Norma de aplicare a art.23 din lege, continută la art.23.1 din H.G. nr.250/2007, la care chiar recurenta face referire în criticile sale de recurs, admite ca înscris doveditor al dreptului de proprietate inclusiv acte sub semnătură privată, însă cu conditia ca acestea să fi fost încheiate anterior intrării în vigoare a Decretului nr.221/1950 – situatie care nu se verifică în cazul său întrucât înscrisul sub semnătură privată invocat de ea drept dovadă datează din 23.04.1967 – şi în măsura în care acestea se coroborează cu alte înscrisuri.
Dispozitiile art.24 din Legea nr.10/2001 – care instituie o prezumtie relativă de proprietate în favoarea persoanei individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în măsura preluării abuzive – nu joacă în favoarea reclamantei deoarece, după cum corect a sesizat prima instantă în tabelul – anexa 1 la Decretul nr.127/1983, cuprinzând proprietarii ale căror terenuri şi constructii, situate în municipiul Bucureşti şi judetul Giurgiu, se expropriază şi se trec în proprietatea statului, este mentionat şi autorul recurentei, R.G.cu domiciliul în Bucureşti, str.Radu Tempea nr.9, sector 4, de la care se arată că se expropriază doar constructii în suprafată de 49 m.p., cu suprafata utilă de 39,60 m.p. şi împrejmuiri de 58 m, la rubrica terenuri nefiind indicată nici o suprafată.
Ceea ce înseamnă, în acord cu prevederile art.24 ale Legii nr.10/2001 că, pe baza mentiunilor cuprinse în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, persoana lui R.G. ar putea fi presupusă că a detinut sub nume de proprietar cel mult suprafata de 39,60 m.p. constructie ce i-a fost preluată şi demolată prin Decretul de nr.127/1983 şi pentru care a primit despăgubiri, dar în nici un caz aceeaşi prezumtie nu ar putea fi extinsă şi în privinta terenului de 278 m.p. de la aceeaşi adresă.
(CURTEA DE APEL BUCUREŞTI – SECtIA A III-A CIVILĂ ŞI PENTRU CAUZE CU MINORI ŞI DE FAMILIE – DOSAR NR.23720/3/2009 – DECIZIA CIVILĂ NR.1846/15.12.2011)
Prin sentinta civilă nr.1899/13.12.2010, pronuntată de Tribunalul Bucureşti – Sectia a IV-a Civilă, în dosarul nr.23720/3/20009, a fost respinsă ca neîntemeiată contestatia precizată şi completată formulată de contestatoarea D.L împotriva dispozitiei nr.11481/31.03.2009 emisă de P.G.M.B., respingându-se ca neîntemeiată şi solicitarea acesteia de acordare a cheltuielilor de judecată.
Pentru a hotărî în acest sens, s-a retinut că prin dispozitia contestată a fost respinsă notificarea nr.3836/24.09.2001 formulată de autorul reclamantei, R.G., în baza căreia s-a format dosarul administrativ nr.16092/27.09.2001 şi prin care s-a solicitat restituirea în natură a imobilului teren în suprafată de 278 m.p. situat în Bucureşti, str.Radu Tempea nr.9, sector 4.
Motivul respingerii notificării s-a arătat a fi acela al nedovedirii de către notificator a detinerii terenului notificat în temeiul unui titlu de proprietate, respectiv că acesta l-a detinut în temeiul unui înscris sub semnătură privată încheiat la 23.04.1967, ulterior intrării în vigoare a Decretului nr.221/1950.
Pe baza probelor administrate s-a retinut calitatea reclamantei de unică succesoare legală a defunctului R.G., decedat la 15.03.2003, în calitate de fiică (conform certificatului de moştenitor nr.124/30.06.2003).
Imobilul în litigiu a fost expropriat şi demolat în baza Decretului nr.127/9.05.1983, pozitia 59 anexa 1, de la foştii R.G. şi F., imobilul având o suprafată construită de 39,60 m.p.
Prima instantă a retinut că în raport de dispozitiile art.11 din Decretul nr.144/1958, care instituia obligativitatea încheierii în formă autentică a actelor de înstrăinare a terenurilor, chitanta sub semnătură privată datată 23.04.1967 nu a avut ca efect dobândirea de către autorul reclamantei a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafată de 278 m.p. situat în Bucureşti, Cartierul Progresul (str.Radu Tempea nr.9, sector 4).
Fată de această împrejurare, nu prezintă importantă faptul că, ulterior încheierii acestui înscris sub semnătură privată, R.G. şi F. au devenit titulari de rol fiscal cu privire la imobilul în litigiu.
S-a arătat însă că probele administrate au relevat şi că la 23.12.2002 autorul reclamantei a încheiat o altă chitantă sub semnătură privată cu privire la acelaşi teren de 278 m.p. din Bucureşti, str.Radu Tempea nr.9, sector 4, în prezent figurând ca titular de rol fiscal numitii T. (D.) S. şi D.G., potrivit unei adrese a D.I.T.L.Sector 4.
Conform situatiei juridice a imobilului, comunicate de P.M.B prin mai multe adrese (filele 99 – 100 şi 122 – 123), imobilul din Bucureşti, str.Radu Tempea nr.9, sector 4, a trecut în proprietatea statului în baza Decretului C.S.nr.127/9.05.1983, în anexa 1 a decretului, la pozitia 59 fiind înscris R.G. cu constructii în suprafată desfăşurată de 49 m.p.
Concluzionând, tribunalul a retinut că autorul reclamantei nu a dobândit dreptul de proprietate asupra terenului în litigiu prin încheierea chitantei sub semnătură privată din 23.04.1967, cel mult retinându-se că lui i-a fost transmisă doar folosinta acestuia, dar şi faptul că preluarea de către stat de la cumpărătorul din chitanta sub semnătură privată a vizat doar constructia edificată de R.G.pe terenul din Bucureşti, str.Radu Tempea nr.9, sector 4, lui fiindu-i plătite despăgubiri în valoare de 13.468 lei la 26.02.1985.
Întrucât reclamanta nu a făcut dovada calitătii de persoană îndreptătită a autorului său, R.G., titularul notificării nr.3836/24.09.2001, s-a apreciat că dispozitia emisă de P.G.M.B. este legală şi temeinică, impunându-se mentinerea ei.
Împotriva acestei sentinte, în termen legal, a declarat recurs reclamanta.
În motivarea recursului declarat, aceasta a criticat pentru nelegalitate hotărârea de primă instantă, sustinând că tribunalul a făcut o greşită aplicare a legii la cazul dedus judecătii şi că a încălcat legea în aplicarea ei, pentru următoarele considerente:
Prima instantă nu a tinut seama de continutul art.22 şi 23 din Legea nr.10/2001 şi nici de explicatiile cuprinse în H.G. nr.250/2007 în privinta acestui articol de lege şi al notiunii de acte doveditoare ale dreptului de proprietate.
Se întelege din cuprinsul acestor norme legale că în privinta dovedirii dreptului de proprietate, textul legii nu impune acelaşi exigente ca în cazul dreptului comun, permitând şi fiind admisibile şi alte mijloace de dovadă din care să rezulte că bunul solicitat a apartinut autorului reclamantului.
În considerarea caracterului reparator al Legii nr.10/2001, legiuitorul a dat sintagmei “acte doveditoare ale dreptului de proprietate” o acceptiune mai largă decât cea similară din dreptul comun în materie, pentru a se atinge spiritul şi finalitatea acestei legi, esential fiind de stabilit dacă bunul solicitat s-a aflat în proprietatea persoanei îndreptătite.
Prin înscrisurile administrate în cauză s-a dovedit că în actele de preluare a bunului litigios, autorul reclamantei figurează ca fiind persoana de la care s-a expropriat imobilul teren în suprafată de 160 m.p. şi constructia de 39,60 m.p.
Art.24 alin.2 din Legea nr.10/2001 a prevăzut expres o prezumtie de detinere a imobilului sub nume de proprietar în favoarea persoanei individualizate în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus ori s-a pus în executare măsura preluării abuzive, întelegându-se de aici că una din dovezile dreptului de proprietate acceptate de Legea nr.10/2001 este chiar aceea a actului de preluare abuzivă sau de punere în executare a acestei măsuri, dacă în acestea se mentionează numele revendicatorului ca fiind persoana de la care s-a făcut preluarea.
Reclamanta se încadrează perfect în această dispozitie legală, părintii săi fiind persoanele indicate în actele de preluare ca fiind detinătorii imobilului ce a făcut obiectul preluării de către stat. Nu numai că prezumtia legală nu a fost răsturnată prin proba contrară, dar reclamanta a prezentat şi antecontractul de vânzare-cumpărare încheiat cu CF L.T. la 23.04.1967. Părintii reclamantei au fost şi titularii de rol fiscal ai bunului solicitat, toate acestea constituind dovezi ale dreptului de proprietate.
În finalul recursului, s-a arătat că terenul în litigiu poate fi restituit în natură, deoarece nu s-a realizat obiectivul de ordine publică pentru care a avut loc exproprierea, în prezent acesta fiind folosit abuziv de numitul D.G., care nu a înfătişat nici măcar o chitantă de mână în justificarea drepturilor pretinse asupra imobilului.
În drept, au fost invocate prevederile art.304 pct.9 Cod de procedură civilă.
Intimatul nu a formulat întâmpinare, iar în recurs nu au fost administrate probe suplimentare.
Analizând actele şi lucrările dosarului în raport de criticile formulate, Curtea apreciază că recursul declarat este nefondat.
Astfel, Curtea retine că nu pot fi primite criticile recurentei reclamante prin care aceasta sustine că prima instantă a încălcat şi aplicat greşit legea în solutionarea cauzei, respectiv dispozitiile art.23 şi 24 din Legea nr.10/2001, cărora, se dovedeşte că tribunalul, dimpotrivă, le-a făcut o corectă aplicare la cazul concret în raport de datele acestuia.
Desigur, Curtea este în acord cu recurenta atunci când aceasta sustine că, în materia ce vizează retrocedarea imobilelor preluate abuziv, cu privire specială la dispozitiile Legii nr.10/2001, s-a acceptat de legiuitor, în considerarea conditiilor socio-istorice în care s-au petrecut faptele, ca şi a trecerii unui timp îndelungat de la acele evenimente, ca dovada dreptului de proprietate să se facă în conditii mult mai flexibile decât cele stricte ale dreptului comun (şi care presupun, în mod necesar, înfătişarea titlului legal de constituire/dobândire a dreptului de proprietate), fiind permise inclusiv mijloace de dovadă indirecte ale dreptului de proprietate dar care să ateste faptul detinerii cu acest titlu de către solicitant a bunului vizat de el prin notificare.
Această conceptie a legiuitorului, prezentă în toate actele normative cu caracter reparator adoptate în materia restituirii proprietătilor, mobiliare şi imobiliare, menită să vină în sprijinul persoanelor îndreptătite pentru a le uşura sarcina probatiunii drepturilor pretinse, a fost concretizată în cazul Legii nr.10/2001 prin prevederile art.23 şi 24, astfel cum au fost ele detaliate şi explicate prin Normele de aplicare a legii, cuprinse în H.G.nr.250/2007.
Aceste conditii mai lesnicioase de probatiune însă nu pot fi interpretate şi aplicate atât de larg, după cum pretinde recurenta, încât să se ajungă pe baza lor la recunoaşterea calitătii de persoană îndreptătită în acceptiunea Legii nr.10/2001 unor persoane în privinta cărora există dovezi certe ale nedetinerii cu titlu de proprietar a imobilului solicitat.
După cum în mod corect a sesizat prima instantă, recurentei-reclamante nu i-ar putea fi recunoscută calitatea de persoană îndreptătită la restituire în oricare din formele prevăzute de Legea nr.10/2001, în calitatea sa de succesoare în drepturi a tatălui R.G. – cel ce a formulat notificarea nr.3836/24.09.2001 vizând restituirea terenului în suprafată de 278 m.p. situat în Bucureşti, str.Radu Tempea nr.9, sector 4 – în conditiile în care, pentru dovedirea dreptului de proprietate asupra terenului aceasta se prevalează de un înscris sub semnătură privată datând din 23.04.1967, adică de o conventie constatată printr-un înscris olograf, încheiată sub regimul de aplicare al Decretului nr.144/1958 care instituia prin dispozitiile sale cuprinse în art.11, obligativitatea formei autentice a actelor de înstrăinare sau împărteală între vii, a terenurilor cu sau fără constructii, proprietate particulară, de pe teritoriul oraşelor şi comunelor, ca şi a detinerii prealabile a autorizatiei emisă de comitetele executive ale sfaturilor populare. Aceste două conditii de formă erau impuse prin amintitul decret sub sanctiunea nulitătii absolute.
Prin urmare, întelegerea părtilor care nu respecta aceste conditii nu putea produce efectele translative ale dreptului de proprietate intentionate de ele, iar în cazul recurentei se retine că înscrisul sub semnătură privată din 23.04.1967 nu are valoarea unui titlu de proprietate şi nu putea produce efecte translative ale dreptului de proprietate asupra terenului din str.Radu Tempea nr.9, sector 4, din patrimoniul celui intitulat vânzător în patrimoniul autorului recurentei.
Este adevărat că norma de aplicare a art.23 din H.G. nr.250/2007 explică întelesul dat, potrivit acestei legi, notiunii de “acte doveditoare” ale dreptului de proprietate, întelegându-se prin aceasta potrivit art.23.1. lit.a), orice acte juridice translative de proprietate, care atestă detinerea proprietătii de către o persoană fizică sau juridică.
Or, cum s-a arătat, înscrisul prezentat de recurentă nu se înscrie în ipoteza acestei norme tocmai întrucât cel nu atestă detinerea de către R.G. a terenului de 278 m.p. din str.Radu Tempea nr.9, sector 4, căci nu a avut aptitudinea transferului de proprietate în patrimoniul acestuia.
Norma art.23.1 lit.a din H.G. nr.250/2007 exemplifică tipurile de “orice acte juridice translative de proprietate, care atestă detinerea proprietătii de către o persoană fizică sau juridică”, mentionând: act de vânzare-cumpărare, tranzactie, donatie, extras de carte funciară, act sub semnătură privată încheiat înainte de intrarea în vigoare a Decretului nr.221/1950, privitor la împărteala sau înstrăinarea terenurilor cu sau fără constructiuni şi la interzicerea construirii fără autorizare şi în măsura în care acesta se coroborează cu alte înscrisuri şi altele asemenea.
Aşadar, norma de aplicare a art.23 din lege, continută la art.23.1 din H.G. nr.250/2007, la care chiar recurenta face referire în criticile sale de recurs, admite ca înscris doveditor al dreptului de proprietate inclusiv acte sub semnătură privată, însă cu conditia ca acestea să fi fost încheiate anterior intrării în vigoare a Decretului nr.221/1950 – situatie care nu se verifică în cazul său întrucât înscrisul sub semnătură privată invocat de ea drept dovadă datează din 23.04.1967 – şi în măsura în care acestea se coroborează cu alte înscrisuri.
Nici prevederile art.23.1 lit.d din H.G. nr.250/2007 nu pot justifica recunoaşterea calitătii reclamantei de persoană îndreptătită, în sensul Legii nr.10/2001, cu referire la adeverintele de istoric de rol fiscal aflate în dosarul de fond, în primul rând deoarece, cum s-a arătat, în cazul recurentei există dovezi ce infirmă detinerea terenului notificat cu titlu de proprietar de către autorul său, iar în al doilea rând întrucât datele recente din acest istoric mentionează înscrierea şi luarea în evidentă a altor persoane – D.G. şi S., care pretind că au dobândit terenul chiar de la Rădantu Gheorghe la 23.12.2002, ridicând pe el două constructii fără autorizatie, conform înscrisului aflat la fila 32 dosar fond.
De asemenea, Curtea apreciază că nici dispozitiile art.24 din Legea nr.10/2001 – care instituie o prezumtie relativă de proprietate în favoarea persoanei individualizată în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive – nu joacă în favoarea reclamantei deoarece, după cum corect a sesizat prima instantă în tabelul – anexa 1 la Decretul nr.127/1983, cuprinzând proprietarii ale căror terenuri şi constructii, situate în municipiul Bucureşti şi judetul Giurgiu, se expropriază şi se trec în proprietatea statului, este mentionat şi autorul recurentei, R.G.cu domiciliul în Bucureşti, str.Radu Tempea nr.9, sector 4, de la care se arată că se expropriază doar constructii în suprafată de 49 m.p., cu suprafata utilă de 39,60 m.p. şi împrejmuiri de 58 m, la rubrica terenuri nefiind indicată nici o suprafată.
Ceea ce înseamnă, în acord cu prevederile art.24 ale Legii nr.10/2001 că, pe baza mentiunilor cuprinse în actul normativ sau de autoritate prin care s-a dispus sau s-a pus în executare măsura preluării abuzive, persoana lui R.G. ar putea fi presupusă că a detinut sub nume de proprietar cel mult suprafata de 39,60 m.p. constructie ce i-a fost preluată şi demolată prin Decretul de expropriere nr.127/1983 şi pentru care a primit despăgubiri, dar în nici un caz aceeaşi prezumtie nu ar putea fi extinsă şi în privinta terenului de 278 m.p. de la aceeaşi adresă. Însă această prezumtie care poate privi doar dreptul de proprietate asupra constructiei nu foloseşte în nici un fel recurentei atâta timp cât autorul său a solicitat prin notificarea nr.3836/24.09.2001 adresată P.M.B restituirea în natură ori acordarea de despăgubiri băneşti pentru terenul “proprietate personală în suprafată de 278 m.p. situat în Bucureşti, str.Radu Tempea, nr.9, sector 4”, iar nu pentru constructie.
Pentru toate aceste motive şi apreciind că prima instantă a făcut o corectă aplicare în cauză a tuturor dispozitiilor legale incidente, Curtea va respinge ca nefondat recursul declarat.
