În situaţia vânzării după greutate se impune cântărirea mărfii pentru producerea efectelor specifice contractului de vânzare-cumpărare. Altfel spus, dreptul de proprietate şi riscurile se transmit la momentul cântăririi mărfii vândute. Astfel, câtă vreme marfa nu a fost cântărită de ambele părţi la momentul încărcării acesteia, nu se poate reţine că a existat un acord de voinţă la acel moment al cântăririi. Cum de această operaţiune depinde însăşi transmiterea dreptului de proprietate, instanţa apreciază că o clauză prin care este permisă cântărirea mărfii de o singură parte este nulă, întrucât ar fi afectat un element esenţial al contractului de vânzare-cumpărare, şi anume preţul contratului ce nu este stabilit decât la momentul cântăririi. În concluzie, nu se poate admite ca stabilirea preţului contractului să depindă exclusiv de voinţa şi de conduita unei singure părţi, întrucât aceasta ar echivala cu lipsa acordului de voinţă în acest sens.
Judecătoria Bistriţa – Secţia civilă, Sentinţa civilă nr. 1076/2011
Prin cererea înregistrată reclamanta S a chemat în judecată pe pârâta M, solicitând instanţei să o oblige pe pârâtă la plata sumei de 31.512,95 lei reprezentând rest de plată factură achitată parţial, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, s-a arătat că în urma unui contract comercial, reclamanta a livrat pârâtei bunuri ce au fot facturate prin factura nr. 3152/25.04.2008. Ulterior, analizând avizele de însoţire a mărfurilor şi bonurile de cântar în care se evidenţiază potrivit art. 4.1 din Contract cantitatea mărfurilor livrate, s-a constat o diferenţă care a fost stornată din factura iniţială (prin factura storno nr. 3406 din 20.05.2008 – ataşată). Ambele facturi au fost comunicate prin fax.
Reclamanta susţine că debitul a fost achitat parţial, rămânând de achitat suma de 31.512,95 pe care pârâta refuză să o achite, în ciuda demersurilor făcute de reclamantă conform disp. art. 7201 C.pr.civ.
Se mai arată că susţinerile pârâtei cu ocazia concilierii nu pot fi primite întrucât calculul „matematic” ce se invocă nu are nici o legătură cu cauza, fiind efectuat raportat la nişte sortimente de metal ce nu formează obiectul contractului dintre părţi.
În drept, s-a invocat disp. art. 969, 970 şi urm. art. 1073, art. 1074 şi urm., art. 1084 şi urm. Cod civil, art. 7203 şi urm. C.pr.civ.
Legal citată, pârâta M a formulat întâmpinare, prin care a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În motivare, s-a arătat că reclamanta a emis factura nr. 3152 la data de 25.04.2008 pentru cantitatea de 240.000 kg tablă deşi la data respectivă nu începuse livrarea efectivă a produselor comandate, deci marfa nu fusese cântărită, iar pârâta nu avea cum să cunoască greutatea efectivă a mărfii livrate.
La sosirea mărfii s-a constatat de către Comisia de recepţie a pârâtei M că existau diferenţe între greutatea înscrisă pe avizele de însoţire a mărfii şi cea înscrisă pe bonurile de cântărire aferente, iar unele dintre notele de cântar nu purtau semnătura şi ştampila persoanelor autorizate, ceea ce a creat dubii legate de cantitatea efectiv livrată.
Având în vere cele mai sus arătate, comisia de recepţie a întocmit câte o notă de recepţie pentru fiecare transport efectuat unde a fost înscrisă greutatea reală a produselor recepţionate pe baza calcului greutăţii fiecărei coli de tablă în funcţie de dimensiuni, cu ajutorul indicelui de greutate specifică a materialului.
La data primirii mărfii (între 30.04.2008 şi 07.05.2008), pârâta a comunicat reprezentanţilor reclamantei faptul că nu corespund cantităţile înscrise în avize cu cele faptice şi nici specificaţiile transmise. Ulterior acestor discuţii, a fost recunoscută o lipsă de 4127 kg stornată cu factura nr. 3406/20.05.2008, rămânând o diferenţă de 9.808 kg care a fost facturată însă nu a fost livrată.
Se mai arată că pârâta a depus eforturi pentru a rezolva pe cale amiabilă situaţia creată şi s-a prezentat la conciliere directă, însă reclamanta şi-a menţinut poziţia cu rea credinţă, astfel că nu s-a ajuns la un acord.
Analizând actele şi lucrările dosarului, instanţa reţine următoarele :
Astfel, între părţi s-au derulat raporturi comerciale în baza contractului de vânzare-cumpărare nr. 161 din 31.20.2007. Obiectul contractului îl constituia vânzarea unei cantităţi de aproximativ tablă overrolling.
Susţinerile reclamantei sunt în sensul că a livrat cantitatea de 235.873 kg tablă overrolling diferite dimensiuni către pârâtă, în vreme ce pârâta susţine că a recepţionat o cantitate de 226.065 kg tablă. Prin urmare, în litigiu se află contravaloarea unei cantităţi de 9808 kg. pe care pârâta susţine că nu le-a primit de la reclamantă. Într-adevăr, pârâta probează faptul că a comunicat reclamantei faptul că nu a recepţionat decât o cantitate de 226.065 kg tablă (vezi filele 106-114).
În speţă, instanţa constată că marfa a fost cântărită la sediul reclamantei vânzătoare, în lipsa oricărui reprezentant al pârâtei cumpărătoare, bonurile de cântărire fiind emise de reprezentanţii reclamantei vânzătoare. Reclamanta invocă faptul că această procedură a fost agreată prin convenţia părţilor (vezi pct. 4.1 din contract – fila 18). Pârâta cumpărătoare susţine că la recepţia mărfii de către reprezentantul său, verificările acestuia bazate pe aplicarea unei metode de calcul a fiecărei foi de tablă au relevat faptul că tabla livrată avea cu 9.808 kg mai puţin decât pretinde reclamanta vânzătoare.
Instanţa constată că în cauză avem de-a face cu o varietate aparte de vânzare, respectiv vânzarea după greutate, situaţie în care se impune cântărirea mărfii pentru producerea efectelor specifice contractului de vânzare-cumpărare. Altfel spus, dreptul de proprietate şi riscurile se transmit la momentul cântăririi mărfii vândute. Însă, aşa cum s-a arătat anterior, marfa nu a fost cântărită de ambele părţi la momentul încărcării mărfii, astfel că nu se poate reţine că a existat un acord de voinţă la cântărire. Cum de această operaţiune depinde însăşi transmiterea dreptului de proprietate, instanţa apreciază că o clauză prin care este permisă cântărirea mărfii de o singură parte este nulă, întrucât ar fi afectat un element esenţial al contractului de vânzare-cumpărare, şi anume preţul contratului ce nu este stabilit decât la momentul cântăririi. În concluzie, nu se poate admite ca stabilirea preţului contractului să depindă exclusiv de voinţa şi de conduita unei singure părţi, întrucât aceasta ar echivala cu lipsa acordului de voinţă în acest sens.
În acest context se pune întrebarea : Care este în mod real cantitatea de tablă livrată pârâtei (235.873 kg sau 226.065 kg.)? În acest sens, instanţa va înlătura bonurile de cântărire întocmite de reclamanta vânzătoare, întrucât acestea puteau fi înscrisuri întocmite pro causa, dar nici declaraţia martorului de la fila 161 nu poate fi apreciată ca decisivă, câtă vreme martorul este anagajat al pârâtei cumpărătoare. Însă, din lucrarea de specialitate depusă în probaţiune (fila 103), instanţa reţine că utilizarea în calcularea cantităţii livrate a unei densităţi de 7,85 g/cm3 este corectă, astfel că va deduce pe cale de prezumţie simplă că a fost livrată o cantitate de 226.065 kg.
Faţă de cele expuse, va fi respinsă cererea reclamantei ca nefondată, fiind respins în consecinţă şi capătul de cerere privind obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.
