Deliberând asupra cauzei civile de faţă constată următoarele:
Prin acţiunea înregistrată pe rolul Judecătoriei Ploieşti la nr. 11259/281/2015 reclamantul VVV a chemat în judecată pe pârâta CN YYYSA, solicitând instanţei ca prin hotărârea ce o va pronunţa să dispună obligarea pârâtei la vânzarea locuinţei situată în com. XXX, jud. Prahova, cu nr. de inventar UUU din lista locuinţelor CFR de serviciu cu suprafaţa de 60 mp. prevăzută în „fişa suprafeţei locative închiriate”, şi terenul în suprafaţă de 200 mp. curţi /grădini.
În motivarea acţiunii, reclamantul a arătat că la data de 28.04.2011 i s-a atribuit cu chirie locuinţa situată în com. XXX, contract de închiriere reînnoit iar la data de 17.04.2015, locuinţă pe care o foloseşte împreună cu familia sa formată din soţie si 2 copii, având o durată de 5 ani, respectiv 02.04.2015 – 02.04.2012, locuinţă care are regimul juridic a unei locuinţe de serviciu şi la care a efectuat o serie de îmbunătăţiri cu acordul pârâtei, fiind cuprinsă în lista cu propunerile pentru vânzare a locuinţelor pentru a fi aprobate în Consiliul de administraţie, dându-se posibilitatea prin Hotărârea nr. 66/2003 de către Directorul General al CN YYY SA de a fi cumpărate locuinţele de serviciu construite din fondurile statului în condiţiile prevăzute de lege, în cauză fiind îndeplinite disp. art.7 alin.8 din Legea nr.85/1996, fiind nevoit să promoveze prezenta cerere de chemare în judecată cât timp cererii sale de cumpărare adresată pârâtei nu i s-a dat până în prezent niciun răspuns.
La data de 15.06.2015 pârâta a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată, motivându-se că, potrivit statutului companiei, atribuţiile cu privire la vânzarea bunurilor aflate în patrimoniul acesteia revin în exclusivitate Consiliului de Administraţie care nu s-a pronunţat încă asupra propunerii comisiei de locuinţe.
La data de 04.08.2015 reclamantul a depus răspuns la întâmpinare prin care a solicitat admiterea acţiunii astfel cum a fost formulată, întrucât cererea de cumpărare a locuinţei a formulat-o în anul 2011, dată de la care Consiliul de Administraţie avea timp suficient să se pronunţe asupra acestei cereri, pasivitate care l-a determinat să solicite chemarea pârâtei în judecată.
După administrarea probei cu acte, prin sentinţa civilă nr. 12182/28.10.2015, Judecătoria Ploieşti a admis acţiunea, sens în care a obligat pârâta la vânzarea locuinţei situată în com XXX, jud. Prahova, nr. inventar UUU din lista locuințelor CFR de serviciu cu suprafața de 60 mp şi teren în suprafața de 200 mp reprezentând curți/grădini.
Pentru a pronunţa această sentinţă, instanţa de fond a reţinut că în baza contractului de închiriere nr. 294 din 17.04.2015, reclamantul este beneficiarul imobilului sus menţionat proprietatea pârâtei, acesta desfăşurându-şi activitatea în cadrul societăţii pârâte, iar prin decizia nr. 66/29.11.2003 a Directorului General al CN YYYSA, a fost dată în posibilitatea cumpărării locuinţelor de serviciu construite din fondurile statului în condiţiile prevăzute de lege, iar în cauză locuinţa este de serviciu şi nu de intervenţie, nefiind ca atare exclusă de la vânzare, fiind astfel îndeplinite cerinţele art. 7 din Legea nr.85/1992 având în vedere si dispoziţiile Deciziei nr. 5/2008 pronunţată de ICCJ în recurs în interesul legii.
Împotriva acestei sentinţe a declarat apel pârâta, criticând soluţia pentru nelegalitate şi netemeinicie, solicitând admiterea apelului şi schimbarea în tot a sentinţei atacate în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată, susţinându-se că hotărârea a fost pronunţată cu încălcarea art. 1 din primul Protocol din CEDO conform căruia nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale Dreptului internaţional, mai ales că modul de administrare şi eventuala înstrăinare a acestor locuinţe se vor stabili de Consiliile de Administraţie, respectiv de conducerile unităţilor, fiind ca atare un drept de dispoziţie al societăţii pârâte.
Primindu-se dosarul la Tribunalul Prahova, cauza a fost înregistrată la nr. 11259/281/ 2015 la data de 03.02.2016.
La data de 02.03.2016 intimatul a depus întâmpinare prin care a solicitat respingerea apelului ca nefondat şi înlăturarea motivelor invocate de către apelantă, nefiind încălcat art.1 din primul protocol al CEDO ci dimpotrivă, hotărârea a fost pronunţată cu respectarea art. 7 din legea nr.85/1992, fiind incidentă în cauză şi Decizia nr.5/2008 a ICCJ.
Tribunalul, examinând sentinţa atacată în raport de situaţia de fapt reţinută, de criticile formulate de textele de lege aplicabile, constată că apelul este nefondat, având în vedere următoarele considerente
Potrivit contractelor de închiriere nr. 120/28.04.2011, nr. 243/03.04.2013, nr. 294/ 17.04.2015, reclamantul VVV, salariat la Unitatea SRCF Bucureşti – Divizia Instalaţii, Serviciul Tehnico Economic, funcţia contabil, a închiriat de la Compania Naţională CN CFR SA imobilul cu destinaţie de locuinţă de serviciu situat în XXX, jud. Prahova, nr. UUU din lista locuinţelor CFR, având suprafaţa de 60 mp. şi teren curţi grădini de 200 mp. durata închirierii fiind până la data de 02.04.2020, reclamantul formulând de la data închirierii şi până în prezent mai multe cereri prin care a solicitat cumpărarea locuinţei sus menţionate, cereri în urma cărora i s-a comunicat că locuinţa pe care o deţine a fost cuprinsă în lista cu propunerile de vânzare a locuinţelor pentru a fi aprobate în Consiliul de Administraţie, însă până în prezent nu s-a obţinut o asemenea aprobare, locuinţă la care de-a lungul timpului reclamantul a efectuat o serie de lucrări de reparaţii, amenajare şi racordare la sistemul de electrificare, apă şi canalizare cu acordul pârâtei, astfel cum se menţionează în adresa nr. 12/69/2011.
Art. 7 din Legea nr.85/1992, prevede că locuinţele construite din fondurile unităţilor economice sau bugetare până la data intrării în vigoare a legii, altele decât locuinţele de intervenţie, vor fi vândute titularilor contractelor de închiriere la cererea acestora cu plata integrală a preţului în condiţiile Decretului lege nr.61/1990 şi ale Legii nr.85/1992.
Prin decizia nr.5/2008 pronunţată de ICCJ în recurs în interesul legii s-a statuat că dispoziţiile Legii nr.85/1992 privind vânzarea de locuinţe şi spaţii cu altă destinaţie construite din fondurile statului şi din fondurile unităţilor economice sau bugetare de stat sunt aplicabile şi în cazul contractelor de închiriere încheiate după data intrării în vigoare a acestui act normativ.
Aşadar, din analiza actelor şi lucrărilor dosarului reiese că reclamantul a închiriat de la pârâtă un imobil cu destinaţie de locuinţă de serviciu situată în XXX cu nr. de inventar UUU din lista locuinţelor CFR, reclamantul îndeplinind funcţia de contabil în cadrul CN CFR SA, efectuând la imobil o serie de lucrări de reparaţii, amenajare şi racordare la sistemul de electrificare, apă şi canalizare cu acordul pârâtei, formulând mai multe cereri de cumpărare a acestei locuinţe în temeiul Legii nr.85/1992, comunicându-i-se însă că această locuinţă a fost cuprinsă în lista cu propunerile de vânzare a locuinţelor pentru a fi aprobate de Consiliul de Administraţie, fără să se obţină până în prezent o asemenea aprobare.
Ca atare, atât timp cât locuinţa închiriată de către reclamant aparţine în proprietate CN CFR SA Bucureşti, având destinaţia de locuinţă de serviciu astfel cum se menţionează în mod expres în cuprinsul contractului de închiriere, iar reclamantul şi-a exprimat în mod expres intenţia de a cumpăra această locuinţă prin formularea unei cereri în acest sens, înseamnă că pârâtei îi revine obligaţia de a vinde reclamantului această locuinţă, obligaţie care reiese indubitabil din cuprinsul textului de lege care prevede că asemenea locuinţe vor fi vândute chiriaşilor care formulează cereri în acest sens, instituind astfel obligaţia şi nicidecum facultatea pentru pârâtă de a înstrăina asemenea locuinţe, în caz contrar legiuitorul, dacă ar fi dorit să acorde numai o facultate pârâtei de a înstrăina asemenea locuinţe, ar fi însemnat să folosească expresia „vor putea fi vândute”.
De altfel, din interpretarea Legii nr.85/1992 reiese că operaţiunea cumpărării locuinţelor de serviciu este opţională, în timp ce pentru unitatea care deţine asemenea locuinţe, în condiţiile în care chiriaşul îşi exprimă în mod expres opţiunea de a cumpăra locuinţa de serviciu, vânzarea este obligatorie.
Astfel în mod corect instanţa de fond a admis acţiunea şi a dispus obligarea pârâtei la vânzarea locuinţei în litigiu către reclamant, situată în com. XXX, jud. Prahova, nr. inventar UUU din lista locuinţelor CFR de serviciu cu suprafaţa de 60 mp. şi terenul în suprafaţă de 200 mp., reprezentând curţi – grădini, fiind îndeplinite cerinţele art.7 din legea nr.85/1992.
Criticile apelantei în sensul că hotărârea ar fi fost pronunţată cu încălcarea art. 1 din primul Protocol din CEDO conform căruia nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru o cauză de utilitate publică şi în condiţiile prevăzute de lege şi de principiile generale ale Dreptului internaţional, modul de administrare şi eventuala înstrăinare a acestor locuinţe urmând a se stabili de Consiliile de Administraţie, respectiv de conducerile unităţilor, fiind un drept de dispoziţie al societăţii pârâte, sunt neîntemeiate întrucât, prin impunerea vânzării nu se aduce atingere în niciun caz dreptului de proprietate al pârâtei, în condiţiile în care imobilul în litigiu a fost afectat de această obligaţie legală, constând în vânzarea sa la cererea chiriaşului, obligaţie cunoscută şi previzibilă, aspect ce reiese şi din împrejurarea că pârâta şi-a şi exprimat acordul cu privire la efectuarea unor lucrări de îmbunătăţiri de către reclamant.
Or, în condiţiile în care prin Legea nr. 85/1992 s-a statuat obligaţia unităţilor economice sau bugetare de stat de a vinde titularilor contractelor de închiriere la cererea acestora locuinţele, altele decât cele de intervenţie, iar în cauză locuinţa în litigiu nu este exceptată de la vânzare, încadrându-se în categoria locuinţelor de serviciu susceptibile de a fi vândute la cererea chiriaşului, şi nicidecum nu se încadrează în categoria locuinţelor de intervenţie, iar reclamantul şi-a exprimat expres opţiunea de a cumpăra locuinţa formulând mai multe cereri în acest sens, înseamnă că, în temeiul legii care reglementează în mod expres o asemenea situaţie, pârâta are obligaţia de a respecta sarcina ce-i revine constând în efectuarea operaţiunii de vânzare, operaţiune care este obligatorie la cererea reclamantului de a cumpăra, cerere care este opţională, devenind în speţă o cerere expres materializată prin întocmirea unui înscris semnat de către reclamant în acest sens, situaţie în care nu se poate susţine că se aduce atingere vreunui drept al pârâtei, inclusiv cel de proprietate, aceasta din urmă obţinând de altfel c./ valoarea locuinţei în schimbul înstrăinării acesteia.
Prin urmare, tribunalul în raport de aceste considerente, constatând că hotărârea instanţei de fond nu este lovită de niciun motiv de nelegalitate sau netemeinicie, în baza art.480 cod civil, va respinge apelul ca nefondat şi va lua cat că nu se solicită cheltuieli de judecată.
