Sentinţa civilă nr. 8010/30.05.2011
Prin cererea înregistrată pe rolul Judecătoriei Sectorului 3 Bucureşti, la data de 24.01.2010 sub nr. 33406/301/2010, reclamanţii B.L., P.R., N.I., B.A., S.E.M., H.M.C., D.C.D., I.T.N., G.V., P.G., S.R.M., S.I., P.N.S., G.P.C., B.M., M.G., D.M.M., J.C., V.C.M., I.C., S.E., T.V.D., I.A.S., B.T., M.I., I.C.R., P.S., C.M.C., C.P.D., F.D.F., G.C.M., D.C., S.V., F.A.G. au solicitat, în contradictoriu cu Primăria Sectorului 3, înţelegând prin aceasta unitatea administrativ teritorială – Sector 3 Bucureşti, prin primar, obligarea pârâtei să le vândă apartamentele ai căror locatari sunt.
În motivarea acţiunii, reclamanţii au arătat că au calitatea de locatari ai imobilelor apartamente, astfel cum rezultă din contractele de închiriere, încheiate de către fiecare reclamant cu Primăria sectorului 3, în baza ordinelor de repartiţie, începând cu anul 2002, termenul de închiriere fiind stabilit pe o perioadă de 2 sau 3 ani, cu posibilitatea reînnoirii cu acordul părţilor. Au arătat reclamanţii că aceste contracte au fost reînnoite prin acte adiţionale succesive, aferente fiecărui contract, pe câte un an. Au mai susţinut pârâţii că temeiul juridic în baza căruia au fost încheiate contractele este dat de dispoziţiile Legii nr. 152/1998 privind înfiinţarea Agenţiei Naţionale pentru Locuinţe, cu modificările şi completările ulterioare, iar potrivit art. 9 din acest act normativ, locuinţele pentru tineri, destinate închirierii se pot vinde titularilor contractelor de închiriere, la solicitarea lor, după expirarea unui termen minim de 1 ani de închiriere neîntreruptă.
Reclamanţii au susţinut că, deşi s-au adresat cu cereri pârâtei, în vederea cumpărării locuinţelor, fie nu au primit răspunsuri, fie li s-a comunicat faptul că nu se poate da curs cererii întrucât nu s-au finalizat procedurile de calcul a preţului. Reclamanţii au apreciat că susţinerea este lipsită de temei legal, având în vedere că, prin OUG nr. 33/2010 pentru modificarea Legii nr. 152/1998 s-a modificat art. 9, alin. 2 lit. d s-a reglementat modul de stabilire al preţului, iar prin art. 2 din Ordinul nr. 1298/2010 al Ministrului Dezvoltării Regionale şi Turismului a fost precizată valoarea pe metru pătrat, astfel că refuzul pârâtei este neîntemeiat.
În drept, reclamanţii şi-au întemeiat acţiunea pe dispoziţiile art. 9 şi urm. din legea nr. 152/1998, cu modificările şi completările ulterioare, OG nr. 53/2010, HG nr. 389/2010, art. 1 din OUG nr. 14/2010.
În dovedirea acţiunii, reclamanţii au solicitat proba cu înscrisuri sens în care au depus la dosarul cauzei adresa emisă de Ministerul dezvoltării Regionale şi Turismului către ANL, contractele de închiriere, anexele la contract, actele adiţionale şi cărţile de identitate ale fiecărui reclamant (filele 7-300 vol. I, 1-86 vol. II).
Acţiunea a fost legal timbrată cu câte 8 lei, taxă judiciară de timbru şi 0,30 lei timbru judiciar, de fiecare reclamant (filele 126-159 vol. II).
Prin întâmpinarea formulată la data de 24.01.2011 (filele 160, 161 vol. II), pârâta a invocat excepţia lipsei capacităţii de folosinţă a Primăriei Sectorului 3, excepţia lipsei calităţii procesual pasive a acesteia, apreciind că singura autoritate locală ce poate avea calitatea de vânzător este Consiliul Local al Sectorului 3 Bucureşti.
Pe fondul cauzei, pârâta a arătat, în esenţă că, la data de 11.12.2001 a fost încheiat contractul de donaţie prin care se transmite CSL 3 dreptul de proprietate asupra imobilelor construcţii şi terenul aferent, situate în Bucureşti, …, donaţia fiind acceptată prin HCLS 3 nr… Pârâta a mai arătat că, în urma convenţiei încheiate cu ANL, imobilului a fost reabilitat şi adus în stare de funcţionare, ulterior fiind repartizat tinerilor în vederea închirierii, în baza Legii nr. 152/1998, republicată.
A apreciat pârâta că situaţia de faţă este atipică întrucât blocurile menţionate au fost doar reabilitate şi aduse în stare de funcţionare de către ANL. Invocând prevederile art.8 alin. 2 din Legea nr. 152/1998, art. 121 alin. 3 din legea nr. 215/2001, art. 7, lit. d din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Decretul nr. 478/1954, art. 813, art. 814 din Codul civil, art. 121, art. 18 alin. 2 lit. f din Legea nr. 215/2001 şi ale art. 9 alin. 1 lit. d din legea nr. 152/1998 pârâta a apreciat că locuinţele nu vor putea fi vândute de autoritatea locală a sectorului 3 Bucureşti, nefiind clarificată calitatea de vânzător a locuinţelor ANL din sectorul 3.
Totodată a arătat că, potrivit art. 78 din Legea nr. 215/2001, unitatea administrativ teritorială a mun. Bucureşti este organizată în 6 subdiviziuni administrativ-teritoriale, numite sectoare, iar calitatea de administrator a locuinţelor pentru tineri destinate închirierii, conform art. 8 alin. 2 din legea nr. 152/1998 o are autoritatea administraţiei publice locale a unităţii administrativ teritoriale în care acestea sunt amplasate.
În consecinţă, dat fiind numărul mare de cereri de acest gen, cu care se confruntă în prezent primăria, raportat la necesitatea clarificării regimului juridic al imobilelor, a apreciat cererea reclamanţilor neîntemeiată şi a solicitat respingerea acesteia în consecinţă.
În drept, pârâta şi-a întemeiat întâmpinarea pe dispoziţiile art. 115-118 din Codul de procedură civilă, Legea nr. 215/2001, Legea nr. 152/1998.
În dovedire, a solicitat proba cu înscrisuri, depunând, la termenul din 07.02.2011, contractul de donaţie autentificat sub nr. …, Hotărârea nr. … a CLS3 (filele 166, 167 vol. II).
Instanţa a respins excepţiile lipsei capacităţii de folosinţă şi lipsei calităţii procesuale pasive, invocate de pârâtă, prin încheierea de şedinţă din data de 07.02.2011, pentru motivele consemnate în încheierea de şedinţă întocmită cu acest prilej (filele 169-172 vol. II).
Pârâta a arătat că, prin aceeaşi întâmpinare, deşi nu expres, a invocat şi excepţia prematurităţii formulării cererii, dat fiind că nu toţi reclamanţii au formulat cerere pentru vânzarea locuinţei, adresându-se direct instanţei de judecată. Excepţia a fost pusă în discuţia părţilor în şedinţa publică din 04.04.2011, când instanţa a respins-o pentru motivele consemnate în încheierea de şedinţă întocmită la acea dată (filele 265, 166 vol. II).
În cadrul probei cu înscrisuri, pe lângă cele menţionate, au fost depuse, din partea reclamanţilor, solicitările lor de cumpărare a locuinţelor, răspunsurile comunicate de pârâtă (filele 208-231 vol. II), iar din partea pârâtei, adresa Ministerului Dezvoltării Regionale şi Turismului, adresa Primăriei sectorului 3 Bucureşti, Convenţia încheiată între Consiliul Local sector 3 Bucureşti şi Agenţia Naţională pentru Locuinţe, Autorizaţia de construire nr. …, protocoalele de predare-primire, cu anexele acestora, adresa Guvernului României, proces-verbal de recepţie la terminarea lucrărilor cu anexe (filele 235-264 vol. II).
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele:
Reclamanţii sunt titulari ai dreptului de locaţiune cu privire la apartamentele în care locuiesc, situate în Bucureşti, …, între aceştia, pe de o parte şi Primăria Sectorului 3, pe de altă parte, fiind încheiate contractele de închiriere aflate la dosarul cauzei, aspect necontestat de pârâtă.
Prin cererile adresate de reclamanţi pârâtei, începând cu anul 2008, au solicitat încheierea contractelor de vânzare-cumpărare pentru locuinţele astfel deţinute, prevalându-se de dispoziţiile Legii nr. 152/1998 republicată, cereri la care pârâta fie nu a formulat răspuns, fie a refuzat încheierea contractului motivat de faptul că nu poate fi stabilit preţul pe m.p. al locuinţei, fie că nu se cunoaşte regimul juridic al imobilelor din care fac parte apartamentele acestora, aspect necontestat de pârâtă care a susţinut şi în faţa instanţei că aceste locuinţe nu pot fi vândute reclamanţilor din motivele arătate în răspunsurile formulate la cererile reclamanţilor, respectiv că nu poate fi stabilit preţul şi nu s-a reglementat regimul juridic al imobilelor, necunoscându-se la acest moment cine are calitatea de vânzător, aspecte ce rezultă din răspunsurile primăriei, depuse de pârâţi, de susţinerile pârâtei din întâmpinare.
Contractele de închiriere au fost încheiate şi apoi prelungită valabilitatea fiecăruia în parte din acte adiţionale, între fiecare reclamant, pe de o parte, în calitate de locatar şi Primăria Sectorului 3 Bucureşti, pe de altă parte, în calitate de locator, în temeiul Legii nr. 152/1998 republicată, cu modificările şi completările ulterioare, aspect, de asemenea, necontestat de părţi.
Având în vedere că, pe fond, motivele invocate de pârâtă pentru refuzul de încheiere a contractelor de vânzare-cumpărare cu fiecare reclamant sunt legate de faptul că nu este clarificat regimul juridic al imobilelor necunoscându-se, practic cine are calitatea de vânzător a acestor locuinţe, pe de o parte şi faptul că nu se poate, în prezent, stabili preţul fiecărei locuinţe, pe de altă parte, instanţa va analiza numai aceste două aspecte, dat fiind că asupra celorlalte aspecte nu există contestaţii ale părţilor, situaţia de fapt fiind recunoscută de părţile litigante.
În ceea ce priveşte susţinerea pârâtei în ceea ce priveşte imposibilitatea cunoaşterii, la acest moment, a persoanei care poate avea calitatea de vânzător, nefiind clarificat regimul juridic al imobilelor se reţine că este necesară, din perspectiva stabilirii calităţii de vânzător, în primul rând clarificarea calităţii de vânzător a Sectorului 3, dat fiind că acesta este o subunitate administrativ-teritorială.
În ceea ce priveşte dreptul de dispoziţie necesar conferirii calităţii de vânzător, pe lângă aspectele analizate la pronunţarea asupra excepţiilor lipsei capacităţii de folosinţă şi a lipsei calităţii procesuale pasive, cu privire la bunuri aflate în patrimoniul unui sector din mun. Bucureşti, respectiv dreptul de a vinde aceste imobile de către Sectorul 3, prin primar, faptul că, aşa cum a arătat şi pârâta, situaţia sectoarelor din mun. Bucureşti este aparte, dat fiind că în realitate acestea sunt subunităţi ale administraţiei publice locale, fără personalitate juridică (faţă de celelalte localităţi din ţară care se raportează doar la unităţile administrativ-teritoriale cu personalitate juridică) nu are relevanţă în speţă, dat fiind că acestea au patrimoniu propriu şi pot dispune de bunurile aflate în proprietatea lor privată, din acest punct de vedere având o capacitatea de folosinţă specială, în temeiul căreia acestea pot înstrăina bunurile aflate în patrimoniul lor, la fel cum pot primi în patrimoniu bunuri, cum este şi cazul de faţă când Sectorul 3, prin primar, a putut primi donaţia de la …, cu contractul de donaţie autentificat sub nr…
În consecinţă, chiar subunităţi administrativ teritoriale, sectoarele mun., Bucureşti pot dispune de bunurile aflate în domeniul lor privat, comportându-se astfel, din acest punct de vedere, al existenţei patrimoniului şi al posibilităţii de dispoziţie asupra bunurilor aflate în acest patrimoniu, ca veritabile unităţi administrativ-teritoriale, dat fiind capacitatea specială conferită lor prin Legea nr. 215/2001, coroborată de Legea nr. 213/1998, motiv pentru care nu s-a avut în vedere această distincţie unitate-subunitate administrativ-teritorială, de către instanţă, nici la analiza excepţiilor lipsei capacităţii de folosinţă şi a lipsei calităţii procesuale, întrucât acestea nu vizau, ca de altfel şi pe fond, faptul că ele sunt subunităţi administrativ-teritoriale şi nu unităţi administrativ-teritoriale.
Prin Contractul de donaţie autentificat sub nr. …, la data de … la Biroul Notarilor Publici Asociaţi …, …a donat Primăriei Sectorului 3 Bucureşti, dreptul de proprietate asupra imobilului situat în Bucureşti, …, număr cadastral provizoriu…, înscris în Cartea funciară … a localităţii Bucureşti, …, compus din două cămine de nefamilişti, împreună cu terenul aferent, în suprafaţă de 1312 m.p., din care 1054 m.p. reprezintă suprafaţa construită la sol şi 258 m.p. teren aferent construcţiilor (filele 242, 243 vol. II).
Prin Hotărârea nr…. din …, Consiliul Local al Sectorului 3 Bucureşti a acceptat donaţia imobilelor descrise mai sus (fila 167 vol. II). În consecinţă, Sectorul 3 Bucureşti, ca subunitate administrativ-teritorială cu patrimoniu propriu, prin organele sale executive (primarul) şi deliberative (consiliul local), a dobândit în proprietatea sa cele două cămine de nefamilişti, donate de …. Aceste imobile au intrat în domeniul privat al Sectorului 3 al mun. Bucureşti, dat fiind că, potrivit art. 121 alin. 1 din Legea nr. 215/2001, regula este ca bunurile să intre în patrimoniul privat, acesta fiind constituit din bunuri mobile şi imobile, intrate în proprietatea acestora prin modalităţile prevăzute de lege, cu excepţia celor prevăzute de art. 120 din acelaşi act normativ, respectiv a celor care potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public şi nu sunt declarate prin lege de uz sau de interes public naţional. În speţă nu au fost declarate de lege şi nici prin natura lor, cele două cămine de nefamilişti, ca fiind de uz sau interes public.
Potrivit art. 121 alin. 2 din Legea nr. 215/2001, bunurile ce fac parte din domeniul privat sunt supuse dispoziţiilor de drept comun, dacă prin lege nu se prevede altfel. În ceea ce priveşte dispoziţiile art. 81 alin. 2 lit. f din acelaşi act normativ invocate de pârâtă, instanţa reţine că acestea se referă la administrarea bunurilor şi nu la dreptul de dispoziţie, ori donaţia făcută în speţă nu este către mun. Bucureşti care a dat în administrare Sectorului 3 Bucureşti aceste imobile, ci, astfel cum s-a reţinut, donaţia a fost făcută direct Sectorului 3 Bucureşti, prin organele sale administrative, bunul intrând în patrimoniul privat al subunităţii administrativ teritoriale – Sectorul 3 Bucureşti şi nu în patrimoniul mun. Bucureşti, dat spre administrare Sectorului 3 Bucureşti, motiv pentru care aceste imobile, inclusiv terenul aferent construcţiilor, sunt supuse, în ceea ce priveşte dreptul de dispoziţie, prevederilor de drept comun în materie.
În speţă, raportându-ne la dispoziţiile de drept comun, în materie de donaţii, unul dintre principiile acestei forme de înstrăinare, aplicabile şi în speţă, este faptul că, de natura sa, chiar dacă nu de esenţa donaţiei, este persoana donatarului, având în vedere că donaţia se face cu precădere în considerarea persoanei. Astfel, în materie de transmitere cu titlu gratuit, între vii, trebuie să se ţină seama de voinţa celui care înstrăinează întrucât acesta îşi micşorează voit şi actual patrimoniul, în considerarea persoanei donatarului în patrimoniul căruia are loc o îmbogăţire în temeiul acestui contract. Din moment ce donatorul a înţeles să doneze subunităţii administrativ-teritoriale, aceasta este proprietara bunului şi nu mun. Bucureşti, ca şi unitate administrativ-teritorială.
De altfel, Sectorul 3 Bucureşti, prin organele sale, a încheiat cu Agenţia Naţională pentru Locuinţe Bucureşti, convenţia înregistrată sub nr…., potrivit căreia, coroborată de Autorizaţia de construire nr. … (filele 245-247 vol. II), a convenit cu ANL efectuarea de lucrări constând în consolidare şi modificări interioare locuinţe sociale S-P-4E pentru cele două cămine de nefamilişti dobândite de pârâtă prin donaţie, prevăzându-se în mod expres că, la finalizarea lucrărilor, imobilele vor fi preluate de pârâtă.
Prin protocoalele de predare-primire a obiectivului de investiţii înregistrat sub nr. … şi nr. … (filele 248-251 vol. II) ANL a predat Sectorului 3 Bucureşti, prin Consiliul Local, în vederea punerii în funcţiune, exploatării şi administrării, conform legii, a obiectivului de investiţii situat în str. …. Ulterior, Sectorul 3, prin primar, a încheiat contractele de închiriere, între alţii şi cu reclamanţii din cauza de faţă, în actele adiţionale de prelungire arătând în mod expres că acestea se întemeiază pe dispoziţiile Legii nr. 152/1008 cu modificările şi completările ulterioare (ex. fila 153 vol. I).
În consecinţă, deşi aflate în proprietatea privată a subunităţii administrativ teritoriale Sector 3 Bucureşti, acestea au o afectaţiune specială, respectiv locuinţe sociale cărora le sunt aplicabile dispoziţiile Legii nr. 152/1998. Faptul că apartamentele pentru care se solicită încheierea contractelor de vânzare-cumpărare au această destinaţie – de locuinţe sociale pentru tineri, reglementate de Legea nr. 152/1998, este un aspect necontestat de niciuna dintre părţi.
Din corespondenţa purtată cu Ministerul Dezvoltării Regionale şi Turismului a rezultat că problema în discuţie, în ceea ce priveşte reglementarea juridică a imobilelor, a fost dacă are calitate de vânzătoare subunitatea administrativ-teritorială, respectiv Sectorul 3 Bucureşti, ori, unitatea administrativ teritorială, mun. Bucureşti, ori, reglementarea acestei situaţii şi stabilirea calităţii de vânzător se face, potrivit dispoziţiilor menţionate anterior, între cele două Sectorul 3 Bucureşti – Mun. Bucureşti, cu respectarea principiului subrogaţiei reale de drept comun, preţul înlocuind în patrimoniul vânzătorului, valoarea bunului vândut. În consecinţă, dat fiind că cele două construcţii, denumite „cămine de nefamilişti” din Bucureşti, … se află în proprietatea Sectorului 3 Bucureşti, acesta are calitatea de vânzător la care se referă Legea nr. 152/1998 cu modificările ulterioare.
În opinia instanţei aceste aspecte trebuiau lămurite până la acest moment de pârâtă, neexistând un temei legal pentru care să se prevaleze faţă de reclamanţi de faptul că aceasta nu a făcut demersurile necesare, în timp util, pentru clarificarea acestor aspecte, deşi acestea ar fi trebuit stabilite şi rezolvate încă din momentul acceptării donaţiei, decembrie 2001. În consecinţă instanţa apreciază că este neîntemeiat refuzul pârâtei de a încheia contractele de vânzare-cumpărare cu reclamanţii, dat de aceasta în 2008 şi ulterior, respectiv la circa 7 ani de la primirea imobilelor cu titlu de donaţie.
De altfel, faptul că pârâta nu şi-a clarificat până în prezent situaţia juridică a imobilelor reprezintă invocarea propriei culpe, deşi nimănui nu-i este permis să invoce propria culpă pentru a se exonera de obligaţia ce-i incumbă. De altfel, dacă instanţa ar împărtăşi punctul de vedere al pârâtei şi ar accepta că aceasta nu poate vinde în lipsa clarificărilor pe care le reclamă, deşi stăteau în puterea sa, în colaborare cu Consiliul General al mun. Bucureşti, o asemenea poziţie ar încuraja pârâta în poziţia sa de refuz în vinderea locuinţelor, refuz care s-ar putea prelungi fără termen şi care ar priva reclamanţii să beneficieze de prevederile Legii nr. 152/1998, ori, printr-un astfel de comportament s-ar încuraja practic privarea reclamanţilor care îndeplinesc condiţiile legale, de exerciţiul unor drepturi conferite de lege, ceea ce nu poate fi admis.
Pentru motivele expuse, instanţa apreciază că pârâta este în drept să vândă imobilele cu destinaţia de locuinţe sociale ANL, situate în Bucureşti, …, persoanelor care îndeplinesc condiţiile prevăzute de Legea nr. 152/1998 cu modificările şi completările ulterioare (fila 7 vol. I), inclusiv reclamanţilor, având în vedere că pârâta nu a invocat faptul că reclamanţii nu ar îndeplini aceste condiţii.
Cel de-au doilea motiv invocat de pârâtă este că nu s-a stabilit preţul fiecărui apartament în parte, ori potrivit art. 9 alin. 2 lit. d din Legea nr. 152/1998, modificat prin OUG nr. 33/2010, stabilirea valorii de vânzare a locuinţei este în sarcina autorităţii publice locale, pe baza criteriilor indicate în acest text de lege. În consecinţă, pârâta este cea care ar fi trebuit să stabilească preţul apartamentelor, până la acest moment, pe baza criteriilor astfel stabilite, motiv pentru care nu se poate prevala de propria culpă pentru a respinge cererile de vânzare, din moment ce stabilirea preţului este sarcina sa exclusivă.
Astfel cum în mod corect au susţinut reclamanţii şi contrar susţinerilor pârâtei, potrivit dispoziţiilor art. 2 din Ordinul nr. 1298/2010 al Ministrului Dezvoltării Regionale şi Turismului, coroborat de Ordinul nr. 906/28.01.2011 al aceluiaşi Ministru, s-a stabilit concret care este valoarea de înlocuire pe metru pătrat, pentru anul 2010, în cuantum de 407 euro /m.p., pentru anul 2011, în cuantum de 448 euro/ m.p., fiind lipsit de temei faptul că aceste acte normative nu stabilesc preţul pentru locuinţele finisate anterior, din moment ce valoarea de înlocuire se referă la momentul vânzării, data la care preţul vânzării va înlocui bunul în patrimoniul vânzătorului.
Aşa fiind, instanţa apreciază că există criterii pentru stabilirea preţului apartamentelor a căror vânzare se solicită, conform Legii nr. 152/1998, cu Ordinul Ministrului Dezvoltării Regionale şi Turismului menţiona anterior.
Prin concluziile scrise, pârâta a mai arătat şi faptul că în opinia sa, art. 9 alin. 1 din Legea nr. 152/1998 instituie doar o opţiune a autorităţilor publice locale de a vinde titularilor contractelor de închiriere locuinţele repartizate, iar nu un drept al reclamanţilor cu obligaţia corelativă a pârâtei de includere a locuinţelor în circuitul de vânzare-cumpărare, însă, contrar susţinerilor sale, textul menţionat instituie obligaţia autorităţilor publice locale de a vinde în favoarea chiriaşilor locuinţele pe care le deţin. Se observă că, în ceea ce priveşte metodologia de vânzare, Legea nr. 152/1998, cu modificările şi completările ulterioare face trimitere la dispoziţiile Legii nr. 85/1992, art. 9 alin. 2 din Legea nr. 152/1998 prevăzând expres: „vânzarea locuinţelor prevăzute la alin. (1) se face conform prevederilor Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată, cu modificările şi completările ulterioare, şi ale prezentei legi, cu respectarea următoarelor condiţii obligatorii” prevăzute de Legea nr. 152/1998.
Obligaţia, de natură legală, a pârâtei de a vinde este prevăzută, în art. 1 alin. 1 din Legea nr. 85/1992, republicată, „Locuinţele construite din fondurile statului pot fi cumpărate de titularii contractelor de închiriere (…), în condiţiile Decretului-lege nr. 61/1990 privind vânzarea de locuinţe construite din fondurile statului către populaţie, şi ale prezentei legi”, precum şi în art. 5 alin. 2 din Decretul-lege nr. 61/1990, care se citeşte după cum urmează: „Locuinţele ocupate de chiriaşi se pot vinde numai acestora, pe baza cererilor adresate direct unităţilor specializate în vânzarea locuinţelor”.
De asemenea, prin Decizia pronunţată în Recursul în Interesul Legii nr. 5 din 21 ianuarie 2008, obligatorie conform art. 329 alin. 3 din Codul de procedură civilă, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a stabilit că: „Dispoziţiile Legii nr. 85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat, republicată, sunt aplicabile şi în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ”, legea instituind o obligaţie de vânzare a acestor imobile, în raport cu natura obiectului, in rem (locuinţă construită din fondurile unităţilor economice sau bugetare, până la data intrării în vigoare a legii).
În consecinţă, având în vedere dispoziţiile sus-citate, aceeaşi obligaţie de vânzare instituită în sarcina autorităţilor publice locale subzistă şi în temeiul art. 9 alin. 1 din Legea nr. 152/1998, constituind practic o excepţie legală de la principiul dreptului de dispoziţie al proprietarului asupra bunului său.
Pentru motivele expuse instanţa urmează să admită acţiunea şi să oblige pârâta ca, prin organele sale executive şi deliberative, să vândă fiecărui reclamant locuinţa deţinută de fiecare dintre aceştia cu titlu de chirie în Bucureşti, …, conform Legii nr. 152/1998 cu modificările şi completările ulterioare şi, în temeiul art. 274 din Codul de procedură civilă, respectând principiul disponibilităţii, va lua act că reclamanţii nu au solicitat cheltuieli de judecată.
Având în vedere dispoziţiile art. 93 coroborate de art. 114 alin. 5 din Codul de procedură civilă, prezenta hotărâre urmează a se comunica un singur exemplar pentru reclamanţi, pe numele mandatarului lor, respectiv dl. A.C., la sediul Cabinetului Individual de Avocaţi „A.C.”, din Bucureşti,… şi un exemplar pârâtei.
