SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI
ŞI DE FAMILIE
1) În cazul constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Legii nr.112/1995, cumpărătorii au dreptul la restituirea preţului actualizat al imobilului. Inaplicabilitatea dispoziţiilor Codului civil ce reglementează garanţia pentru evicţiune
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECŢIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.11639/302/2009 – DECIZIA CIVILĂ NR.619/23.05.2011)
Prin cererea înregistrata pe rolul Judecătoriei Sectorului 5 la data de 23.04.2007 sub nr. 4246/302/2007 reclamanţii S.M., S.M.I., S.M.V. au chemat în judecată pe pârâţii M.B.P.G., M.F.P. şi SC R. SA, pentru ca prin hotărârea ce se va pronunţa instanţa să dispună obligarea pârâţilor să restituie suma de 204.199 lei, reprezentând preţul pe care reclamanţii l-au achitat pentru imobilul situat în Bucureşti, str.G. nr. 2, bl. 52, sc. 1, et. 5, ap. 33, sector 4, având în vedere valoarea unui apartament similar pe piaţa liberă, sau în subsidiar, în raport de rata inflaţiei; în final, au solicitat obligarea pârâţilor la plata cheltuielilor de judecată ocazionate de prezentul litigiu.
În motivarea cererii, reclamanţii au arătat că la data de 12.07.1991 S.M., împreună cu soţul său, S.C., au încheiat cu SC R. SA contractul de vânzare cumpărare nr. 3003/4/1991 privind imobilul situat în Bucureşti, str.G nr. 2, bl. 52, sc. 1, et. 5, ap. 33, sector 4.
Reclamanţii au mai arătat faptul că la data de 30.07.2002 au fost chemaţi în judecată de numiţii D.V. şi D.V., care au solicitat instanţei să constate nulitatea absolută a contractului de vânzare cumpărare nr. 3003/4/1991, iar prin sentinţa civilă nr. 4453/08.09.2003 pronunţată de Judecătoria Sectorului 4 în dosarul nr. 7949/2002, instanţa a admis acţiunea formulată de numiţii D.V. şi D.V. S-a mai precizat faptul că la data de 22.02.2006 S.C. a decedat, de pe urma acestuia rămânând moştenitori S.M., în calitate de soţie supravieţuitoare, S.M.I. şi S.M.V., în calitate de fiice.
Reclamanţii au arătat că dispoziţiile art.1337 reglementează răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, iar art.1344 Cod civ. arată că, dacă la epoca evicţiunii se află la o valoare mai mare din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului pe lângă preţul vânzării excedentele valorii la timpul evicţiunii.
In drept, cererea este întemeiată pe dispoziţiile art. 50 din Legea nr. 10/2001, art. 1337, art. 1344 Cod civil, Norma Metodologică din 07.03.2007.
Pârâtul M.F.P. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, susţinând în esenţă că prin calitate procesuală se înţelege titlul sau modul în care o persoană participă la raportul juridic, îndreptăţind-o să fie parte în proces, iar calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic. A mai arătat pârâtul că nu a fost parte la încheierea contractului menţionat, astfel încât obligaţia de restituire a preţului revine unităţii administrativ – teritoriale vânzătoare, adică M.B.P.G. prin mandatarul acestuia, S.C. R. S.A., iar izvorul obligaţiei de a restitui preţul actualizat achitat în temeiul unui contract anulat îl constituie principiile ce guvernează efectele nulităţii actelor juridice, mai exact principiul repunerii părţilor în situaţia anterioară; ca atare, singurul obligat în acest sens nu poate fi decât vânzătorul, adică în speţă tocmai M.B.; în plus, a arătat că prev. art. 50 al. 3 din Legea nr. 10/2001 nu constituie norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă M.F.P.; altfel spus, prin acest text legal s-a urmărit determinarea sursei din care urmează a fi restituite sumele în discuţie – fără însă ca prin aceasta să se creeze un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentinţa judecătorească şi M.F.P. – care numai administrează fondul cu această destinaţie. În sfârşit, pârâta a mai arătat că opinia contrară ar echivala cu realizarea ex lege a unei novaţiuni de debitor reglementată de art. 1128 Cod civil. În opinia sa, în speţă sunt aplicabile disp. art.1337 Cod civil privind răspunderea vânzătorului pentru evicţiune. Pe fond, a solicitat respingerea cererii ca neîntemeiată.
În drept, au fost invocate disp. art.1337 Cod civil, Legea nr.10/2001, art. 274. Cod procedură civilă.
Pârâtul SC R. SA a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, susţinând în esenţă că nu a avut niciodată în proprietate sau administrare locuinţele pe care le vinde, iar sumele încasate din vânzarea locuinţelor în baza Legii nr. 61/1990 nu au aparţinut şi nu aparţin SC R. SA, întrucât aceste sume sunt destinate bugetului de stat. A mai precizat faptul că, potrivit dispoziţiilor art. 21 din Legea nr. 61/1990, comisionul cuvenit unităţii specializate care vinde locuinţe este de 1,5% şi este inclus în preţul de vânzare al locuinţelor, iar potrivit dispoziţiilor art. 23 din Legea nr. 61/1990 preţul locuinţelor vândute în baza legii mai sus menţionate de către unităţile specializate este virat, după reţinerea comisionului de 1,5% „chinzinal la bugetul republican”.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art.115 – 118 Cod procedură civilă.
Pârâtul M.B. a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, arătând că restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederile Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile se face de către M.F.P. din fondul extrabugetar constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995, cu modificările ulterioare. De asemenea, în raport de temeiul de drept invocat de reclamanţi, respectiv art. 50 din Legea nr. 10/2001, a invocat excepţia inadmisibilităţii cererii, având în vedere că dispoziţiile acestui articol se referă la imobilele cumpărate în baza Legii nr. 112/1995.
Totodată, pârâtul M. B. a formulat cerere de chemare în garanţie a M.F.P. pentru ca în cazul în care se va admite acţiunea reclamanţilor, M.F.P. să fie obligat la plata acesteia sume către M.B.
În motivarea cererii pârâtul a arătat că preţul plătit de reclamanţi pentru imobilul în cauză a fost în mod efectiv încasat şi folosit de M.F.P. constituindu-se în contul extrabugetar aflat la dispoziţia M.F.P.
Prin sentinţa civilă nr.7050/26.10.2007 a Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti, instanţa a admis excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâţii M.E.F. şi SC R. SA, a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de pârâtul M.B., ca neîntemeiată, a admis excepţia inadmisibilităţii invocată de pârâtul M.B., a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâţii M.E.F. şi SC R. SA, ca fiind formulată împotriva unor persoane fără calitate procesuală pasivă, a respins acţiunea formulată de reclamanţi în contradictoriu cu pârâtul M.B, ca inadmisibilă şi a respins cererea de chemare în garanţie a M.E.F., formulată de pârâtul M. B., ca rămasă fără obiect.
Împotriva aceste sentinţe reclamanţii au formulat apel, iar prin decizia civilă nr. 481A/07.04.2008 a Tribunalului Bucureşti – Secţia a III-a civilă a fost admis apelul formulat, desfiinţată sentinţa şi trimisă cauza spre rejudecare aceleiaşi instanţe.
Împotriva deciziei Tribunalului Bucureşti a formulat recurs intimatul – chemat în garanţie M.E.F., recurs respins prin decizia civilă nr. 1376/30.09.2008 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a civilă.
Cauza a fost reînregistrată pe rolul Judecătoriei sectorului 5 Bucureşti la data de 17.11.2008 sub nr. 11639/302/2008.
În fond după casare, reclamantele au formulat, la termenul din data de 17.12.2008, cerere precizatoare prin care au arătat că înţeleg să cheme în judecată în calitate de pârât M.B.P.G. De asemenea, reclamantele au mai precizat că prin cererea de chemare în judecată se solicită instanţei să dispună repunerea părţilor în situaţia anterioară încheierii contractului de vânzare – cumpărare nr. 3003/4/1991, contract nul, în sensul restituirii preţului achitat pentru apartamentul nr. 33 situat în Bucureşti, str.G. nr. 2, bl. 52, sc. 1, et. 5, sector 4, actualizat cu rata inflaţiei la data plăţii efective, precum şi la plata sporului de valoare, respectiv diferenţa dintre preţul achitat pentru apartament şi preţul unui apartament similar pe piaţa liberă, la data evicţiunii.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 1337 şi urm. Cod civil, precum şi dispoziţiile Legii nr. 10/2001.
La termenul de judecată din data de 27 mai 2009, instanţa a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive invocată de către pârât prin întâmpinare, ca neîntemeiată. În ceea ce priveşte aşa-zisa excepţie a inadmisibilităţii, instanţa a calificat-o drept apărare de fond, urmând a o analiza în consecinţă.
Prin sentinţa civilă nr.8285/16.12.2009 a fost admisă în parte cererea, a fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 17.354,99 Ron, au fost respinse restul pretenţiilor reclamanţilor, ca neîntemeiate, s-a admis în parte cererea de chemare în garanţie formulată de pârât în contradictoriu cu chematul în garanţie M.F.P., a fost obligat chematul în garanţie să plătească pârâtului suma de 17.354,99 Ron, au fost respinse restul pretenţiilor formulate pe calea cererii de chemare în garanţie, ca rămase fără obiect, a fost obligat pârâtul să plătească reclamanţilor suma de 1.843 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată, au fost respinse restul pretenţiilor reclamanţilor solicitate cu acest titlu, ca neîntemeiate şi a fost obligat chematul în garanţie să plătească pârâtului suma de 1.843 Ron cu titlu de cheltuieli de judecată.
Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut că la data de 12.07.1991, reclamanta S.M. împreună cu defunctul său soţ S.C. (de pe urma acestuia au rămas ca succesori pe lângă soţia supravieţuitoare şi reclamantele S.M.I. şi S.M.V.), în temeiul Decretului Lege nr. 61/1990, au încheiat contractul de vânzare-cumpărare nr. 3003/4/1991 cu P.M.B prin mandatar SC R. SA, obiectul fiind apartamentul nr. 33 situat în Bucureşti, str. G., nr. 2, bl. 52, sc. 1, et. 5, sector 4.
Prin sentinţa civilă nr. 4453/08.09.2003 a Judecătoriei Sectorului 4 rămasă definitivă, a fost admisă acţiunea formulată de reclamanţii D.V. şi D.V. în contradictoriu cu pârâţii P.M.B. şi S.M. şi C., s-a constatat nulitatea absolută a deciziei nr. 1800/27.09.1988 emisă de Consiliul Popular al M.B. prin care statul a preluat fără plată imobilul situat în Bucureşti, str. G., nr. 2, bl. 52, et. 5, ap. 33, sector 4, s-a constatat nulitatea absolută a contractului de vânzare – cumpărare sus – menţionat, au fost obligaţi pârâţii persoane fizice să lase reclamanţilor în deplină proprietate şi liniştită posesie apartamentul dobândit.
Instanţa a mai reţinut că dispoziţiile Legii nr. 10/2001 (pe care în parte reclamantele le-au invocat în susţinerea cererii introductive) sunt inaplicabile în cauză, aceasta întrucât prevederile art. 50 alin. 2 şi 2 ind.1 din cuprinsul respectivului act normativ au o sferă de aplicare restrânsă la obligaţia de restituire a preţului actualizat (respectiv a valorii de piaţă a apartamentului în raport de standardele internaţionale de evaluare la zi) plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare-cumpărare încheiate în baza Legii nr. 112/1995 au fost desfiinţate. Or, contractul a cărui desfiinţare reprezintă cauza prezentei acţiuni, a fost încheiat de părţi nu în baza Legii nr. 112/1995, ci a Decretului Lege nr. 61/1990. În atare condiţii, instanţa consideră că situaţiei de fapt invocate de către reclamantă îi sunt aplicabile normele juridice ale dreptului comun (Codul civil).
Astfel, unul dintre principiile fundamentale ale regimului actului juridic este cel al restabilirii situaţiei anterioare, potrivit căruia tot ceea ce s-a executat în baza unui act juridic anulat trebuie restituit.
Prin urmare, a reţinut că pârâtul trebuie să plătească reclamantelor suma de 17.354, 99 Ron, preţ actualizat cu indicele de inflaţie, aşa cum rezulta din raportul de expertiză contabilă efectuat în cauză.
În ceea ce priveşte cel de-al doilea capăt de cerere, prima instanţă a reţinut că reclamantele şi-au întemeiat cererea formulată în contradictoriu cu M.B.P.G. pe dispoziţiile art. 1344 Cod civil.
Ca efect al obligaţiei de garanţei pentru evicţiune, în concepţia Codului civil, cumpărătorul are dreptul de a cere de la vânzător restituirea preţului, fructele dacă este dator a le întoarce proprietarului care l-a evins, spezele instanţei deschise de evingător în contra sa, daune interese şi spezele contractului de vindere.
Conform dispoziţiilor art.1344 Cod civil, vânzătorul este obligat să plătească cumpărătorului şi sporul de valoare dobândit de lucru între momentul încheierii contractului şi data producerii evicţiunii, indiferent de cauza care a produs excedentul de valoare sau dacă sporul a fost sau nu previzibil, ori vânzătorul de bună sau de rea – credinţă.
Instanţa de fond a mai reţinut că anularea contractului de vânzare – cumpărare a desfiinţat cu titlu retroactiv toate efectele actului juridic, deci implicit şi pe aceea a obligaţiei de a garanta pentru evicţiune. Astfel fiind, întemeiată pe această cauză, acest petit, apare ca neîntemeiat.
În subsidiar, prima instanţă a reţinut că pentru a fi incidente regulile garanţei pentru evicţiune este necesar a fi îndeplinite următoarele condiţii: a) să existe o tulburare de drept din partea unui terţ; b) tulburarea să fi avut o cauză anterioară încheierii contractului de vânzare – cumpărare dintre reclamanţi şi pârât; c) reclamanţii nu au cunoscut cauza evicţiunii.
Dacă în ceea ce priveşte primele două cerinţe, acestea sunt îndeplinite, în ceea ce o priveşte pe cea de-a treia, instanţa a considerat că aceasta nu se regăseşte pentru următoarele motive: din cercetarea considerentelor deciziei civile nr. 446/18.03.2004 a Curţii de Apel Bucureşti(filele 13 – 15), prima instanţă a observat că în cadrul acestora s-a reţinut că reclamantele au cunoscut la momentul încheierii contractului cauza de nulitate care afecta actul juridic (anume că respectivul imobil nu fusese construit din fondurile statului), putând cunoaşte cu minime diligenţe faptul că imobilul fusese confiscat în temeiul Decretului nr. 223/1974 (s-a arătat în respectiva hotărâre judecătorească şi că atitudinea subiectivă a reclamantelor trebuie apreciată în raport de împrejurarea că pârâtul le-a impus semnarea unei declaraţii sub semnătură privată, potrivit căreia, dacă se dovedea că apartamentul este naţionalizat, cumpărătorii erau de acord cu rezilierea contractului).
Prin sus – menţionatele argumente, prima instanţă a considerat că s-a tranşat în mod definitiv problema relei – credinţe a cumpărătorilor (reclamantele), precum şi a cumpărării de către aceştia a imobilului pe riscul lor. Considerentele avute în vedere au conţinut în ele soluţia asupra raportului juridic dedus judecăţii în acel dosar (anularea absolută a contractului de vânzare-cumpărare încheiat în temeiul Decretului – Lege nr. 61/1990), de o aşa manieră încât părţile nu sunt îndreptăţite ca într-o procedură ulterioară să reia dezbaterile asupra aspectelor astfel tranşate. A admite posibilitatea ca reclamanţii să facă dovada faptul că nu aveau cunoştinţă de cauza evicţiunii, după ce în mod irevocabil s-a statuat contrariul, înseamnă a crea premisele instabilităţii juridice, căci s-ar recunoaşte posibilitatea revenirii, în mod indirect, asupra chestiunii litigioase tranşate în mod irevocabil de către Tribunalul Bucureşti. Este vorba aşadar de păstrarea ca imuabil a aspectului litigios care şi-a găsit dezlegarea în procesul anterior, instanţa fiind obligată să îşi întemeieze prezenta soluţia pe statuările reţinute în hotărârea mai sus amintită.
În atare condiţii, bazându-se pe aceste motive instanţa de fond a reţinut că reclamantele au cumpărat pe riscul lor (având reprezentarea posibilităţii ca imobilul să fi făcut parte din categoria celor naţionalizate, deci care să exceadă sfera de aplicare a actului normativ în discuţie), astfel încât cea de-a treia condiţie necesară antrenării răspunderii pentru evicţiune nu se regăseşte în cazul de faţă.
În ceea ce priveşte cererea de chemare în garanţie formulată de către pârât în contradictoriu cu M.F.P., instanţa de fond a observat că potrivit art. 23 din Decretul Lege nr. 61/1990, sumele încasate de către întreprinderile pentru vânzarea locuinţelor, reprezentând contravaloarea locuinţelor vândute către populaţie se vor vărsa la bugetul republican, motiv pentru care a fost admisă şi această cerere.
Împotriva acestei sentinţe au declarat apel reclamantele şi chematul în garanţie M.F.P., cauza fiind înregistrată pe rolul Tribunalului Bucureşti Secţia a IV-a Civilă sub nr. 11639/302/2008 la data de 09.04.2010.
Prin motivele de apel invocate, apelantele – reclamante au solicitat admiterea apelului, modificarea în parte a sentinţei apelate, în sensul admiterii cererii astfel cum a fost precizată, în sensul obligării intimatului – pârât M.B.P.G. la plata valorii de piaţă a apartamentului nr. 33, situat în Bucureşti, sector 4, str. G., nr. 2, bl. 52, sc. 1, et. 5, conform expertizei tehnice în construcţii efectuată în cauză.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelantele reclamante au criticat sentinţa primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:
În ceea ce priveşte obligaţia reclamantelor de a achita taxa judiciară de timbru, apelantele reclamante arată că potrivit dispoziţiilor Legii nr. 10/2001 cererile şi acţiunile având ca obiect restituirea preţului actualizat plătit pentru aceste imobile, precum şi cele având ca obiect restituirea preţului de piaţă al acestora, sunt scutite de taxă de timbru.
Prin al doilea motiv de apel, apelantele reclamantă arată că respingerea cererii privind obligarea vânzătorului M.B. la plata de despăgubiri constând în diferenţa dintre valoarea de piaţă şi preţul plătit de reclamanţi pentru apartamentul în litigiu, este netemeinică şi nelegal, motivat de faptul că cererea a fost întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 şi urm. Cod civil.
Astfel, pârâtul M.B.P.G. a vândut reclamanţilor, în calitatea sa de proprietar aparent, apartamentul în litigiu.
Prin sentinţa civilă nr. 4453/08.09.2003 Judecătoria Sectorului 4 a admis acţiunea în revendicare a foştilor proprietari, constatându-se nulitatea absolută a deciziei nr. 1800/27.09.1988 prin care statul a preluat imobilul, iar pe cale de consecinţă s-a constatat şi nulitatea contractului de vânzare – cumpărare al reclamanţilor, astfel evicţiunea fiind determinată de nulitatea operaţiunii juridice iniţiale, de trecere a imobilului în patrimoniul statului.
Mai arată apelanţii reclamanţi că au fost cumpărători de bună – credinţă, iar ca urmare a unei tulburări de drept, au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului în litigiu, devenind efectivă obligaţia de garanţie pentru evicţiune totală şi consumată.
În ceea ce priveşte interpretarea potrivit căreia vânzătorul nu poate răspunde pentru evicţiune în situaţia desfiinţării contractului de vânzare – cumpărare, apelanţii reclamanţi apreciază că nu poate fi primită, atâta timp cât acesta este efectul tulburării de drept suferită de către cumpărător: pierderea dreptului de proprietate şi desfiinţarea titlului.
De asemenea, apelanţii – reclamanţi arată că nu pot beneficia de dispoziţiile Legii nr. 1/2009, singura cale prin care îşi pot valorifica drepturile fiind prezenta acţiune.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 282 Cod procedură civilă.
Prin motivele de apel formulate, apelantul – chemat în garanţie a solicitat admiterea apelului astfel cum a fost formulat, schimbarea în parte a sentinţei apelate, în principal în sensul admiterii excepţiei lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. în ceea ce priveşte restituirea preţului actualizat şi respingerii cererii de chemare în garanţie, ca atare, iar în subsidiar, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie ca neîntemeiată.
În dezvoltarea motivelor de apel, apelantul chemat în garanţie a criticat sentinţa primei instanţe pentru nelegalitate şi netemeinicie sub următoarele aspecte:
În mod greşit prima instanţă a admis cererea de chemare în garanţie şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. pe capătul de cerere privind restituirea preţului actualizat, având în vedere că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatat nul.
Mai arată apelantul chemat în garanţie că dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reglementează în mod expres situaţia în care M.F.P. poate fi obligat la restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşi ale căror contracte de vânzare – cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr.112/1995, şi anume în ipoteza în care aceste contracte au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Or, imobilul în litigiu nu a făcut obiectul unui contract de vânzare – cumpărare, încheiat în baza Legii nr. 112/1995, ci acesta a fost vândut în baza Decretului – Lege nr. 61/1990.
Astfel, instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere că banii proveniţi din vânzarea imobilului în baza Decretului – Lege nr. 61/1990 nu au fost viraţi în fondul extrabugetar aflat la dispoziţia M.F.P.
Prin urmare, pârâtul M.B, prin mandatara acestuia, SC R. SA, are calitate procesuală pasivă în cauză, aceasta având calitate de vânzător la încheierea contractului de vânzare – cumpărare încheiat cu reclamanţii.
Astfel, apreciază apelantul chemat în garanţie, în conformitate cu art. 1337 Cod civil, instanţa de fond ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţială prin fapta unui terţ.
Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anulării contractului de vânzare – cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburare de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv M.B., faţă de pretenţiile privind restituirea preţului actualizat al imobilului în litigiu.
În ceea ce priveşte obligarea M.F.P. la restituirea întregului preţ, inclusiv a comisionului de 1% din preţ, apelantul chemat în garanţie arată că acesta nu a fost parte la încheierea contractului de vânzare – cumpărare, mandatarul statului în încheierea contractelor de vânzare-cumpărare, în temeiul Legii nr. 112/1995 fiind P.M.B. care a şi încasat comisionul din preţul imobilului, comision reţinut de mandatarul acesteia, respectiv SC R. SA.
De asemenea, instanţa de fond a obligat M.F.P. la restituirea unei sume care nu a intrat niciodată în patrimoniul său, provocându-i astfel un prejudiciu.
Prin al treilea motiv de apel, apelantul – chemat în garanţie reiterează obligarea chematului în garanţie la plata cheltuielilor de judecată, fiind necesar a se face aplicabilitatea art. 1337 Cod civil privind răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, având în vedere că P.M.B. a încheiat contractul de vânzare – cumpărare cu reclamanţii în temeiul Legii nr.112/1995.
În plus, M.F.P. nu a dat dovadă de rea – credinţă, neglijenţă şi nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
În drept au fost invocate dispoziţiile art. 282 şi urm. Cod procedură civilă, art. 1337 Cod civil, Legea nr. 10/2001.
Prin decizia civilă nr. 1149 A din 2.11.2010 Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantele – reclamante S.M, S.M.I. şi S.M.V., împotriva sentinţei civile nr. 8285/16.12.2009 a Judecătoriei sector 5 Bucureşti în contradictoriu cu intimatul – pârât M.B.P.G. şi cu intimatul – chemat în garanţie M.F.P.; a admis apelul formulat de apelantul – chemat în garanţie M.F.P.; a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că: a admis în parte cererea de chemare în garanţie şi a obligat chematul în garanţie să plătească pârâtului suma de 17.094, 67 RON şi a menţinut restul dispoziţiilor sentinţei.
Pentru a decide astfel, tribunalul a reţinut că:
În ceea ce priveşte motivele de apel formulate de apelantele – reclamante, tribunalul a constatat că, în cadrul primului motiv de apel, acestea critică încheierea prin care prima instanţă a dispus obligarea lor la plata taxei de timbru la valoarea pretenţiilor, ele apreciind că sunt scutite de plata acestei taxe în conformitate cu dispoziţiile Legii nr. 10/2001 şi pentru a nu se crea o discriminare între reclamante, care au cumpărat imobilul în baza Legii nr. 61/1990 şi alte persoane cumpărătoare în baza Legii nr. 112/1995.
Tribunalul a constatat că nu poate analiza acest motiv în prezentul apel, raportat la faptul că, regula prevăzută de art. 282 alin. 2 cod procedură civilă în sensul că împotriva încheierilor premergătoare se face cale de atac o dată cu fondul nu se aplică cu privire la încheierile prin care se stabileşte obligaţia timbrajului, cu privire la aceste încheieri, legea specială nr. 146/1997, prevăzând o cale de atac separată, respectiv cea a reexaminării, soluţionată prin încheiere irevocabilă potrivit art. 18 din Legea nr. 146/1997.
Prin urmare, atâta timp cât reclamantele au avut altă cale juridică pentru a contesta modul de stabilire al taxei de timbru, cale pe care de altfel acestea au folosit-o, fiindu-le respinsă cererea de reexaminare prin încheiere irevocabilă, tribunalul a constatat că este neîntemeiat primul motiv de apel.
În ceea ce priveşte al doilea motiv de apel, legat de fondul cauzei, în care se invocă că, în mod greşit, prima instanţă a respins cererea de obligare a vânzătorului M.B. la plata de despăgubiri constând în diferenţa dintre valoarea de piaţă şi preţul plătit pentru apartamentul cumpărat, tribunalul a constatat netemeinicia acestui motiv de apel.
Astfel, va înlătura susţinerile apelantelor – reclamante în sensul că în cauză sunt aplicabile dispoziţiile art. 1337 şi urm. privind răspunderea pentru evicţiune, constatând că prima instanţă, în mod corect a constatat că răspunderea pentru evicţiune este un efect al contractului de vânzare – cumpărare valabil încheiat, iar anularea contractului de vânzare – cumpărare desfiinţează cu titlu retroactiv toate efectele actului juridic, deci, implicit, şi obligaţia de a garanta pentru evicţiune.
Tribunalul a înlăturat şi susţinerile apelantelor legate de buna lor credinţă la încheierea contractului de vânzare – cumpărare, precum şi de faptul că s-au încrezut în aparenţa de proprietar a Municipiului Bucureşti, întrucât, în primul rând, aşa cum am arătat mai sus, în cauză nu se aplică regulile răspunderii pentru evicţiune, ci ale repunerii părţilor în situaţia anterioară, ca urmare a constatării nulităţii contractului de vânzare-cumpărare, iar, în al doilea rând, apelantele reclamante nu mai pot susţine aceste aspecte, faţă de puterea de lucru judecat a deciziei civile nr. 446/18.03.2004 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă, în care s-a constatat că acestea nu au calitatea de dobânditori de bună – credinţă, pentru considerentele expuse în conţinutul acestei hotărâri judecătoreşti.
Nici susţinerile apelantelor cu privire la faptul că, prin decizii ale Curţii Europene ale Drepturilor Omului, respectiv cauzele Raicu c. României şi Tudor Tudor C. României, s-ar fi apreciat că petenţii, chiriaşi cumpărători ai imobilelor naţionalizate ale căror contracte au fost desfiinţate ca urmare a admiterii acţiunilor în justiţie formulate de foştii proprietari, au dreptul la despăgubiri la valoarea de circulaţie a imobilului nu pot fi avute în vedere, deoarece deciziile citate aveau în vedere chiriaşii cumpărători de bună-credinţă, care nu au cunoscut şi nu puteau cunoaşte cu minime diligenţe nevalabilitatea titlului statului, or, reclamantele nu se află în această situaţie, prin hotărâre judecătorească irevocabilă constatându-se că ele nu au fost de bună-credinţă la încheierea contractului de vânzare-cumpărare.
Tribunalul a înlăturat şi susţinerile apelantelor cu privire la caracterul discriminatoriu al legislaţiei, în sensul că, ele, datorită faptului că au dobândit imobilului în baza Legii nr. 61/1990 şi nu a Legii nr. 112/1995 nu pot recupera valoarea de circulaţie a imobilului, ci doar preţul actualizat cu rata de inflaţiei.
Or, constatăm că nu există nicio diferenţă discriminatorie de legislaţie, reclamantele neavând dreptul la valoarea de circulaţie, ci doar la restituirea preţului actualizat nu pentru că au cumpărat în baza Decretului – Lege nr.61/1990, ci pentru că au fost de rea-credinţă la încheierea contractului de vânzare – cumpărare, aşa cum s-a stabilit prin hotărâre judecătorească irevocabilă.
Chiar dacă reclamantele ar fi cumpărat imobilul în baza Legii nr.112/1995 şi ar fi fost aplicabile dispoziţiile Legii 10/2001 modificată prin Legea nr. 1/2009, în măsura în care s-ar fi constatat nulitatea contractului de vânzare – cumpărare pentru nerespectarea legii (situaţie în care se află apelantele-reclamante), acestea ar fi fost îndreptăţite tot la restituirea preţului reactualizat şi nu la valoarea de circulaţie a imobilul (vezi diferenţele cuprinse în art. 50 alin. 2 şi 2 ind. 1).
Prin urmare, raportat la considerentele de mai sus, tribunalul, în baza art. 296 Cod procedură civilă, a respins ca nefondat apelul formulat de apelantele – reclamante.
În ceea ce priveşte apelul declarat de chematul în garanţie M.F.P., tribunalul a reţinut următoarele aspecte:
M.F.P. a reiterat excepţia lipsei calităţii procesual pasive, invocând, pe de o parte, lipsa calităţii de parte contractantă şi, pe de altă parte, inaplicabilitatea Legii 10/2001, deoarece imobilul în litigiu nu a făcut obiectul Legii nr. 112/1995.
Tribunalul a constatat că, faţă de argumentele aduse în susţinerea excepţiei lipsei calităţii pasive, apelantul susţine practic lipsa calităţii sale de pârât, or, acesta, după modificarea acţiunii în rejudecare, nu a avut calitatea de pârât, ci doar aceea de chemat în garanţie.
În ceea ce priveşte calitatea pasivă a M.F.P. pe cererea de chemare în garanţie, tribunalul a reţinut că argumentele apelantului sunt neîntemeiate, calitatea sa pasivă fiind justificată de dispoziţiile art. 23 ale Decretului – lege nr. 61/1990, în conformitate cu care „După preluarea locuinţelor, sumele încasate de către unităţile prevăzute la art. 1, reprezentând contravaloarea locuinţelor vândute către populaţie, se vor vărsa chenzinal la bugetul republican.”
De altfel, prin decizia civilă nr. 1376/30.09.2008 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă, pronunţată în recurs în primul ciclu procesual, s-a stabilit cu puterea art. 315 Cod procedură civilă acest aspect.
Tribunalul a constatat însă întemeiat al doilea motiv de apel formulat de apelantul chemat în garanţie, în sensul că, în mod greşit a fost obligat la restituirea întregului preţ către pârâtul M.B., în condiţiile în care în preţ era cuprins şi comisionul datorat mandatarului SC R., comision care nu a intrat în patrimoniul său.
Conform art. 21 din Decretul – Lege nr. 61/1990 „Comisionul cuvenit unităţii specializate care vinde locuinţe construite din fondurile statului este de 1,5 la sută şi este inclus în preţul de vânzare al locuinţelor”, astfel încât, constatând că, într-adevăr, acest comision nu a intrat în patrimoniul M.F.P. în baza art. 23 din Decretul – lege nr. 61/1990, conform art. 296 Cod procedură civilă, a schimbat în parte sentinţa apelată în sensul că suma pe care va fi obligat chematul în garanţie să o restituie pârâtului, este de 17.094,67 RON, respectiv preţul actualizat din care a fost scăzut comisionul de 1,5 %.
În ceea ce priveşte criticile apelantului – chemat în garanţie, legate de plata cheltuielilor de judecată, tribunalul a constatat neîntemeiate aceste critici, deoarece acesta a căzut în pretenţii, conform art. 274 Cod procedură civilă.
Împotriva acestei decizii, reclamantele S.M., S.M.I. şi S.M.V. şi chematul în garanţie M.F.P. au declarat recurs, cereri care au fost înregistrate pe rolul Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a III-a civilă şi pentru cauze cu minori şi de familie, la data de 14.02.2011.
Prin motivele de recurs, recurentele – reclamante critică decizia civilă nr. 1149 A pronunţată la data de 02.11.2010 de Tribunalul Bucureşti, Secţia a IV-a Civilă, pentru netemeinicie şi nelegalitate, având în vedere că:
Motivele de recurs se încadrează în dispoziţiile art. 304 pct. 9 Cod procedură civilă “când hotărârea pronunţată este lipsită de temei legal ori a fost dată cu încălcarea sau aplicarea greşită a legii”.
Pentru considerentele expuse, solicită să se admită recursul, să se schimbe decizia recurată şi să se admită cererea reclamantelor astfel cum a fost precizată, în sensul obligării intimatului pârât M.B.P.G. la plata valorii de piaţă a apartamentului nr. 33 situat în Bucureşti, sector 4, str. G. nr. 2, bloc 52, scara 1, etaj 5, conform raportului de expertiză tehnică aflat la dosarul cauzei.
Arată recurentele – reclamante că prin cererea de chemare în judecată care formează obiectul prezentului dosar, au solicitat instanţei să dispună obligarea pârâtului M.B. la plata preţului actualizat al apartamentului descris mai sus, cumpărat în temeiul Legii nr. 61/1990 şi a cărui proprietate au pierdut-o ca urmare a admiterii de către instanţă a acţiunii în revendicare a foştilor proprietari ai acestui apartament.
Au solicitat de asemenea, obligarea pârâtului la plata diferenţei dintre valoarea de piaţă a apartamentului şi preţul plătit conform contractului de vânzare cumpărare.
Instanţa de fond a admis primul capăt al cererii recurentelor – reclamante şi a dispus obligarea pârâtului la plata preţului actualizat al apartamentului, dar a apreciat că cel de-al doilea capăt de cerere, privind obligarea la plata de despăgubiri constând în diferenţa dintre valoarea de piaţă şi preţul plătit este neîntemeiat şi a respins această solicitare.
Soluţia a fost menţinută de instanţa de apel, Tribunalul Bucureşti apreciind că în mod temeinic a fost respinsă solicitarea recurentelor – reclamante.
Atât instanţa de fond cât şi instanţa de apel au apreciat că în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile legale privind răspunderea vânzătorului pentru evicţiune, acesta fiind aspectul pe care îl critică în prezenta cale de atac.
Mai arată recurentele – reclamante că cererea lor este întemeiată pe dispoziţiile art. 1337 şi următoarele din Codul civil, care reglementează răspunderea pentru evicţiune.
Potrivit art. 1337 din cod “vânzătorul este de drept obligat, după natura contractului de vânzare, a răspunde către cumpărător de evicţiunea totală sau parţială a lucrului vândut. .. ”
De asemenea, art. 1344 prevede că “dacă lucrul se afla la epoca evicţiunii de o valoare mai mare, din orice cauză, vânzătorul este dator să plătească cumpărătorului, pe lângă preţul vânzării, excedentele valorii în timpul evicţiunii” .
Evicţiunea este definită de literatura de specialitate ca fiind pierderea dreptului de proprietate, în tot sau în parte, ca urmare a unei tulburări de drept.
În speţă, pârâtul M.B.P.G. le-a vândut, în calitatea sa de proprietar aparent, apartamentul descris mai sus, conform contractului de vânzare cumpărare depus la dosarul cauzei.
Prin sentinţa civilă nr. 4453/08.09.2003, Judecătoria sectorului 4 a admis acţiunea în revendicare a foştilor proprietari ai apartamentului, constatându-se nulitatea absolută a deciziei nr. 1800/27.09.1988 a Consiliului Popular al Municipiului Bucureşti prin care statul a preluat imobilul descris mai sus.
Pe cale de consecinţă, s-a constatat şi nulitatea contractului de vânzare cumpărare al recurentelor – reclamante, fiind obligate să lase apartamentul în deplină proprietate şi posesie, proprietarilor de drept.
Este deci de reţinut faptul că evicţiunea a fost determinată de nulitatea operaţiunii juridice iniţiale, de trecere a imobilului în patrimoniul statului, prin decizia nr. 1800/1988, cauză anterioară încheierii contractului de vânzare cumpărare.
Nulitatea contractului de vânzare cumpărare a fost consecinţa constatării nulităţii actului de preluare a apartamentului, acest fapt juridic determinând anularea contractului recurentelor – reclamante.
La data încheierii contractului de vânzare cumpărare, au avut convingerea că tratează cu adevăratul proprietar al imobilului, nefiind pusă la îndoială această calitate a vânzătorului.
Faptul că apartamentul cumpărat de acestea nu era în proprietatea vânzătorului le-a fost adus la cunoştinţă în cadrul acţiunii în revendicare promovată de către proprietarii apartamentului.
Astfel, ca urmare a unei tulburări de drept, au pierdut dreptul de proprietate asupra imobilului cumpărat de la pârâtul vânzător M.B., devenind efectivă obligaţia de garanţie pentru evicţiune totală şi consumată. In temeiul art. 1341 şi următoarele din Codul civil, vânzătorul este dator să restituie preţul primit şi în plus, cumpărătorul are dreptul la diferenţa între preţ şi sporul de valoare dobândit de lucru.
Interpretarea potrivit căreia vânzătorul nu poate răspunde pentru evicţiune în situaţia desfiinţării contractului de vânzare cumpărare nu poate fi primită, atâta timp cât acesta este efectul tulburării de drept suferită de către cumpărător: pierderea dreptului de proprietate şi desfiinţarea titlului.
Mai arată recurentele – reclamante că, pe de altă parte, instanţele s-au pronunţat în mod constant în acest sens, respectiv au apreciat că vânzătorului îi revine obligaţia de garanţie pentru evicţiune atunci când cumpărătorul a pierdut dreptul de proprietate ca urmare a unei tulburări de drept.
În acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Europeană a Drepturilor Omului, statuând, în cauza Raicu contra României, că art. 1 din Protocolul 1 al Convenţiei se aplică şi în cazul chiriaşilor cumpărători, aceştia având dreptul la despăgubiri.
Mai mult decât atât, în cauza Tudor Tudor împotriva României din 24.03.2009, C.E.D.O. a statuat că cererile pentru acordarea de despăgubiri adresate acestui for înainte de epuizarea tuturor căilor prevăzute de legea internă sunt inadmisibile; în speţă, Curtea a apreciat că petenţii, chiriaşi cumpărători ale căror contracte au fost desfiinţate ca urmare a admiterii acţiunilor foştilor proprietari, au la dispoziţie normele de drept intern, respectiv prevederile Codului civil privind răspunderea pentru evicţiune pentru a obţine despăgubirile cuvenite de la statul român.
De altfel, arată recurentele – reclamante că, modificările aduse Legii nr.10/2001 prin Legea nr. 1/2009 acordă chiriaşilor cumpărători ale căror contracte încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995, au fost desfiinţate, dreptul de a solicita statului român despăgubiri echivalente cu valoarea de piaţă a imobilului de care au fost de posedaţi.
In ceea ce le priveşte, faptul că au dobândit apartamentul de care au fost deposedate în temeiul unui alt act normativ, nu în temeiul Legii nr.112/1995, nu le permite să beneficieze de aceste dispoziţii, singura cale prin care îşi pot valorifica drepturile legale fiind prezenta acţiune.
Potrivit atât instanţei de fond cât şi tribunalului, nu le sunt aplicabile nici dispoziţiile dreptului comun privind răspunderea pentru evicţiune.
Cu toate acestea, situaţia în care se află este aceeaşi cu cea a tuturor cumpărătorilor de imobile de la statul român, indiferent de actul normativ în temeiul căruia s-a încheiat contractul de vânzare cumpărare, iar acesta trebuie să răspundă pentru prejudiciile cauzate.
Potrivit art.1 din protocolul lai Convenţiei, “echilibrul just care trebuie menţinut între exigenţele interesului general şi imperativele de apărare ale dreptului de proprietate va fi distrus dacă individul suportă o încărcătură exorbitantă.
Echilibrul este atins atunci când despăgubirea plătită către persoana care a fost privată de proprietate este în mod rezonabil şi proporţional în raport cu valoarea bunului, aşa cum a fost determinată la data la care s-a realizat privarea de proprietate.”
Este fără echivoc faptul că au avut calitatea de proprietari ai apartamentului situat în Bucureşti, str. G.
Este de necontestat faptul că au dobândit acest apartament prin vânzare cumpărare, de la statul român, prin instituţiile abilitate, calitatea sa de adevărat proprietar neputând fi pusă la îndoială la momentul încheierii actului de vânzare cumpărare.
Este indiscutabil faptul că statul român trebuie să răspundă pentru prejudiciile cauzate chiriaşilor cumpărători care au fost deposedaţi de bunurile dobândite prin contracte de vânzare cumpărare, ulterior desfiinţate.
Este de necontestat faptul că C.E.D.O. se pronunţă în mod constant în sensul acordării de despăgubiri cumpărătorilor care au pierdut dreptul de proprietate ca urmare a admiterii acţiunilor în revendicare promovate de către foştii proprietari , apreciind că restituirea preţului plătit conform contractului, chiar reactualizat cu rata inflaţiei nu este o măsură echitabilă care ar putea repara prejudiciul suferit de către chiriaşii cumpărători (în acest sens s-a pronunţat şi Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin decizia civilă nr. 8370/12.12.2007).
Faţă de toate aspectele prezentate, recurentele – reclamante solicită admiterea recursului, modificarea decizia recurată şi admiterea cererii astfel cum a fost precizată, în sensul obligării intimatului pârât M.B.P.G. la plata valorii de piaţă a apartamentului nr. 33 situat în Bucureşti, sector 4, str. G. nr.2, bloc 52, scara 1, etaj 5, conform expertizei tehnice în construcţii efectuată în cauză.
În drept, au invocat dispoziţiile art. 304 Cod procedură civilă.
Prin motivele de recurs formulate de recurentul – chemat în garanţie M.F.P., se arată după expunerea istoricului cauzei, că:
Hotărârea pronunţată de Tribunalul Bucureşti – Secţia a IV-a Civilă a fost dată în parte, cu încălcarea şi aplicarea greşită a legii, motiv prevăzut de dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Codul de procedură civilă.
Arată recurentul chemat în garanţie că în primul rând, consideră că în mod greşit instanţa de fond a admis în parte cererea de chemare în garanţie a instituţiei şi a respins excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a M.F.P. pe capătul de cerere privind restituirea preţului actualizat, motiv pentru care înţelege să reitereze această excepţie, pentru următoarele considerente:
Prin calitate procesuala se înţelege titlul sau modul în care o persoana participă în raportul juridic, îndreptăţind-o să fie parte în proces.
Calitatea procesuală pasivă presupune existenţa identităţii între persoana pârâtului şi cel obligat în cadrul aceluiaşi raport juridic.
Stabilirea calităţii procesuale pasive implică, în speţă, clarificarea prealabilă a unei probleme de drept substanţial, anume natura obligaţiei sumei de bani reprezentând preţul actualizat, mai precis izvorul acestei obligaţii.
Sub acest aspect, deşi în practica instanţelor şi chiar a Inaltei Curţi de Casaţie şi Justiţie s-a conturat şi opinia conform căreia obligaţia de plata ar fi întemeiată pe răspunderea vânzătorului pentru evicţiune (în acest sens invocă decizia civila nr. 4929 din 29 oct. 2001 a C.S.J.), în condiţiile anulării contractului de vânzare – cumpărare şi constatării relei – credinţe a cumpărătorilor în momentul încheierii contractului nu este justă o astfel de interpretare a dispoziţiilor art. 1337 şi următ. Cod civil, întrucât obligaţia de restituire a preţului actualizat nu poate fi întemeiată decât pe principiile efectelor nulităţii actelor juridice, anume al retroactivităţii, astfel încât părţile raportului juridic trebuie să ajungă în situaţia în care acel act nu s-ar fi încheiat, principiu având la baza şi regula îmbogăţirii fără justă cauză, fapt ce conduce la concluzia că restituirea trebuie să aibă în vedere preţul actualizat, văzând si dispoziţiile art. 970 Cod civil.
Fiind lămurit acest aspect de drept substanţial, pe plan procesual calitatea procesuală pasivă nu poate avea, într-o astfel de acţiune, decât unitatea administrativ – teritorială vânzătoare (în speţă M.B., prin mandatar SC R. SA), nicidecum M.F.P., atât pentru faptul că acesta nu a fost parte contractantă în raportul juridic dedus judecăţii, nerevenindu-i obligaţia de restituire a prestaţiilor efectuate în baza actului constatat nul, cât şi pentru argumentele pornite de la aceeaşi premisă juridică:
a) ne aflăm în faţa unui raport juridic de drept privat având la baza un contract, or statul nu poate interveni într-un astfel de raport, în sensul de a stabili, sub aspect juridic, o altă persoană (instituţie) răspunzătoare;
b) prevederile art. 50 alin. 3 din Legea 10/2001 nu sunt norme cu caracter procesual, prin care să se acorde calitate procesuală pasivă M.F.P.. Intr-adevăr, în cadrul Legii nr.10/2001 legiuitorul a intervenit în acest sens, când a considerat necesar, instituind prevederile cu caracter procesual, caracter ce rezultă clar din formularea textului şi, în plus, referindu-se numai la efecte ale faptului juridic licit (îmbogăţirea fără justă cauză), şi nu ale unui act juridic (contractul fiind, conform art. 969 Cod civil, “legea părţilor”, neputându-se interveni peste voinţa contractanţilor, indiferent că este vorba de repunerea părţilor în situaţia anterioară în urma constatării nulităţii contractului).
Prin modificarea alin. 3 din art. 50 din Legea nr. 10/2001 (introdus prin OUG 184/2002) s-a urmărit determinarea sursei din care vor fi restituite sumele de natura celor care sunt solicitate de reclamanţii din prezenta cauza, fără însă ca prin aceasta să se creeze cum s-a arătat un raport obligaţional direct între persoanele îndreptăţite să primească restituirea preţului actualizat corespunzător contractului anulat prin sentinţa judecătoreasca şi M.F.P. care numai administrează fondul cu aceasta destinaţie.
c) pentru a reţine opinia contrară, în sensul ca ex lege s-a stabilit calitatea procesuală pasivă a M.F.P. în astfel de acţiuni în justiţie, reţinere bazată pe argumente juridice, ar însemna că prin lege s-ar realiza o novaţiune de debitor, conform art. 1128 pct. 2 Cod procedură civilă, în acest caz novaţiunea nu operează fără consimţământul expres al creditorului (art. 1132 Cod civil) şi în plus, novaţiunea nu se prezuma, voinţa – animus donandi – de a o face trebuind să rezulte evident din act (art. 1130 Cod civil). Legiuitorul a procedat în alte situaţii, când a urmărit, în interes general, schimbarea unui debitor prin novaţiune, la respectarea normelor dreptului comun, prevăzând expres, în actul normativ respectiv, novaţiunea.
Prin urmare, P.M.B., prin mandatarul acestuia S.C. R. SA, are calitate procesuală pasivă în cauza dedusă judecăţii, aceasta având calitatea de vânzător la încheierea contractului de vânzare – cumpărare cu reclamanţii.
Mai arată recurentul – chemat în garanţie că într-o altă ordine de idei, dispoziţiile Legii nr. 10/2001, reglementează în mod expres situaţia în care M.F.P. poate fi obligat la restituirea preţului actualizat plătit de chiriaşii ale căror contracte de vânzare – cumpărare au fost încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995, şi anume în ipoteza în care aceste contracte au fost anulate prin hotărâri judecătoreşti definitive şi irevocabile.
Or, imobilul din litigiu nu a făcut obiectul unui contract de vânzare – cumpărare, încheiat in baza Legii nr. 112/1995, ci acesta a fost vândut în baza Decretului – Lege nr. 61/1990.
In consecinţă, instanţa de fond ar fi trebuit să aibă în vedere faptul că banii proveniţi din vânzarea imobilului în baza Decretului – Lege nr. 61/1990 nu au fost viraţi în fondul extrabugetar aflat la dispoziţia M.F.P., fond constituit în temeiul art. 13 alin. 6 din Legea nr. 112/1995.
Prin urmare, pârâtul M.B., prin mandatara acestuia S.C. R. S.A., are calitate procesuală pasivă în cauză, acesta având calitate de vânzător la încheierea contractului de vânzare – cumpărare încheiat cu reclamanţii.
In conformitate cu art. 1337 Cod civil, apreciază recurentul – chemat în garanţie că în speţă instanţa de fond ar fi trebuit să instituie răspunderea vânzătorului pentru evicţiune totală sau parţiala prin fapta unui terţ.
Această dispoziţie de drept comun, nu poate fi înlăturata prin nici o dispoziţie specială contrară, fiind aşadar pe deplin aplicabila între părţile din prezentul litigiu, având în vedere că dispoziţiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile în speţa dedusă judecăţii, contractul de vânzare – cumpărare fiind încheiat în baza Decretului – Lege nr. 61/1990.
Nici dispoziţiile art. 50 alin. 3 din Legea nr. 10/2001, nu sunt de natură să determine introducerea în prezenta cauză a M.F.P. şi să îi acorde calitate procesuală pasivă acestei instituţii, cât timp obligaţia de garanţie pentru evicţiune are un conţinut mai larg decât simpla restituire a preţului.
Deposedarea reclamanţilor de imobilul ce face obiectul prezentului litigiu, în urma anularii contractului de vânzare – cumpărare printr-o hotărâre definitivă şi irevocabilă, întruneşte condiţiile unei tulburări de drept prin fapta unui terţ.
Această tulburarea de drept, este de natură să angajeze răspunderea contractuală pentru evicţiune totală a vânzătorului, respectiv M.B., faţă de pretenţiile privind restituirea preţului actualizat al imobilul în cauză.
Nicidecum, nu poate fi antrenată răspunderea M.F.P., având în vedere prezenta acţiune.
In al doilea rând, arată recurentul – chemat în garanţie că în ceea ce priveşte obligarea chematului în garanţie M.F.P. la plata cheltuielilor de judecată, consideră că era necesar să se facă aplicabilitatea art.1337 Cod civil, privind răspunderea pentru evicţiune a vânzătorului, având în vedere că P.M.B. a încheiat contractul de vânzare – cumpărare cu reclamanţii.
In plus, învederează instanţei ca M.F.P. nu a dat dovadă de rea credinţă, neglijenţă, nu se face vinovat de declanşarea litigiului şi, prin urmare, nu poate fi sancţionat procedural prin obligarea la plata cheltuielilor de judecată.
Neexistând culpa procesuală, principiu consacrat de procedura civilă, potrivit art. 274 Cod procedură civilă şi neexistând temei legal, este neîntemeiată obligarea şi la plata cheltuielilor de judecată.
Având în vedere motivele expuse mai sus, recurentul – chemat în garanţie solicită admiterea recursului aşa cum a fost formulat, modificarea în parte a deciziei civile atacată, în sensul admiterii apelului chematului în garanţie M.F.P. aşa cum a fost formulat, iar în subsidiar, în sensul respingerii cererii de chemare în garanţie formulată în contradictoriu cu M.F.P., ca neîntemeiată.
In drept invocă dispoziţiile art. 304 pct. 9 din Cod procedură civilă; Legea nr.10/2001 modificată şi completată; Decretul – Lege nr. 61/1990; art. 1337 şi urm. Cod civil.
Solicită judecarea recursului şi în conformitate cu prevederile art. 242 alin.(2) din Codul de procedură civilă.
Intimaţii nu au formulat întâmpinare, deşi potrivit art.308 alin.2 Cod procedură civilă, aveau această obligaţie.
În recurs, nu s-a administrat proba cu înscrisuri noi, conform art.305 Cod procedură civilă.
Curtea de Apel Bucureşti s-a constatat legal sesizată şi competentă material să soluţioneze prezentul recurs, date fiind prevederile art. 3 şi art. 299 Cod de procedură civilă.
Examinând în continuare, decizia recurată, prin prisma motivelor de recurs invocate, în limitele cererii de recurs, potrivit art. 316 Cod procedură civilă în referire la art. 295 din acelaşi act normativ, Curtea apreciază recursurile promovate, ca fiind nefondate, pentru următoarele considerente comune:
A. 1. În privinţa recursului declarat de reclamanţi, sub un prim aspect, Curtea reţine că în conformitate cu prevederile art. 112 pct. 4 Cod Procedură Civilă, „cererea de chemare în judecată va cuprinde: (…) 4. arătarea motivelor de fapt şi de drept pe care se întemeiază cererea”.
Deci, în principiu, motivarea în fapt a unei cereri de chemare în judecată va fi însoţită şi de motivarea în drept, în sensul că reclamantul va indica şi cauza cererii sale, temeiul juridic al acesteia, definit(ă) ca actul sau fapta juridică constituind fundamentul direct şi imediat al dreptului reclamat. Cauza rezidă în fundamentul juridic al acţiunii şi se materializează practic, în situaţia de fapt calificată juridic. În determinarea conceptului de cauză, sunt relevante doar acele împrejurări de fapt care concură la fundamentarea temeiului juridic al acţiunii.
Cauza cererii de chemare în judecată nu trebuie căutată în drept, ci în principiul generator al dreptului subiectiv reclamat. Aşadar, nu este necesar ca reclamantul să indice chiar textele de lege pe care se întemeiază, deoarece cu ajutorul obiectului şi al motivelor de fapt, judecătorul va realiza însuşi, încadrarea.
Dacă a fost indicat temeiul juridic de reclamant sau chiar au fost indicate mai multe astfel de temeiuri, judecătorul nu este însă, ţinut de acestea, ci are obligaţia de a da calificarea legală corectă, cererii, în virtutea rolului său activ, prevăzut de art. 129 al.4 şi 5 Cod Procedură Civilă: „Cu privire la situaţia de fapt şi motivarea în drept pe care părţile le invocă în susţinerea pretenţiilor şi apărărilor lor, judecătorul este în drept să le ceară acestora să prezinte explicaţii, oral sau în scris, precum şi să pună în dezbaterea lor orice împrejurări de fapt ori de drept, chiar dacă nu sunt menţionate în cerere sau în întâmpinare.
Judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greşeală privind aflarea adevărului în cauză, pe baza stabilirii faptelor şi prin aplicarea corectă a legii, în scopul pronunţării unei hotărâri temeinice şi legale”.
În consecinţă, neindicarea temeiului de drept sau indicarea sa greşită sau indicarea mai multor temeiuri de drept, nu trebuie confundate cu lipsa cauzei juridice a acţiunii reclamantului, fiind atributul instanţei să stabilească norma legală incidentă în raport de ceea ce partea supune judecăţii, respectând astfel, principiului disponibilităţii care guvernează materia procesul civil, dar şi principiului rolului său activ, evocat anterior.
Metodele de interpretare logică, teleologică şi sistematică a dispoziţiilor evocate anterior, precum şi a celor ale art. 84 Cod Procedură Civilă, determină rezultatul intenţiei legiuitorului de a stipula calificarea exactă a cererii, în funcţie de conţinutul său (deci inclusiv, în funcţie de cauza cererii) şi indiferent de inter alia, denumirea greşită, temeiul juridic atribuit(ă) de parte, un alt rezultat al interpretării textului, fiind caracterizat prin formalism excesiv.
De altfel, aceasta este şi opinia majoritară, exprimată în doctrina judiciară (a se vedea în acest sens, Profesor Universitar Doctor Ciobanu, Viorel Mihai – „Tratat teoretic şi practic de procedură civilă”, Editura Naţional, Bucureşti, 1997, pag.31 sau a se vedea judecător doctor Tăbârcă, Mihaela – „Drept Procesual Civil”, volumul I, Editura Universul Juridic, Bucureşti, 2008, pag. 66) sau practica judiciară – a se vedea în acest sens, Decizia civilă nr. 660/1972 a Tribunalului Suprem sau Decizia civilă nr. 1380/2000 a Curţii de Apel Cluj, Secţia Civilă).
2. Aplicând aceste reguli, la cauza dedusă judecăţii, Curtea observă că în cererea lor de chemare în judecată (filele 2-4 dosar judecătorie nr. 4246/302/2007), cât şi în cuprinsul cererii precizatoare (fila 11 dosar judecătorie nr. 11639/302/2008), reclamanţii au invocat drept cauză juridică a acţiunii prezente, desfiinţarea prin constatarea nulităţii absolute, a contractului de vânzare-cumpărare nr. 3003/4/1991. Această cauză juridică determină incidenţa temeiului juridic reprezentat de domeniului nulităţii actului juridic civil, temei pe care de altfel, în mod corect l-au indicat reclamanţii, în cuprinsul cererii lor precizatoare şi pe care inclusiv instanţa de apel l-a identificat în raport de conţinutul concret al cererii de chemare în judecată precizate.
Trimiterile reclamanţilor la dispoziţiile Codului Civil care reglementează garanţia pentru evicţiune, nu pot fi încadrate în silogismul juridic presupus de speţă, deoarece astfel cum în mod judicios a constatat şi instanţa de apel, obligaţia vânzătorului pentru evicţiune reprezintă un efect al unui contract de vânzare-cumpărare valabil încheiat, nefiind cazul în speţă, ca urmare a constatării judiciare şi irevocabile, a nulităţii convenţiei menţionate, sancţiune care desfiinţează retroactiv, de la momentul încheierii sale, actul juridic şi care determină un cu totul un alt regim juridic.
În motivele lor de recurs, reclamanţii realizează o evidentă confuzie între instituţiile nulităţii actului juridic civil şi garanţia pentru evicţiune, considerând că efectul tulburării de drept îl constituie desfiinţarea actului. În realitate, cele două instituţii se exclud reciproc, astfel cum am ilustrat în paragraful anterior, deoarece prin concept, tulburarea de drept nu poate fi reprezentată de o acţiune în constatarea nulităţii actului juridic generator al răspunderii pentru evicţiune.
Argumentul reclamanţilor ar fi fost unul viabil doar în situaţia în care acţiunea în revendicare împotriva dumnealor, ar fi fost admisă în considerarea unei alte cauze decât nulitatea titlului dumnealor (când nu mai pot exhiba în concursul specific, nici un titlu asupra imobilului revendicat), precum ar fi fost inter alia, caracterul nepreferabil al titlului dumnealor. Or, împotriva reclamanţilor din prezenta cauză, revendicarea a fost admisă ca urmare a nulităţii titlului dumnealor (a se vedea considerentele deciziei civile 446/3004 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV – A Civilă – fila 13 dosar judecătorie nr. 4246/302/2007).
2. Sub un al doilea aspect, plecând de la ipoteza stabilirii temeiului juridic al prezentei cauze, ca fiind reprezentat de principiul juridic al repunerii în situaţia anterioară, Curtea apreciază că într-adevăr, reclamanţii sunt îndreptăţiţi la primirea doar a preţului actualizat al imobilului, ei neîncadrându-se în nici una dintre excepţiile de la acest principiu, recunoscute de doctrina juridică şi configurate prin dispoziţiile legale în vigoare (exempli gratia, situaţia incapabilului, reglementată de art. 1164 Cod Civil), care să le permită obţinerea şi a unor alte despăgubiri.
3. Sub un al treilea aspect, Curtea apreciază că jurisprudenţa dezvoltată de Curtea Europeană a Drepturilor Omului, pe marginea art. 1 din Primul Protocol Adiţional la Convenţia Europeană a Drepturilor Omului şi a Libertăţilor sale Fundamentale, jurisprudenţă care împreună cu Convenţia europeană se constituie într-un bloc de convenţionalitate, care se impune în faţa legislaţiei interne, în temeiul art. 20 din Constituţia României, nu determină o soluţie contrară celei analizate.
Concluzia rezidă în faptul că instanţa de contencios european a statuat principiul despăgubirii prin raportare la valoarea de circulaţie actuală a imobilului, doar pentru ipoteza în care cumpărătorii au fost de bună-credinţă la încheierea convenţiilor de vânzare-cumpărare (a se vedea de exemplu, paragraful 38 din hotărârea pronunţată în cauza Tudor Tudor invocată).
Reclamanţii nu se încadrează în această ipoteză, deoarece astfel cum au statuat în mod definitiv instanţele devolutive ale fondului cauzei, pentru considerentele expuse în hotărârile pronunţate, reclamanţii au fost de rea-credinţă la încheierea actului juridic.
Întrucât buna sau reaua-credinţă reprezintă un element de natură subiectivă, internă, al situaţiei de fapt, care priveşte poziţia psihică a părţii, vizavi de actul fizic sau juridic încheiat, la momentul încheierii sale, rezultă indubitabil caracterul de element component al situaţiei de fapt, al bunei sau relei-credinţe.
Acest fapt determină concluzia că prezenta instanţă de recurs este ţinută de constatările anterioare ale instanţelor devolutive ale fondului, sub acest aspect, neputând aprecia în recurs, în lipsa unor probe noi, administrate conform art. 305 Cod procedură civilă, că a existat bună-credinţă la încheierea celor două contracte de vânzare-cumpărare, întrucât atunci, şi-ar depăşi limitele controlului său jurisdicţional, potrivit art.304 al.1 Cod procedură civilă, control care se grefează pe situaţia de fapt, astfel cum a fost stabilită definitiv, de tribunal.
Argumentele expuse sunt valabile şi în privinţa deciziei de speţă pronunţate de către instanţa supremă, la care au făcut trimitere aceste părţi, care oricum, nu reprezintă izvor de drept.
4. Nu mai puţin, argumentul diferenţei de tratament juridic faţă de cumpărătorii în temeiul Legii 112/1995, invocat de reclamanţi, este de asemenea, nefondat, deoarece regimul juridic special instituit de Legea 10/2001 modificată prin Legea 1/2009, în privinţa chiriaşilor cumpărători în baza legii din 1995, le permite acestora, recuperarea doar a preţului plătit reactualizat, dacă au fost de rea-credinţă la încheierea contractului de cumpărare, ipoteză circumscrisă sintagmei „contracte de vânzare-cumpărare, încheiate cu eludarea prevederilor Legii nr. 112/1995”.
B. 1. În privinţa recursului declarat de chematul în garanţie M.F.P., Curtea observă suplimentar argumentelor deja expuse, că prin decizia civilă irevocabilă nr. 1376/30.09.2008 a Curţii de Apel Bucureşti – Secţia a IV – Civilă, s-a statuat cu putere de lucru judecat, faptul că acest recurent are calitate procesuală pasivă în cadrul cererii de chemare în garanţie formulate de către pârâtul M.B. în pricina prezentă, dedusă judecăţii.
În acest context, această chestiune nu mai poate fi supusă dezbaterii, în rejudecare, în temeiul art. 315 al.1 Cod Procedură Civilă.
2. Motivul de recurs referitor la impunerea cheltuielilor de judecată la care a fost obligat pârâtul M.B., este de asemenea, nefondat, atât timp cât cererea de chemare în garanţie împotriva sa, a fost admisă, chematul în garanţie aflându-se în culpă procesuală faţă de pârât, fiind astfel, necesar ca în temeiul art. 274 Cod Procedură Civilă, să îi plătească pârâtului cheltuielile de judecată efectuate.
Având în vedere că cheltuielile judiciare pe care pârâtul le suportă în acest proces, sunt cheltuielile de judecată la care a fost obligat către reclamanţi, atunci chematul în garanţie va fi obligat la plata acestui cuantum către pârât.
Curtea reţine totodată, împrejurarea că chematul în garanţie nu a recunoscut de la primul termen de judecată la care a participat în proces, pretenţiile pârâtului, astfel încât nu îi pot fi aplicate dispoziţiile exoneratoare ale art. 275 teza întâi Cod Procedură Civilă.
Reţinând şi împrejurarea că dispoziţiile invocate de recurent, art. 1337 Cod Civil, în sprijinul acestui motiv de recurs, nu sunt aplicabile speţei, astfel cum am precizat în paragrafele anterioare, Curtea constată caracterul nefundat şi al acestui recurs.
Pentru ansamblul acestor considerente, în temeiul art.312 Cod procedură civilă, Curtea va respinge ca nefondate, recursurile promovate, reţinând că instanţa de apel a pronunţat o hotărâre judecătorească legală, motivele de recurs invocate nefiind fondate.
