, ca la 23 iunie 2003 pentru cele doua hale ramasese de platit suma de 5.035 USD, la data respectiva, conform înscrisului numit “analiza”, platindu-se înca 1.775 USD, ramânând o diferenta de pret pentru cele doua hale de 3.260 USD.
În fine, a aratat ca la 30 iunie 2003 a platit pârâtei 15.310 USD, conform “întelegerii de vânzare-cumparare”, din care 3.260 USD reprezentau ultima transa pentru cele doua hale metalice, iar diferenta reprezenta o parte din pretul altui teren achizitionat de la pârâta, care nu face obiectul prezentului litigiu.
Reclamanta a sustinut ca, desi pretul halelor a fost platit integral, pârâta a refuzat sa se prezinte la notariat pentru încheierea actelor în forma autentica, a refuzat sa predea folosinta halei nr. 1, continuând sa încaseze chiriile de la societatile carora le închiriase spatii în aceasta hala.
A pus în evidenta demersurile întreprinse în vederea rezolvarii litigiului pe cale amiabila, precum si esecul acestor demersuri si a indicat ca temeiuri juridice ale cererii de chemare în judecata dispozitiile articolelor 1073, 1074, 1077, 1084, 1176, 1312 – 1315, 1320, 1321 si 1324 Cod civil, precum si dispozitiile articolelor 7, 889 si 890 Cod comercial.
La 26 octombrie 2004, pârâta a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea cererii introductive de instanta, invocând exceptiile inadmisibilitatii cererii de chemare în judecata pentru neîndeplinirea proceduri de conciliere în conditiile articolului 7201 Cod procedura civila si a netimbrarii cererii de chemare în judecata în raport de dispozitiile OG nr. 12/1998 si ale articolului 9 din Normele Metodologice de aplicare a Legii nr. 146/1997.
A formulat aparari si pe fondul cauzei, sustinând în legatura cu primul capat de cerere ca actul invocat de reclamanta reprezinta în fapt o promisiune de vânzare-cumparare, promisiune încheiata de pârâta printr-un reprezentant care nu avea mandat de reprezentare.
În aceasta situatie, pârâta a apreciat ca instanta nu poate suplini consimtamântul societatii la încheierea contractului în forma autentica, atâta timp cât societatea nu si-a exprimat consimtamântul în sensul promisiunii de a vinde.
La termenul din 15 noiembrie 2004, tribunalul a respins exceptiile invocate, retinând ca reclamanta a îndeplinit procedura concilierii prealabile în conditiile articolului 7201 Cod procedura civila , astfel cum rezulta din înscrisurile aflate la filele 22- 41 din dosar.
În ce priveste exceptia netimbrarii, a apreciat-o ca neîntemeiata în raport de chitantele aflate la filele 12 si 65 din dosar, cu care s-a facut dovada achitarii taxei de timbru aferente fiecarui capat de cerere.
La acelasi termen de judecata, instanta a respins si exceptia necompetentei sale materiale, motivat de faptul ca litigiul priveste bunuri aflate în patrimoniul unei societati comerciale, fiind incidente astfel dispozitiile articolelor 56 si 893 Cod comercial.
A respins si exceptia lipsei calitatii procesuale pasive, în raport de conventia aflata la fila 13 a dosarului, semnata si stampilata de reprezentantul pârâtei.
Prin sentinta comerciala nr. 2802 din 13 iunie 2005 Tribunalul Bucuresti – Sectia a VI-a Comerciala a respins ca neîntemeiata actiunea reclamantei si a obligat-o pe reclamanta sa plateasca pârâtei cheltuieli de judecata în suma de 5.000 lei vechi.
Pentru a hotarî astfel, instanta de fond a retinut ca la 20.12.2002, între pârâta, în calitate de vânzator si reclamanta, în calitate de cumparator, s-a încheiat contractul de vânzare-cumparare sub semnatura privata având ca obiect vânzarea-cumpararea Halelor 1 si 2 din Târgul Comercial V. împreuna cu terenurile aferente, pentru pretul total de 80.000 USD în echivalent în lei la cursul BNR din ziua platii, care urma a fi platit în transe astfel:20.000 USD la data semnarii contractului, 40.000 USD la semnarea actelor de vânzare-cumparare la notariat, dar nu mai târziu de 20.02.2003 si 20.000 USD pâna la data de 15.04.2003. S-a mai retinut ca la 12.02.2003 partile au încheiat contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr.418 la BNP M. S. P., având ca obiect vânzarea-cumpararea terenurilor în suprafata de 1147,14 mp cu numar cadastral 783/14, respectiv în suprafata de 1018,59 mp cu numar cadastral 793/13, situate în intravilanul comunei V., facându-se mentiunea ca cele doua hale aflate pe respectivele terenuri, în suprafata de 903,49 mp si 801,99 mp nu fac obiectul contractului. Pretul total al vânzarii-cumpararii celor doua terenuri a fost de 985.950.000 lei, echivalentul a 30.000 USD inclusiv TVA, suma pe care pârâta, în calitate de vânzator, a declarat ca a primit-o în întregime la data autentificarii actului. Ulterior, reclamanta a notificat pârâta sa se prezinte la notariat pentru încheierea contractului de vânzare-cumparare în forma autentica pentru cele doua hale, însa aceasta a refuzat.
Din înscrisurile aflate la filele 19-21 din dosarul de fond, Tribunalul a retinut ca, în urma unor compensari intervenite între parti, reclamanta, în calitate de cumparator, mai avea de achitat din pretul celor doua hale (50.000 USD) sumele de 18.380 USD la 19.05.2003, 5.035 USD la 23.06.2003 si 6.626,48 USD la 30.06.2003, iar din notificarile aflate la filele 22 si 24 din dosarul de fond s-a retinut ca pretul celor doua hale, de aceasta data în suma de 60.000 USD, a fost aproape integral achitat de catre reclamanta cumparatoare, care mentioneaza ca a mai ramas de plata doar o suma derizorie în raport cu valoarea totala.
Instanta de fond a constatat ca reclamanta nu a dovedit achitarea pretului pentru cele doua imobile constructii, desi a sustinut prin actiune ca pretul acestora a fost achitat integral la 30.06.2003, astfel încât nu poate cere celeilalte parti executarea obligatiei de predarea a bunurilor, primul capat de cerere fiind respins ca neîntemeiat si, pe cale de consecinta si celelalte capete de cerere, ca accesorii ale primului.
Împotriva acestei sentinte a declarat apel motivat reclamanta, înregistrat sub nr.26719/2/2005 la 8 august 2005 pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a VI- a Comerciala.
În motivarea apelului a fost reiterata situatia de fapt expusa în cererea de chemare în judecata, s-a subliniat ca , în apararile formulate pe fondul cauzei, respectiv în întâmpinare si în concluziile orale, intimata pârâta nu a contestat nici un moment primirea integrala a pretului si nici faptul ca ocupa în continuare abuziv hala amplasata pe terenul cu numar cadastral 783/14.
A subliniat faptul ca principala problema în jurul careia graviteaza solutia primei instante este legata de plata integrala a pretului aferent celor doua hale.
A sustinut ca instanta fondului nu a înteles în mod corespunzator si a interpretat în mod total eronat unele înscrisuri încheiate de parti, în special înscrisul denumit întelegere de vânzare-cumparare, datat 30 iunie 2003.
Apelanta reclamanta a sustinut ca instanta trebuia sa analizeze înscrisurile încheiate între parti având în vedere strânsa legatura dintre acestea si faptul ca actele olografe încheiate între parti nu se refera exclusiv la cele doua hale. Astfel, sustine apelanta, daca la 23.06.2003 mai avea de achitat pentru cele doua hale suma de 5035 USD, la 30.06.2003 , platind suma de 12.000 USD, a achitat integral pretul celor doua hale, restul de 6.626,48 USD fiind pentru un teren de 2959,56 mp.
Apelanta considera ca în acelasi sens trebuia interpretata si atitudinea pârâtei , care nu a contestat achitarea integrala a pretului halelor decât prin concluziile scrise depuse dupa încheierea dezbaterilor. Mai arata ca, desi pentru terenul de 2.959,56 mp pârâta primise deja suma de 17.050 USD pâna la 30.06.2003 prin contractele autentificate sub numerele 2643/14.08.2003 si 2644/14.08.2003, pârâta intimata a încheiat fara stirea sa promisiuni bilaterale de vânzare cu o terta persoana, cu privire la aceleasi terenuri, prin contractele nr.3670/14.10.2003 si 3671/14.10.2003, tot în frauda sa, pârâta înstrainând aceste terenuri numitei A. T. M . Mai sustine apelanta ca si în situatia în care la data de 30.06.2004 ar mai fi avut de achitat o suma de 6.626,48 USD pentru hale si terenul de 2959,56 mp, înstrainând acest teren, pârâta ar fi cea care îi datoreaza suma primita în avans si pentru acest teren, respectiv 17.050 USD.
Intimata a formulat întâmpinare , solicitând respingerea apelului ca nefondat.
În motivare, arata ca apelanta nu sustine niciun moment ca a achitat sumele asa cum a fost prevazut în contract, integral si pâna la termenele stipulate de parti. Partile au prevazut un termen esential pentru executarea obligatiei de plata, respectiv 15.04.2003 si , cum apelanta recunoaste , fara însa a dovedi , ca a facut plata abia la 30.06.2003,nu mai au relevanta toate celelalte sustineri, fiind evidenta existenta unei executari culpabile necorespunzatoare din partea promitentei cumparatoare.
Mai arata ca suma care se pretinde a fi fost platita nu a intrat niciodata în patrimoniul sau, prin actul încheiat la 19.05.2003 partile compensând creante personale ale persoanelor fizice cu sumele datorate de apelanta intimatei, reprezentând contravaloarea halelor, ceea ce înseamna ca partile recunosc faptul ca sumele datorate pentru hale sunt creante nascute între cele doua persoane fizice si nu între societatile pe care le reprezinta si au servit la reglarea conturilor dintre domnii C. C. si Y. A. Z. Cum compensatia nu putea opera pentru creante personale ale celor doua persoane fizice cu creantele societatilor, rezulta ca apelanta nu si-a executat obligatia de plata a sumei de 21.620 USD, aceasta reprezentând un argument în plus în sensul neexecutarii obligatiei asumate de catre reclamanta.
Intimata considera ca instanta de fond a interpretat corect înscrisurile aflate la dosar, confuziile si neclaritatile din acestea derivând din obscuritatea obligatiilor reciproce existente între parti si din lipsa de cunostinte juridice a acestora. Mai arata ca din actul încheiat la 30.06.2003 nu rezulta asupra caror datorii urmeaza sa se impute suma platita la acel moment, cu atât mai mult cu cât antecontractul având ca obiect vânzarea-cumpararea terenului , pentru care se pretinde ca ar fi ramas de platit suma respectiva, nu face obiectul cauzei. Mai mult, intimata sustine ca înscrisurile cu data ulterioara nu fac decât sa confirme interpretarea instantei de fond în sensul ca partile nu disting între cele doua obligatii-pentru teren si pentru hale, obligatia de plata a sumei restante fiind înteleasa ca una globala în executarea ambelor contracte. În concluzie, în opinia intimatei, neîncheierea contractului în forma autentica este imputabila exclusiv reclamantei, care nu si-a respectat obligatia de a plati sumele stabilite în termenul prevazut în antecontract (cel târziu 15.04.2004). Reclamanta nu poate invoca o obligatie asumata în anul 2003 care nu a putut fi executata la termen din culpa sa, pentru a obtine executarea acesteia în 2005 si cu daune-interese.
Prin decizia comerciala nr. 643 din 4 decembrie 2006 , Curtea de Apel Bucuresti – Sectia a VI- a Comerciala a respins apelul ca nefondat.
Prin decizia nr. 2096 din 12iunie 2008, pronuntata în dosarul cu acelasi numar unic al Înaltei Curti de Casatie si Justitie – Sectia Comerciala, a fost admis recursul declarat de reclamanta, a fost casata decizia comerciala nr. 643 din 4 decembrie 2006 a Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a VI- a Comerciala si a fost trimisa cauza spre rejudecare aceleiasi instante.
Instanta de recurs a retinut , în esenta, ca instanta de apel a preluat motivarea instantei de fond, fara sa clarifice în ce masura partile si-au respectat obligatiile asumate prin contract, fara sa verifice ce sume au fost platite, pentru ce s-au platit, daca s-a acoperit pretul si daca da , la ce data. A apreciat ca aceste verificari trebuiau facute, deoarece, fata de dispozitiile articolului 1295 Cod civil, era suficient numai acordul partilor pentru a opera transferul de proprietate asupra halelor, întelegerile succesive dintre parti cu privire la acest transfer trebuind sa fie analizate prin prisma acestor dispozitii legale.
Instanta de recurs a retinut si ca, fata de dispozitiile articolelor 1073 si 1077 Cod civil , în masura în care s-ar fi stabilit ca reclamanta si-a îndeplinit obligatiile asumate cu privire la plata integrala a pretului , ea era îndrituita sa ceara debitorului îndeplinirea întocmai a obligatiei de transfer a dreptului de proprietate , asumata prin conventie.
Pe rolul Curtii de Apel Bucuresti – Sectia a V- a Comerciala apelul a fost înregistrat, în rejudecare, sub nr. 5501/2/2008 la 18 septembrie 2008.
Cu ocazia rejudecarii s-a suplimentat probatoriul cu înscrisuri, interogatoriu si expertiza tehnica judiciara.
Fata de actele si lucrarile dosarului, de probele administrate în cauza, Curtea a apreciat apelul ca nefondat si l-a respins cu aceasta motivare si pentru urmatoarele considerente:
Esential în rejudecare este sa se stabileasca , în functie de hotarârea instantei de recurs, care sunt limitele rejudecarii. Curtea a constatat,, sub acest aspect, ca instanta de recurs a facut referire la dispozitiile articolului 1295 Cod civil, care prevad ca vânzarea este perfecta chiar daca bunul nu s-a predat si pretul nu s-a platit, însa nu a statuat indubitabil ca în speta a operat transferul proprietatii asupra halelor în litigiu chiar la momentul încheierii contractului de vânzare – cumparare sub semnatura privata.
Dimpotriva, retinând în paragraful urmator al considerentelor ca reclamanta, sub conditia îndepliniri obligatiilor de plata a pretului, era îndrituita sa ceara pârâtei îndeplinirea obligatiei de transfer al proprietatii, instanta de recurs pare a acredita ideea ca în cauza transferul proprietatii nu a operat solo consensu, în conditiile articolului 1295, ci ca este necesara o hotarâre judecatoreasca având rolul de a suplini consimtamântul vânzatorului .
Singura dispozitie lipsita de echivoc este cea relativa la obligatia instantei de apel de a verifica în ce masura partile si-au respectat obligatiile asumate prin contract, de a stabili platile facute si destinatia acestora, de a clarifica daca s-a acoperit pretul convenit pentru cele doua hale si la ce data s-a întâmplat acest lucru.
Conformându-se acestei obligatii în conditiile articolului 315 alin. 1 Cod procedura civila, Curtea a constatat si retinut urmatoarele:
Dreptul dedus judecatii în cauza de fata îsi are izvorul în contractul de vânzare-cumparare încheiat de parti la 20 decembrie 2002, care constituie un înscris sub semnatura privata. Prin acest contract s-a hotarât vânzarea de catre pârâta în favoarea reclamantei a halei nr. 1 si a halei nr. 2, situate în Târgul Comercial V., împreuna cu terenurile aferente, astfel cum apar acestea în lucrarile de cadastru .
Conform articolului 3 din contract, partile au convenit ca aceasta conventie sa îmbrace forma autentica .
Aceasta din urma prevedere contractuala este deosebit de relevanta, întrucât ea exprima vointa partilor cu privire la natura juridica a întelegerii dintre ele.
Astfel, daca în ceea ce priveste terenurile aferente halelor aceasta conventie este indiscutabil un antecontract, respectiv o promisiune bilaterala de vânzare-cumparare prin raportare la dispozitiile articolului 2 alin. 1 din legea nr. 54/1998 ( în vigoare la momentul încheierii conventiei – 20 decembrie 2002), aceeasi este natura conventiei si cu privire la cele doua hale.
Dispozitiile articolului 1295 Cod civil consacra caracterul funciarmente consensual al contractului de vânzare-cumparare, ceea ce presupune ca vânzarea este perfecta înca de la momentul realizarii acordului de vointa al partilor, chiar daca bunul nu s-a predat, iar pretul nu s-a platit. Astfel spus, conventia se naste valabil la momentul când partile realizeaza o vointa concordanta, fara a avea vreo legatura cu executarea obligatiei asumate prin conventie.
Aceste dispozitii legale nu au, însa , caracter imperativ, partile putând deroga de la ele. În speta, aceasta derogare este legata de forma actului, partile convenind ca transferul proprietatii sa aiba loc la momentul autentificarii contractului la notariat. Aceasta conventie cade sub incidenta dispozitiilor articolului 969 Cod civil, întrucât nu contravine nici unei dispozitii legale imperative, asadar ea obliga atât partile, cât si instanta sa o respecte.
Din acest punct de vedere, Curtea a apreciat ca înscrisul sub semnatura privata numit ” contract de vânzare-cumparare” , datat 20 decembrie 2002, are si în privinta celor doua hale tot valoare de promisiune bilaterala de vânzare-cumparare.
Determinarea naturii juridice a acestei conventii are importante implicatii, în primul rând sub aspect procedural.
Raportat la cadrul legislativ de la momentul sesizarii instantei – 27 iulie 2004, Curtea a apreciat ca apelanta reclamanta avea la îndemâna doar actiunea izvorând expres din antecontract, respectiv actiunea în obligarea pârâtei sa încheie act autentic de vânzare-cumparare , la acea data neexistând nici o dispozitie legala care sa autorizeze expres instanta sa pronunte hotarâri cu valoare de act autentic de vânzare – cumparare .
Numai ca pe parcursul derularii prezentei proceduri a intrat în vigoare legea nr.247/2005, care în Titlul X, articolul 5 alin. 2 a conferit apelantei – reclamante vocatia de a sesiza instanta de fond cu o cerere de pronuntare a unei hotarâri care sa tina loc de contract.
Acest aspect nu a fost contestat de intimata pârâta si a fost invocat de apelanta reclamanta în concluziile orale pe fondul apelului, la termenul din 15 aprilie 2010. Curtea a apreciat ca dispozitiile legale sus – amintite pot fi considerate drept norme de procedura, întrucât reglementeaza conditiile în care o parte poate sesiza instanta de judecata si, în conformitate cu dispozitiile articolului 725 alin. 1 Cod procedura civila (în forma în vigoare la momentul intrarii în vigoare a legii nr. 247/2005) , aceste norme sunt de imediata aplicare si nu pot fi înlaturate în conditiile alineatului ultim al aceluiasi articol, întrucât nu exista alta norma de procedura la momentul formularii cererii de chemare în judecata care sa reglementeze regimul juridic al acestui tip de cerere .
Asadar, Curtea a apreciat, în considerarea caracterului devolutiv al apelului, ca este chemata a verifica daca apelanta – reclamanta întruneste cerintele promovarii unei cereri de pronuntare a unei hotarâri judecatoresti care sa tina loc de contract, cerinte impuse de Titlul X, articolul 5 alin. 2 din legea nr. 247/2005. De altfel, în acelasi sens sunt si recomandarile din decizia de casare, ca urmare instanta de apel are a stabili daca apelanta – reclamanta se afla în situatia partii care si-a îndeplinit obligatia de plata a pretului.
Revenind la promisiunea bilaterala de vânzare-cumparare, Curtea a constatat ca aceasta vizeaza doua hale si terenurile aferente acestora, asadar doua unitati imobiliare. Acestea sunt descrise sumar, doar sub aspectul situarii în Târgul Comercial V., dar pot fi identificate în functie de lucrarile de cadastru ce le sunt aferente. În ciuda acestei descrieri sumare, eliptice si care are nevoie de elemente complementare, cele doua bunuri sunt , indiscutabil , doua bunuri individual determinate, res certa, fiind identificate prin expertiza si necontestate de partile litigante.
Din acest punct de vedere, nici o neregularitate nu afecteaza antecontractul .
Privitor, însa, la pret, Curtea a constatat ca cele doua unitati imobiliare au fost înstrainate pe un pret unic de 80.000 USD, fara nici un element de calcul care sa permita defalcarea pretului pe fiecare unitate, cu atât mai putin pe fiecare componenta a unitatii.
Practic , partile au convenit ca acest antecontract sa functioneze dupa regulile de vânzare în bloc (cu gramada), desi bunurile înstrainate nu sunt res genera, astfel cum prevad dispozitiile articolelor 1299 si 1300 Cod civil.
Acest aspect prezinta o semnificatie deosebita. Pentru ca instanta sa dea curs atât dispozitiilor din decizia de casare, care fac referire la “pretul convenit”, cât si dispozitiilor articolului 5 alin. 2 din Titlul X al legii nr.247/2005, trebuie sa stabileasca înainte de toate care este pretul stabilit de parti privitor la fiecare dintre cele doua hale , pentru a fi ulterior în masura sa verifice plata lui .
Acest lucru se impune în mod imperios pe de o parte în considerarea naturii acestor bunuri, care sunt bunuri individual determinate, nu lucruri de gen, asadar nu sunt susceptibile de a fi cântarite, numarate sau masurate .
Pe de alta parte, acest lucru este strict necesar având în vedere ca dreptul de proprietate asupra acestor bunuri este supus întabularii, precum si pentru ca aceste bunuri sunt achizitionate de o societate comerciala si trebuie evidentiate în contabilitatea acesteia cu valori distincte de inventar, întrucât nu formeaza o singura entitate, fiind amplasate pe terenuri cu numere cadastrale distincte , asa cum reiese din raportul de expertiza aflat la fila 82 a prezentului dosar de apel.
Curtea a reafirmat ca una dintre conditiile pe care trebuie sa le îndeplineasca pretul unei vânzari este acea de a fi determinat sau determinabil , în acest sens fiind dispozitiile articolelor 1303 – 1304 Cod civil.
Aceasta conditie nu este îndeplinita în speta, întrucât în antecontract este prevazut un pret global, aparent determinat, dar care, din pricina modalitatii fractionate în care s-a executat acest contract, nu poate fi determinat în ceea ce priveste halele .
Se constata ca intimata – pârâta si-a îndeplinit obligatia privitoare la terenuri, încheind cu apelanta – reclamanta contractul de vânzare-cumparare autentificat sub nr. 418 la 12 februarie 2003 de BNP M. S. P.. În acest contract, prin vointa partilor, pretul a fost determinat pentru fiecare din cele doua terenuri la echivalentul în lei a câte 15.000 USD ( fila 16 a dosarului de fond), ceea ce confirma cele retinute de Curte în precedent privitor la necesitatea determinarii pretului pe fiecare bun din antecontract.
În ceea ce priveste, însa, halele, se constata ca o astfel de determinare nu s-a facut la momentul încheierii antecontractului si nici nu exista în acest antecontract elementele care sa faca pretul determinabil pe fiecare bun.
În acest fel, s-a încalcat una dintre conditiile referitoare la pret, respectiv identificarea lui sau indicarea la momentul facerii actului a elementelor de identificare ulterioara .
Mai mult, Curtea a constatat ca partile nu au complinit aceasta omisiune nici la momentul încheierii contractului de vânzare-cumparare nr. 418 din 12 februarie 2003, desi aveau posibilitatea de a o face atunci când au mentionat expres ca halele nu formeaza obiectul acestui contract.
Echivocul privitor chiar la pretul global al celor doua hale este sporit la prima “analiza” facuta de parti dupa vânzarea terenurilor, la 19 mai 2003 (fila 19 dosar fond), în care pretul datorat al halelor, cumulat, apare de 40.000 USD, nu de 50.000 USD cum s-ar fi dedus din compararea antecontractului cu contractul autentic (80.000 USD – 30.000 USD = 50.000 USD) .
În atare situatie, Curtea a apreciat ca nu poate proceda, în lipsa vointei concordante a partilor, la stabilirea elementului pret al fiecarei hale, pentru urmatoarele considerente:
Se recunoaste ca pretul poate fi determinat si ulterior încheierii contractului, în urmatoarele situatii :
Conform articolului 60 Cod comercial, vânzarea facuta pe un pret nedeterminat în contract este valabila daca partile au convenit asupra unui mod de a-l determina în urma. O astfel de prevede nu exista în antecontractul partilor.
Conform articolului 61 alin. 1 Cod comercial, vânzarea facuta pe adevaratul pret sau pe pretul curent este de asemenea valabila, pretul fiind determinat ulterior în conditiile articolului 40 Cod comercial, respectiv dupa listele bursei, dupa mercurialele locului unde contractul a fost încheiat sau ale locului cel mai apropiat sau dupa orice altfel de proba. Aceste prevederi nu au incidenta în speta, întrucât bunurile ce formeaza obiectul antecontractului nu sunt nici tranzactionate pe bursa , nici obiect al vreunui mercurial.
Conform articolului 61 alin.2 Cod comercial, determinarea pretului poate fi încredintata unei a treia persoane, desemnata în contract sau aleasa ulterior, în acelasi sens fiind si dispozitiile articolului 1304 Cod civil . Nu exista stipulatie în acest sens în antecontractul partilor.
Dispozitiile articolului 62 Cod comercial nu sunt incidente, întrucât vizeaza res genera,
Fata de toate aceste dispozitii legale, Curtea a apreciat ca partile aveau obligatia de a determina pretul sau de a indica modalitatea de determinare a lui la momentul realizarii acordului de vointa, instanta de judecata nefiind autorizata de nici o dispozitie legala sa determine ea însasi pretul în locul partilor, pe calea hotarârii care sa tina loc de contract, prin deductii si în urma analizei unor înscrisuri contradictorii.
Ca obligatia de a determina pretul la momentul încheierii conventiei revine partilor, nu ulterior instantei de judecata , rezulta si din caracterul comutativ al contractului de vânzare-cumparare, care presupune ca natura si întinderea obligatiilor reciproce trebuie sa fie cunoscute de fiecare parte ab initio .
În aceeasi ordine de idei, se cuvine remarcat si faptul ca apelanta reclamanta nu indica în nici un act de procedura pretul celor doua hale , facând referire la acesta cumulat pe ambele hale doar în concluziile orale de la 15 aprilie2010 . Mai mult, sustinerea acesteia despre achitarea integrala a pretului este infirmata în mod constant de intimata – pârâta , putându-se constata ca sub aceste aspect partile au avut pozitii contradictorii si în corespondenta purtata anterior sesizarii instantei.
Se cuvine subliniata nu numai omisiunea apelantei – reclamante de a indica în fata instantelor de judeca pretul bunurilor, ci si atitudinea contradictorie pe care aceasta o are relativ la pret înainte de promovarea acestei actiuni în justitie,ceea ce confirma Curtii faptul ca reclamanta însasi nu are reprezentarea acestui pret si autorizeaza concluzia ca nu exista acord de vointa al partilor cu privire la pretul halelor. Concluzie fireasca, altfel, în conditiile în care partile vând cu gramada bunuri individual determinate.
Exemplificative, sub acest aspect, sunt “analiza” datata 19 mai 2003, în care pretul cumulat al halelor apare de 40.000 USD, nu de 50.000 USD, cum s-ar fi dedus în urma vânzarii terenurilor cu câte 15.000 USD, precum si notificarea expediata de apelanta – reclamanta catre intimata pârâta la 17 octombrie 2003 (fila 22 a dosarului de fond), în care aceasta sustine ca terenurile s-au vândut (contrar actului autentic) cu 20.000 USD, asadar pentru hale pretul este de 60.000 USD, ceea ce este în contradictie cu toate înscrisurile depuse si confirma o data în plus ca apelanta reclamanta nu are reprezentarea întinderii propriei datorii , în consecinta nici nu poate pretinde valabil ca a stins-o prin plata .
Fata de înscrisurile numite “analiza” din 19 mai 2003, “analiza” din 23 iunie 2003 si “întelegere de vânzare-cumparare” din 30 iunie 2003, în care partile, prin reprezentanti, si-au precizat pozitia cu privire la platile si compensarile facute , ca si cu privire la datoriile pe care le mai au de achitat, Curtea a constatat ca între parti, dar si între reprezentantii acestora si terte persoane s-au derulat mai multe operatiuni cu caracter patrimonial, iar la cele trei momente (19 mai, 23 iunie si 30 iunie 2003) partile si reprezentantii lor au facut o sinteza a platilor facute si au operat compensari conventionale în urma carora au rezultat datorii complexe, care au facut imposibil de stabilit datoria legata de hale, sporind incertitudinea întinderii acesteia.
Efectul acestui amalgam de plati si compensari, în care au fost implicati si terti si în care reprezentantii partilor nu au actionat numai pentru societatile comerciale, dar si nomine proprio, a fost acela al sporirii confuziei cu privire la pretul ramas de achitat pentru hale.
În plus, vazând ca titulari ai operatiunilor de compensare, deci ai obligatiilor, nu sunt exclusiv societatile comerciale litigante, Curtea a apreciat ca nu se verifica sustinerile apelantei reclamante referitoare la imputatia platilor, întrucât aceasta presupune identitatea partilor în raportul obligational, conform articolului 1111 Cod civil, si numai astfel justifica stingerea datoriei celei mai vechi pe care un debitor o are fata de acelasi creditor (articolul 1113 Cod civil). Altfel spus, pentru a se putea prevala de imputatia platii în conditiile articolului 1113 Cod civil, un debitor trebuie sa aiba mai multe datorii fata de acelasi creditor.
Si daca în cauza ar fi fost dovedita plata integrala a pretului cumulat al halelor, în lipsa unei determinari a acestuia în conformitate cu considerentele ce preced Curtea nu putea sa îi acorde eficienta j uridica. Aceasta cu atât mai mult cu atât mai mult cu cât, potrivit articolului 5 alin.2 din titlul X al legii nr.247/2007, hotarârea judecatoreasca trebuie sa tina loc de contract, iar unul dintre elementele contractului este pretul.
În raport de toate aceste considerente, Curtea a apreciat ca nefondate criticile formulate de apelanta reclamanta împotriva interpretarii date de prima instanta înscrisurilor cu care tinde a dovedi plata pretului, retinând ca prevalent trebuia determinat pretul si abia apoi urmarita achitarea lui. Cererea principala fiind gasita neîntemeiata , aceeasi solutie s-a mentinut si în privinta capetelor de cerere accesorii.
Având în vedere toate aceste argumente, care vin în complinirea motivarii primei instante, Curtea a apreciat ca în cauza s-a pronuntat o hotarâre legala si temeinica, care a fost mentinuta urmare a respingerii apelului în conformitate cu dispozitiile articolelor 295 – 296 Cod procedura civila.
S-a luat act ca intimata nu solicita cheltuieli de judecata (E.V.).
