În motivarea cererii, s-au arătat, în esenţă, următoarele:
Reclamantul şi vărul său, chematul în garanţie A. I., sunt moştenitorii lui A. I., întemeietorul Fabricii de Postav şi Lână Pieptănată A. I. SA. Fabrica a fost naţionalizată în baza Legii nr. 119/1948, după naţionalizare fiind denumită P.. După 1989, Tesătoria P. s-a transformat în SC P. SA, fabrică cu capital integral de stat. În 2003, întreprinderea s-a divizat în SC W. SRL şi SC P. SA., prima dintre societăţi preluând 39,97 % din activele SC P. SA, respectiv terenuri, clădiri şi utilaje, în total 26 438, 74 mp.
În anul 2006, Tribunalul Bacău a dispus deschiderea procedurii falimentului pentru pârâta SC P. SA, moment la care pârâta deţinea în patrimoniul său o suprafaţă de 80969 mp, în cotă exclusivă şi 163 mp, în cotă indiviză, din bunul revendicat.
Deşi se cunoştea faptul că moştenitorii familiei I. au formulat notificare în baza Legii nr. 10/2001, AVAS a organizat o vânzare la licitaţie publică a activelor P. SA, în urma căreia pârâta S.C. „A & R” S.R.L a adjudecat suprafaţa de 54692, 15 mp teren pe care se aflau edificate construcţii speciale.
Chematul în garanţie I. A. şi-a arogat de-a lungul timpului calitatea de moştenitor unic al defuncţilor C., A. şi I. I. şi a făcut demersuri pentru restituirea în natură a fostei ţesătorii I.. Acesta a refuzat să fie mandatarul vărului său şi al mamei sale, în cadrul procedurii de restituire a imobilelor naţionalizate, şi , deşi ştia de existenţa acestora, la notificările formulate a ataşat mai multe declaraţii prin care afirma că este unicul moştenitor al familiei I..
Pe de altă parte, reclamantul a adresat SC P. SA notificarea nr. 86/13.08.2001, notificarea fiind soluţionată în sensul respingerii cererii de restituire în natură şi a capătului de cerere subsidiar privind despăgubirile şi a declinat competenţa de soluţionare a notificării.
Reclamantul a reiterat notificarea în 2005, iar pârâta i-a răspuns în sensul că s-a pronunţat asupra notificării, adresa de răspuns fiind contestată în instanţă de către reclamant, însă contestaţia a fost respinsă irevocabil pentru lipsa calităţii procesuale pasive a pârâtei.
De-asemenea, în cursul anului 2001, reclamantul a adresat mai multe notificări către AVAS.
Imobilul în litigiu a fost preluat abuziv, nefiind respectate nici măcar prevederile Legii nr. 119/1948, care la rândul ei încălca din 1948 şi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, iar autorul reclamantului nu a primit nicio despăgubire. Ca atare, acesta poate fi restituit în natură.
În drept, au fost invocate dispoziţiile art. 480, 481 c.civ.
La cerere au fost ataşate înscrisuri, în copie.
Cererea este legal scutită de plata taxelor judiciare şi a timbrului judiciar.
Pârâtul S.C. „A & R” S.R.L., a formulat întâmpinare, prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, iar pe fond a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
În susţinerea acestei excepţii, s-a arătat acţiunea nu poate fi primită faţă de Decizia nr. 33/2008, care statuează cu privire la aplicarea prioritară a legii nr. 10/2001, precum şi în raport de dispoziţiile Legii nr. 10/2001, care prevede că imobilele evidenţiate în patrimoniul unei privatizate, persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri şi nu la restituirea în natură a imobilului.
De-asemenea, având în vedere că reclamantul şi vărul său, A. I. nu au dezbătut succesiunea bunicului lor, A. I., iar bunurile revendicate sunt indiviziune, acţiunea este inadmisibilă, fiind încălcat principiul unanimităţii.
Mai arată pârâta că reclamantul nu critică în nici un fel dispoziţiile Legii nr. 10/2001 în raport cu CEDO, iar admiterea acţiunii ar duce la încălcarea securităţii raporturilor juridice.
Pârâta a mai invocat excepţia lipsei calităţii sale procesuale pasive, precum şi a lipsei de obiect, iar pe fondul cauzei a arătat că acţiunea este netemeinică, deoarece reclamantul nu face în nici un mod dovada faptului că autorul său a fost singurul acţionar al fabricii I.. De-asemenea, pârâta are un titlu preferabil, constând în procesul verbal nr. 496/12.07.2006 încheiat cu AVAS Bucureşti.
Aceeaşi pârâtă a formulat cerere de chemare în garanţie a AVAS şi lui I. A..
Prin cererea formulată în contradictoriu cu AVAS, s-a solicitat obligarea acesteia la restituirea preţului plătit la achiziţionarea imobilului în litigiu proporţional cu măsura admiterii acţiunii, şi la plata cu titlu de daune interese a sporului de valoare al imobilului, pentru perioada cuprinsă între momentul adjudecării la licitaţie publică şi momentul evingerii, cu cheltuieli de judecată.
În contradictoriu cu chematul în garanţie I. A., pârâta a cerut obligarea acestuia la returnarea sumei de 450.000 euro, conform art. 4.4 din contractul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. 1463/2007, prin care chematul în garanţie a vândut drepturile litigioase din dosarul nr. 2988/2002, ce privea imobilul în litigiu. Se solicită obligarea chematului în garanţie la plata cheltuielilor de judecată.
Pârâta S.C. “W.” S.R.L a formulat la rândul ei întâmpinare, prin care a invocat inadmisibilitatea acţiunii, pe considerentul că imobilul revendicat este în indiviziune, astfel încât acţiunea trebuia introdusă de către toţi moştenitorii, precum şi faţă de existenţa legii speciale, nr. 10/2001, care este aplicabilă în speţă, conform Deciziei nr. 60/2007. Pârâta a mai invocat excepţia lipsei calităţii de proprietar a reclamantului, care nu a depus la dosarul cauzei nici un act de proprietate pentru imobilul în litigiu.
De-asemenea, pârâta a formulat cerere de chemare în garanţie a AVAS şi a SIF Moldova, prin care a solicitat obligarea chematelor în garanţie la plata de despăgubiri proporţional cu admiterea acţiunii, precum de daune interese reprezentând sporul de valoare al imobilului revendicat, calculat la momentul evingerii pârâtei, cu cheltuieli de judecată.
În motivare, s-a arătat, în esenţă, că, urmare a privatizării SC P. SA, SIF Moldova SA a devenit acţionar al SC P. SA, în proporţie de 39, 97 %. Prin divizarea pârâtei SC P. SA şi a înfiinţării SC W.” S.R.L, aceasta din urmă a cumpărat acţiunile SAIF Moldova.
Chematul în garanţie I. A. a formulat întâmpinare, prin care a invocat, de-asemenea, excepţia inadmisibilităţii acţiunii în raport de Decizia nr. 33/2008 şi de faptul că imobilul a fost înstrăinat cu respectarea dispoziţiilor legale, astfel încât nu se mai poate restitui în natură.
Se mai arată că reclamantul a urmat procedura administrativă şi judiciară prevăzută de Legea nr. 10/2001, iar demersurile acestuia au rămas fără rezultat favorabil. Astfel, contestaţia formulată de reclamant împotriva dispoziţiei emise de SC P. Sa a fost respinsă irevocabil, ca şi cererile de intervenţie formulate de către reclamant şi mama sa, în dosarul nr. 5758/2001 al Tribunalului Bacău, dosar în care chematul în garanţie a fost reclamant şi care a fost soluţionat irevocabil în sensul că a fost obligat AVAS să propună despăgubiri pentru cota de 2/3 din valoarea „Ţesătoria Bacău”.
Pârâta AVAS a formulat întâmpinare prin care a invocat excepţia inadmisibilităţii acţiunii, pentru aceleaşi considerente ca şi cele invocate de ceilalţi pârâţi, iar pe fond s-a solicitat respingerea acţiunii ca neîntemeiată.
Pârâta-chemată în garanţie AVAS a formulat întâmpinare la cererile de chemare în garanţie formulate de SC „A&R” SRL şi SC W. SRL, solicitând respingerea acestora ca neîntemeiate.
Chemata în garanţie SIF Moldova SA a formulat, la rândul ei, cerere de chemare în garanţie a AVAS şi a Statului Român, reprezentat prin AVAS, arătând, în esenţă, că acţiunile pe care le-a deţinut la SC P. SA au fost primite de la AVAS, astfel încât aceasta trebuie să răspundă pentru evicţiune şi pentru daune.
De-asemenea, a formulat întâmpinare la cererea de chemare în garanţie formulată de pârâta SC W. SRL, prin care a invocat excepţia lipsei calităţii de reprezentant a apărătorului pârâtei, excepţia tardivităţii cererii de chemare în garanţie şi excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SIF MOLDOVA SA.
Reclamantul a formulat la dosar note scrise prin care a solicitat respingerea excepţiilor invocate de pârâţi. Astfel, în ceea ce priveşte excepţia inadmisibilităţii, sub cele patru aspecte invocate de către pârâta SC „A&R” SRL, s-a arătat, în esenţă, că acţiunea nu se circumscrie sferei de aplicare a Deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ, deoarece notificarea reclamantului nu a fost soluţionată nici până în prezent, iar dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, deoarece acest text de lege priveşte ipoteza restituirii în natură în cadrul procedurii prevăzute de Legea nr. 10/2001, iar nu în cadrul acţiunii în revendicare . În ceea ce priveşte încălcarea regulii unanimităţii, se invocă decizia CEDO în cauza „Lupaş c. României”, precum şi faptul că I. A. nu ar avea interes să formuleze acţiune în revendicare. Contrar susţinerilor pârâtei, mai arată reclamantul că nu a epuizat fără rezultat procedura specială a Legii nr. 10/2001, astfel încât nu se poate considera că prezenta acţiune ar reprezenta un demers abuziv, efectuat după respingerea notificării.
Cu privire la excepţia lipsei calităţii procesuale pasive a SC „A&R” SRL, se solicită respingerea acesteia, întrucât această societate este deţinătoarea în prezent a unei fracţiuni din patrimoniul fostei fabrici I..
Reclamantul a mai solicitat respingerea excepţiei lipsei de obiect a acţiunii, precum şi a excepţiei inadmisibilităţii invocată de chematul în garanţie I. A., pentru considerentele arătat mai sus.
Prin încheierea din data de 13.05.2009, instanţa a suspendat judecata cauzei, conform art. 244, pct. 1 c.pr.civ., până la soluţionarea irevocabilă a dosarului nr. 2988/32/2002 al Curţii de Apel Bacău.
Cauza a fost repusă pe rol la termenul de judecată din 28.04.2010, când instanţa a pus în discuţia părţilor şi a rămas în pronunţarea cu privire la excepţia inadmisibilităţii, apreciind că trebuie soluţionată cu prioritate faţă de celelalte excepţii şi faţă de fondul cauzei, conform art. 137, al. 2 c.pr.civ.
Analizând excepţia inadmisibilităţii cererii, instanţa reţine că excepţia a fost invocată de către pârâţii S.C. „A & R” S.R.L., S.C. „W.” S.R.L. şi A.V.A.S., precum şi de către chematul în garanţie I. A., în susţinerea acesteia fiind invocate , în esenţă, Decizia nr. 33/2008 pronunţată de ÎCCJ în interesul legii, dispoziţiile art. 29 din Legea nr. 10/2001 şi încălcarea regulii unanimităţii aplicabilă, conform jurisprudenţei consacrate, în materia revendicării.
În ceea priveşte inadmisibilitatea acţiunii, ca urmare a pronunţării deciziei nr. 33/2008 a ÎCCJ, instanţa constată că s-au invocat ambele teze dezbătute în cuprinsul deciziei, respectiv opţiunea între procedura specială a Legii nr. 10/2001 şi dreptul comun reprezentat de acţiunea în revendicare, precum şi conflictul dintre Legea nr. 10/2001 şi CEDO, ce s-ar naşte prin încălcarea art. 6 din CEDO, în cazul respingerii acţiunii în revendicare ca inadmisibilă.
Deşi decizia sus-amintită nu a tranşat într-un mod neechivoc problema admisibilităţii acţiunilor în revendicare, neputând fi aplicată direct în numeroase situaţii de speţă, în cauză teza I din decizie este pe deplin aplicabilă şi obligatorie conform art. 329, al. 3 c.pr.civ., ÎCCJ statuând în mod clar că, în aplicarea regulii electa una via, persoanele care au utilizat procedura Legii nr. 10/2001 nu mai pot exercita, ulterior, acţiuni în revendicare.
Or, în speţă, reclamantul a uzitat de procedura specială Legii nr. 10/2001, iar susţinerile sale, în sensul că acţiunea este admisibilă deoarece procedura este pendinte la AVAS, nefiind finalizată până în prezent, nu prezintă relevanţă, întrucât în considerentele deciziei nu se face distincţie, după cum procedura legii nr. 10/2001 a fost sau nu epuizată.
Referitor la al doilea aspect din Decizia nr. 33/2008, instanţa constată că ÎCCJ a hotărât că aplicarea altor dispoziţii legale decât cele ale legii speciale, atunci când acestea din urmă sunt contrare Convenţiei, trebuie să se facă fără a se aduce atingere drepturilor apărate de Convenţie aparţinând altor persoane.
Sub acest aspect se pune problema dacă, în speţă, imperativul urmării cu prioritate a procedurii legii nr. 10/2001 este de natură să-i încalce reclamantului dreptul de acces la justiţie prevăzut de art. 6 din CEDO, iar în caz afirmativ, dacă nu se încalcă, prin admiterea acţiunii în revendicare, principiul securităţii raporturilor juridice, prin lezarea drepturilor pârâtelor (aceasta fiind de fapt o problemă de fond, de temeinicie a acţiunii în revendicare).
Reclamantul susţine că nu are alt mijloc de valorificare a dreptului său de proprietate şi că admiterea excepţiei ar încălca atât art. 6 din CEDO cât şi art. 1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO.
Instanţa apreciază că admiterea excepţiei inadmisibilităţii nu încalcă art. 6 din CEDO; prin prisma dreptului de acces la justiţie, deoarece, promovarea prezentei acţiuni nu reprezintă singura cale procedurală pe care o are reclamantul pentru a-şi valorifica drepturile. Astfel, întrucât notificarea depusă la AVAS nu a fost încă soluţionată, fiind într-adevăr încălcat orice termen rezonabil de soluţionare a acesteia, reclamantul se poate prevala de Decizia nr. XX/2007 a ÎCCJ şi poate solicita instanţei competente să se pronunţe pe fondul notificării.
Este evident însă că, soluţionarea unei astfel acţiuni nu se poate face decât cu respectarea puterii de lucru judecat a Deciziei nr.146/2008 a Curţii de Apel Bacău, prin care s-a statuat în mod irevocabil atât cu privire la imposibilitatea restituirii în natură a imobilelor revendicate de către reclamant, faţă de incidenţa în speţă a art. 29 din lege, în sensul că pentru imobil persoanele îndreptăţite au dreptul la despăgubiri, imobilul fiind în patrimoniul unei societăţi comerciale privatizate, cât şi cu privire la cota ce i s-ar cuveni reclamantului, respectiv 1/3 din valoarea imobilului.
În ceea ce priveşte inadmisibilitatea acţiunii în revendicare în baza art. 29 din lege, instanţa apreciază că acest argument nu poate fi primit în susţinerea excepţiei, deoarece, astfel cum a arătat şi reclamantul, acţiunea nu a fost întemeiată pe dispoziţiile Legii nr. 10/2001, astfel încât imposibilitatea restituirii în natură în cadrul procedurii speciale nu are relevanţă în cadrul unei acţiuni în revendicare. În speţă, imposibilitatea restituirii în natură echivalează practic cu netemeinicia acţiunii în revendicare, ceea ce presupune analizarea pe fond a drepturilor părţilor, inclusiv din perspectiva art.1 din Protocolul nr. 1 adiţional la CEDO, or pronunţându-se pe excepţia inadmisibilităţii instanţa nu este îndrituită a face o astfel de analiză, deoarece părţile nu au formulat concluzii pe fond. Cu toate acestea, instanţa constată că în speţă imposibilitatea restituirii în natură, conform Legii nr. 10/2001 este una juridică şi nu una materială, deoarece imobilul revendicat există în materialitatea lui, iar singura problemă care s-ar pune, odată surmontată problema inadmisibilităţii, ar fi atingerea adusă drepturilor pârâţilor S.C. „A & R” S.R.L. şi S.C. „W.” S.R.L şi posibila încălcare a principiului securităţii raporturilor juridice.
În concluzie, sub acest aspect, acţiunea nu apare ca inadmisibilă.
Pe de altă parte, din perspectiva imperativului respectării puterii de lucru judecat a Deciziei nr.146/2008 a Curţii de Apel Bacău, acţiunea apare inadmisibilă şi sub cel de-al treilea aspect invocat de pârâţi, respectiv al încălcării principiului unanimităţii, în sensul că drepturile asupra imobilului aparţinând reclamantului şi vărului său, chematul în garanţie I. A. în indiviziune, acţiunea trebuia promovată de amândoi.
Este adevărat că, în cauza Lupaş contra României, Curtea de la Strassbourg a constatat că aplicarea nediferenţiată a principiului unanimităţii în acţiunile în revendicare încalcă art. 6 din CEDO în condiţiile în care unul sau mai mulţi coindivizari refuză să se alăture reclamantului, însă decizia curţii a fost nuanţată, lăsând posibilitatea instanţelor naţionale de aprecia în continuare cu privire la aplicarea acestui principiu, în funcţie de situaţia de fapt reţinută în speţă.
În cauză nu s-a făcut în mod neechivoc dovada că chematul în garanţie I. A. nu are interes în promovarea acţiunii în revendicare şi, ca atare, a refuzului său de a i de alătura reclamantului. Faptul că prin decizie irevocabilă i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri nu semnifică faptul că acesta nu ar fi interesat să dobândească bunul în materialitatea lui, iar faptul că însuşi chematul în garanţie a invocat încălcarea regulii unanimităţii denotă contrariul.
Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia ca dovedit refuzul lui I. A. de a promova acţiune în revendicare împreună cu reclamantul, date fiind disensiunile dintre cei doi, şi ca atare, s-ar pune problema accesului la justiţie al reclamantului, prin aplicarea deciziei CEDO indicate mai sus, instanţa constată că prin Decizia nr.146/2008 a Curţii de Apel Bacău s-a stabilit în favoarea reclamantului un drept doar în cotă de 1/3 din imobilul respectiv, or prin prezenta acţiune este revendicat imobilul în integralitatea lui.
În concluzie, a considera prezenta acţiune admisibilă pentru respectarea accesului la justiţie al reclamantului duce la încălcarea puterii de lucru judecat a deciziei Curţii de Apel Bacău şi implicit la încălcarea principiului securităţii raportului juridice, al cărui corolar este respectarea puterii de lucru judecat, or în acest mod se încalcă, în egală măsură, art. 6 din CEDO şi jurisprudenţa constantă a Curţii Europene a Drepturilor Omului, în sensul că o soluţie definitivă a oricărui litigiu nu trebuie rediscutată (Brumărescu c. României, Păduraru c. României).
Ca atare, acţiunea este inadmisibilă şi sub acest aspect, astfel încât faţă de toate considerentele ce preced, instanţa va admite excepţia inadmisibilităţii şi va respinge ca atare acţiunea.
Faţă de soluţia pronunţată, instanţa apreciază a analiza celelalte excepţii invocate de către părţi, precum şi susţinerile pârâtelor S.C. „A & R” S.R.L. şi S.C. „W.” S.R.L, în combaterea excepţiei inadmisibilităţii, legate de drepturile lor asupra imobilului revendicat, întrucât sunt aspecte legate de fondul cauzei.
În baza art. 274 c.pr.civ., constatând culpa procesuală a reclamantului, instanţa îl va obliga pe acesta la plata cheltuielilor de judecată către pârâtul S.C. “W.” S.R.L.., în cuantum de 6000 lei, reprezentând onorariu de avocat conform ordinului de plată depus la dosar.
Instanţa va respinge cererea de acordare a cheltuielilor de judecată formulată de pârâta S.C. “A & R” S.R.L., întrucât nu s-a făcut dovada efectuării unor asemenea cheltuieli.
