În condiţiile în care Decizia nr.VI/2007 pronunţată de Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie prin care s-a soluţionat un recurs în interesul legii a vizat aplicarea şi interpretarea unitară a unor dispoziţii legale referitoare la salarizarea magistraţilor, altele decât cele vizând prescripţia dreptului material la acţiune reglementată de Decretul nr.167/1958, pronunţarea şi publicarea acestei decizii în Monitorul Oficial nu poate naşte dreptul la acţiune şi de asemenea, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripţiei.
Prin sentinţa civilă nr.2753 din 31 octombrie 2007 Tribunalul Harghita a respins excepţia lipsei calităţii procesual pasive precum şi excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune invocată de pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor prin DGFP Harghita; a admis acţiunea reclamantei M.A. împotriva pârâţilor Ministerul Justiţiei, Tribunalul Harghita, Ministerul Economiei şi Finanţelor şi DGFP Harghita şi a obligat în solidar pârâţii să plătească reclamantei suma de 4756 lei reprezentând diferenţele de drepturi salariale echivalente cu sporul de 30% din îndemnizaţia de încadrare brută lunară pentru perioada 11.04.2002-31.12.2002. Prin aceiaşi hotărâre pârâţii au fost obligaţi să actualizeze aceste sume cu rata inflaţiei calculată la data plăţii efective; pârâtul Tribunalul Harghita a fost obligat să înscrie în carnetul de muncă al reclamantei aceste drepturi iar Ministerul Economiei şi Finanţelor a fost obligat de asemenea prin hotărâre să aloce fondurile necesare în vederea efectuării plăţilor solicitate de către reclamantă.
Împotriva acestei hotărâri în termen legal au declarat recurs Ministerul Justiţiei şi Ministerul Economiei şi Finanţelor reprezentat de DGFP Harghita.
Recurentul Ministerul Justiţiei a invocat dispoziţiile art.304 pct.9 C.pr.civ.
În dezvoltarea motivelor de recurs se arată pe de o parte că dispoziţiile art.1 din Protocolul 1 adiţional la CEDO nu recunoaşte dreptul de a deveni proprietarul unui bun, el aplicându-se numai cu privire la bunurile actuale. Trimiterile făcute de instanţa de fond la disp.art.20 din Constituţie precum şi la art.1 Protocolul 1 adiţional la Convenţie sunt, în opinia recurentului, fără legătură şi fără aplicabilitate în speţa de faţă.
Cu referire la respingerea excepţiei prescripţiei dreptului material la acţiune recurentul arată că instanţa de fond promovează exclusiv o concluzie fără a lăsa să se înţeleagă premisele raţionamentului ce au condus spre această concluzie. În opinia recurentului în mod greşit instanţa de fond a ignorat prevederile Decretului 167/1958 întrucât începutul cursului prescripţiei trebuie să se determine potrivit legislaţiei interne, respectiv potrivit decretului sus citat şi ale art.283 Codul muncii.
Cu referire la invocarea deciziei nr.VI din 15.01.2007 recurentul a arătat că începutul curgerii termenului de prescripţie este stabilit de lege respectiv de Decretul 167/1958 care reglementează atât regula generală cât şi reguli speciale privind începutul curgerii acestui termen.
Recurentul Ministerul Economiei şi Finanţelor a invocat excepţia lipsei calităţii procesual pasive, excepţia prescripţiei dreptului la acţiune precum şi pe fond netemeinicia acţiunii promovate.
Cu referire la excepţia lipsei calităţii procesual pasive recurentul a arătat că între reclamantă şi pârât nu există nici un raport juridic obligaţional pe cale de consecinţă între prejudiciul cauzat şi fapta culpabilă nu există un raport clar de cauzalitate în ceea ce priveşte acest pârât. Cu alte cuvinte nu s-a dovedit ca pârâtul Ministerul Economiei şi Finanţelor, cu încălcarea legii, ar fi adus atingere unui drept sau interes legitim al reclamantei.
Cu referire la excepţia prescripţiei dreptului material la acţiune recurentul a arătat că în cauză sunt incidente prevederile Decretului 167/1958 astfel că instanţa de fond a respins în mod greşit această excepţie.
Cu referire la fondul cauzei recurentul a învederat instanţei de recurs că în lipsa unei prevederi legale solicitările reclamantei sunt neîntemeiate.
Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor formulate şi în conformitate cu dispoziţiile art.304 ind.1 C.pr.civ., curtea a apreciat că recursurile sunt întemeiate pentru următoarele considerente:
Reclamanta M.A. a solicitat prin acţiune, obligarea pârâţilor în solidar la plata diferenţelor de drepturi salariale echivalente cu sporul de 30% din indemnizaţia de încadrare brută lunară, diferenţe neachitate pentru perioada 11.04.2002-31.12.2002, sume actualizate cu rata inflaţiei la momentul plăţii.
În motivele cuprinse în cererea de chemare în judecată reclamanta a susţinut că prin decizia nr.VI din 15.01.2007 pronunţată de ICCJ s-a urmărit înlăturarea stării de create prin art.11 alin.1 din OUG 177/2002 şi art.28 alin.4 din OUG 43/2002 modificată prin OUG 24/2004 şi aprobată prin Legea 601/2004. Astfel fiind, în opinia reclamantei dreptul la acţiune s-a născut în momentul publicării acestei decizii în Monitorul Oficial iar forţa obligatorie a acesteia statuată de art.329 C.pr.civ. fundamentează pretenţiile solicitate.
Argumentaţia reclamantei a fost preluată şi în conţinutul hotărârii atacate cu precizarea că aceasta din urmă se fundamentează pe incidenţa art.1 din protocolul nr.1 al CEDO precum şi pe dispoziţiile art.G a Cartei Sociale Europene ratificată prin Legea 193/1999.
Din această perspectivă instanţa de fond a reţinut că potrivit prevederilor constituţionale şi a reglementărilor internaţionale enunţate prevederile art.1 şi 3 din Decretul 167/1958 sunt inaplicabile. Acest raţionament se impune, a apreciat instanţa de fond, întrucât potrivit art.20 alin.2 din României reglementările internaţionale nu prevăd limitări ale drepturilor reclamate decât în condiţii speciale, condiţii ce nu sunt întrunite în speţă, şi pe cale de consecinţă acestea, reglementările internaţionale, se aplică cu prioritate nefiind în situaţia în care legea internă conţine dispoziţii mai favorabile.
În opinia curţii raţionamentul instanţei de fond este cât se poate de greşit.
Decizia nr.VI din 15.01.2007 a ICCJ, decizie pronunţată în interesul legii, a avut în vedere dezlegarea, cu caracter obligatoriu, a problematicii privind aplicabilitatea în mod nediscriminatoriu, a dispoziţiilor art.11 alin.1 din OUG 177/2002 privind salarizarea şi alte drepturi ale magistraţilor precum şi ale dispoziţiilor art.28 alin.4 din OUG nr.43/2002 modificată prin OUG 24/2004, modificată şi aprobată prin Legea 601/2004.
Altfel spus, obiectul recursului în interesul legii şi al deciziei pronunţată în acest sens a avut în vedere aplicarea şi interpretarea unitară a unor dispoziţii legale altele decât cele vizând prescripţia dreptului material la acţiune reglementate de Decretul 167/1958.
Pe de altă parte nici în dispozitivul hotărârii şi nici în considerentele acesteia instanţa supremă nu face vreo referire la momentul începerii curgerii termenului de prescripţie.
Decizia pronunţată în interesul legii este considerată unanim în doctrină şi practica judiciară ca fiind un izvor secundar de drept prin prisma caracterului obligatoriu instituit de prevederile art.329 alin.3 C.pr.civ. Caracterul obligatoriu privind problemele de drept dezlegate nu poate fi extrapolat şi la alte aspecte incidentale ci trebuie rezumat şi legat strict de aplicarea şi interpretarea dispoziţiilor legale ce au constituit obiectul recursului în interesul legii.
Pronunţarea şi publicarea în M.O. a unei decizii interpretative nu poate naşte dreptul la acţiune decât dacă are în sine acest obiect şi de asemenea, nu poate întrerupe sau suspenda cursul prescripţiei acest din urmă aspect excedând atât prevederilor exprese şi limitative cuprinse în Decretul 167/1958 cât şi scopului şi finalităţii urmărite prin pronunţarea unei decizii în interesul legii.
Drepturile solicitate de reclamantă vizează pe de o parte aplicarea discriminatorie a unor dispoziţii legale şi pe de altă parte vizează prestaţii cu caracter periodic privind drepturile salariale.
La momentul acordării în mod discriminatoriu pentru anumite categorii de magistraţi a acestor drepturi salariale majorate cu un procent de 30% reclamanta a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască împrejurarea că se află în una din situaţiile reglementate de OG 137/2000. Nimeni şi nimic nu o împiedica pe reclamantă să formuleze pretenţii înlăuntrul termenului de prescripţie aşa cum a făcut-o prin acţiunea prin care, conform propriilor susţineri, a beneficiat de repararea acestui prejudiciu însă pentru o perioadă situată înlăuntrul acestui termen.
A admite raţionamentul reclamantei preluat de instanţă prin hotărârea atacată înseamnă a admite că atât reclamanta cât şi instanţa se prevalează de necunoaşterea dispoziţiilor privind salarizarea magistraţilor, respectiv salarizarea discriminatorie, precum şi a dispoziţiilor cuprinse în OG 137/2000.
În altă ordine de idei aserţiunile instanţei privitoare la calitatea de bun a acestei creanţe în senul art.1 din Protocolul nr.1 al CEDO şi art.G al Cartei Social Europene ratificată prin Legea nr.193/1999 şi pe cale de consecinţă inaplicabilitatea prevederilor art.1 şi 3 din Decretul-lege 167/1958 nu pot fi primite.
Instanţa nu contestă calitatea de bun în sensul art.1 Protocolul nr.1 al CEDO însă subliniază că dreptul la acţiune privind valorificarea acestui bun este şi trebuie supus dispoziţiilor speciale cuprinse în legea naţională. Valorificarea unei creanţe este protejată de dispoziţiile internaţionale invocate de instanţă însă, nu în mod absolut aşa cum apreciază aceasta şi protejând sine de pasivitatea creditorului care aşa cum arătam anterior, avea deschisă calea acţiunii încă din anul 2002. Reclamanta nu a invocat şi instanţa nu a reţinut ce măsură a legiuitorului intern a împiedicat-o să-şi exercite dreptul material la acţiune înlăuntrul termenului defipt de lege respectiv înlăuntrul celor 3 ani de la data naşterii acestui drept.
A accepta raţionamentul instanţei de fond înseamnă pe de o parte a adăuga la legea internă sau a ignora norme imperative aplicabile în speţă. Pe de altă parte acceptând acest raţionament ar însemna a se extinde nepermis aplicabilitatea art.1 din Protocolul 1 adiţional la CEDO în sensul în care oricând şi oricum pot fi formulate pretenţii ignorând reguli imperative ale dreptului intern care nu vin în contradicţie cu prevederile internaţionale cuprinse în pacte sau tratate privitoare la drepturile fundamentale ale omului.
Potrivit art.20 alin.2 din Constituţia României problema priorităţii între reglementările internaţionale şi legile interne se pune doar acolo unde există neconcordanţe între acestea. Aşa cum am arătat în speţă nu există o astfel de situaţie valorificarea acestui „bun” putând fi făcută în condiţiile şi cu respectarea normelor de drept intern ce reglementează prescripţia dreptului la acţiune.
Obligaţia debitorului după împlinirea termenului de prescripţie devine una naturală, creditorul ne mai putând beneficia de existenţa unui titlu executoriu valid.
Având în vedere cele de mai sus, curtea a admis excepţia invocată de recurenţi privind prescripţia dreptului material la acţiune, a modificat în tot sentinţa atacată şi a respins acţiunea formulată de reclamantă.
Faţă de cele expuse anterior curtea a apreciat că analizarea celorlalte critici formulate prin memoriile de recurs nu se mai impune a fi făcută.
