Procedura somaţiei de plată, reglementată de dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, are un caracter special, competenţa de soluţionare a cererii aparţinând tribunalului, chiar dacă părţile au stabilit o clauză compromisorie.
(Decizia nr. 1255 din 7 octombrie 2002 – Secţia a Vl-a comercială)
Prin Sentinţa civilă nr. 9784 din 3.12.2001, Tribunalul Bucureşti – Secţia comercială a respins excepţia de necompetenţă generală a instanţelor judecătoreşti şi a admis cererea formulată de creditoarea S.C. “C.” S.R.L. împotriva debitoarei S.C. “A.” S.R.L.
A emis somaţie de plată până la concurenţa sumei de 5.964 USD, echivalentul în lei la data efectuării plăţii la cursul BNR, cu cheltuieli de judecată.
împotriva acestei sentinţe s-a formulat acţiune în anulare, soluţionată de aceeaşi instanţă, prin Sentinţa civilă nr. 4901 din 4.04.2002, în sensul respingerii acţiunii ca neîntemeiată.
Debitoarea a declarat recurs, motivat de faptul că instanţa de fond, în mod greşit, a reţinut că în speţă clauza compromisorie, convenită prin art. 20 alin. 2 din contractul de antrepriză, nu îşi găseşte aplicabilitatea, având în vedere că dispoziţiile art. 340 din se referă la un proces.
Curtea apreciază că recursul este nefondat, având în vedere natura juridică a somaţiei de plată – o formă de silită a creanţelor certe -, situaţie în care dispoziţiile art. 1 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001 contravin dispoziţiilor art. 331 din Codul de procedură civilă. Potrivit art. 2 din Ordonanţa Guvernului nr. 5/2001, aceste cereri se depun la tribunal.
De altfel, cererea creditoarei se întemeiază pe înscrisul intitulat proces-verbal de conciliere, şi nu pe contractul de antrepriză, în care s-a prevăzut clauza compromisorie.
