2 Nulitate absolută parţială. Cauze de nulitate
C. muncii, art. 37, art. 236, art. 241
1. Reprezentativitatea de care se bucură organizaţiile sindicale şi patronale, datorită numărului de membri stabilit prin lege, le îndreptăţeşte pe acestea să negocieze şi să încheie contracte la nivelurile respective, indiferent dacă părţile acestora s-au asociat/afiliat la organizaţiile de la nivel superior.
Un contract colectiv pe ramură sau naţional nu se va aplica doar semnatarilor săi, ci tuturor celor din ramura respectivă sau, la nivel naţional, tuturor angajatorilor şi salariaţilor din România, indiferent dacă sunt membri de sindicat şi indiferent dacă patronii s-au afiliat sau nu la o organizaţie patronală.
Contractele colective care se publică în Monitorul Oficial, Partea a V-a, sunt, sub aspectul opozabilităţii lor, aplicabile nu numai celor care le-au negociat, ci şi unor persoane care nu au participat la negocierea lor.
2. Nulitatea intervine numai în ipoteza încălcării normelor juridice stabilite pentru încheierea valabilă, adică acelea care se referă la condiţiile de fond şi de formă ale actului, iar pentru stabilirea concordanţei sau neconcordanţei cu legea a efectelor juridice se are în vedere finalitatea legii.
Motivele invocate de către recurentă, că nu face parte din organizaţiile patronale şi nu a participat la negociere, nu atrag nulitatea unui act juridic, ci conduc, dacă sunt reale, la inopo-zabilitatea acestuia şi la lipsa de efecte în ceea ce priveşte persoana care le invocă, fără a afecta valabilitatea contractului.
C.A. Constanţa, Secţia civilă, pentru cauze cu minori şi de familie şi pentru cauze privind conflicte de muncă şi asigurări sociale, decizia nr. 705/CM din 29 septembrie 2008, Jurindex
Prin sentinţa civilă nr. 1005 din 23 mai 2007, pronunţată de Tribunalul Constanţa, a fost respinsă ca neîntemeiată acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA C. Pentru a pronunţa această hotărâre, prima instanţă a reţinut următoarele:
Reprezentanţii patronilor din activitatea de transport şi conexe, constituiţi în Confederaţia Naţională a Patronatului Român şi Uniunea Naţională a Transportatorilor Rutieri din România, şi reprezentanţii salariaţilor din activitatea de transport, constituiţi în Federaţia N. de M. din România, Federaţia Sindicatelor Transportatorilor din România, Federaţia Independentă a Sindicatelor N. Comercial din Transportul Feroviar au încheiat contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, înregistrat la Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei sub nr. 375 din 22 februarie 2006. Potrivit anexei nr. 5 a acestui contract, printre unităţile la care se aplică contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi se numără şi Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA C.
Contractul a fost modificat prin actul adiţional înregistrat sub nr. 603 din 16 martie 2006, printre textele modificate fiind şi art. 106. Deoarece Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA C a refuzat să pună în aplicare aceste dispoziţii, în ciuda invitaţiilor la negocieri din partea Federaţiei Naţionale a Sindicatului E. C., această federaţie a acţionat în judecată Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA C, solicitând obligarea acesteia la respectarea art. 106 alin. (2) din Contractul colectiv de muncă.
Potrivit sentinţei civile nr. 848 din 14 aprilie 2006 a Tribunalului Constanţa, irevocabilă prin decizia civilă nr. 279/CM din 17 octombrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa, s-a stabilit cu autoritate de lucru judecat că prevederile art. 106 din Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, astfel cum au fost modificate prin actul adiţional din 3 martie 2006, fiind aplicabile tuturor companiilor, regiilor autonome ce îşi desfăşoară activitatea în zona Portului C., sunt opozabile şi Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime SA C. Drept consecinţă, a fost obligată această companie să asigure accesul liber şi gratuit pentru deplasarea la şi de la locul de muncă, cu mijloace de transport proprii personale, a salariaţilor ale căror locuri de muncă se afla în zona Portului C.
Cel mai important efect al hotărârii judecătoreşti este puterea de lucru judecat prevăzut expres în legislaţie ca prezumţie legală absolută irevocabilă şi ca excepţie de fond peremptorie şi absolută. Instituţia
puterii de lucru judecat are la bază două reguli fundamentale: o cerere nu poate fi judecată în mod diferit decât o sigură dată şi soluţia cuprinsă în hotărâre este prezumată a exprima adevărul şi nu trebuie să fie constrânsă de o altă hotărâre.
In aplicarea acestor consideraţii, raportat la soluţia anterior menţionată a Tribunalului Constanţa, prima instanţă a constatat că, în cauză, Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007 îi este opozabil Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime SA C., creând în sarcina acesteia obligaţii.
Tribunalul a mai reţinut şi următoarele aspecte: principiul relativităţii efectelor actului juridic este reglementarea de drept potrivit cărcia actul produce efecte numai faţă de autorii săi, fară a putea să profite sau să dăuneze altor persoane. Sancţiunea specifică încălcării principiului relativităţii efectelor actului juridic nu este nulitatea, ci inopo-zabilitatea. Este deci vorba despre o condiţie de eficacitate, şi nu de valabilitate a actului. Numai dacă la încheierea actului prin care s-au impus unui terţ obligaţii s-au încălcat reguli de ordine publică intervine şi nulitatea.
Condiţiile actului juridic sunt prevăzute de art. 948 C. civ.: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţilor, un obiect determinat şi o cauză licită. în determinarea acestor elemente, în special obiectul şi cauza, părţile pot acţiona în limitele principiului libertăţii actelor juridice, potrivit căruia, dacă respectă legea şi bunele moravuri, subiectcle de drept sunt libere să încheie convenţii în care să stabilească clauzele (condiţiile) potrivit propriilor interese. în lipsa vreunei încălcări a condiţiilor de valabilitate a contractului colectiv de muncă, astfel cum sunt ele prevăzute de art. 948 C. civ., a condiţiilor privind forma contractului (art. 25 din Legea nr. 130/1996) sau a dovedirii încălcării ordinii publice sau a normelor imperative, nu s-a putut reţine nulitatea.
Deoarece prin stabilirea unor obligaţii în sarcina Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime SA C. prin Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007 nu s-au încălcat şi reguli stabilite pentru încheierea valabilă a unui astfel de act, instanţa de fond a respins acţiunea formulată de reclamantă.
împotriva acestci soluţii a formulat recurs reclamanta. Curtea de Apel Constanţa a admis recursul, a casat sentinţa recurată şi a trimis cauza spre rejudecare tribunalului. Pentru a pronunţa această soluţie, curtea a reţinut următoarele: hotărârea pronunţată de instanţa de fond este nelcgală din perspectiva stabilirii eronate a situaţiei de fapt, ceea ce a determinat, implicit, o soluţie nelegală.
Astfel, la data de 22 februarie 2006, sub nr. 357, s-a înregistrat Contractul colcctiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, în cuprinsul căruia art. 106 avea următorul cuprins: „(1) Salariaţii pot bcneficia de gratuitate (total sau parţial) pentru transportul de la domiciliu la locul de muncă şi de la locul de muncă la
domiciliu, în funcţie de posibilităţile unităţii. In contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate, părţile vor prevedea clauze prin
care se stabilesc modalităţi de acordare a acestei facilităţi. (2) In zonele cu acces (zone libere, porturi, aeroporturi etc.), salariaţii care îşi desfaşoară activitatea în zonele cu acces limitat sau condiţionat de plata unor tarife de acces beneficiază de acces gratuit pentru deplasarea la şi de la locul de muncă cu mijloace de transport proprii. Modul de acordare a permisului de liberă trecere se va stabili între Administraţia respectivă şi organizaţiile sindicale semnatare ale C.C.M.”
Având în vedere cuprinsul acestui articol, Federaţia Naţională a Sindicatelor E. s-a adresat tribunalului, solicitând ca, prin hotărârea pronunţată, să se respecte art. 106 alin. (2) din Contractul colectiv de
muncă la nivel de ramură transporturi. In acest prim litigiu, tribunalul a pronunţat sentinţa civilă nr. 848 din 14 aprilie 2006, prin care s-a dispus obligarea Companiei Naţionale Administraţia Porturilor Maritime C. de a asigura accesul liber şi gratuit pentru deplasarea la şi de la locul de muncă, cu mijloace de transport proprietate personală, a salariaţilor ale căror locuri de muncă se află în zona Portului C. Această sentinţă civilă a rămas irevocabilă prin decizia civilă nr. 279/CM din 17 octombrie 2006 a Curţii de Apel Constanţa.
Ulterior sesizării tribunalului, respectiv la data de 16 martie 2006, prin actul adiţional nr. 603, art. 106 a suferit modificări, dându-i-se următorul cuprins: „(1) Salariaţii pot beneficia de gratuitate (total sau parţial) pentru transportul de la domiciliu la locul de muncă şi de la
locul de muncă la domiciliu, în funcţie de posibilităţile unităţii. In contractele colective de muncă încheiate la nivel de unitate, părţile vor prevedea clauze prin care se stabilesc modalităţi de acordare a acestei
facilităţi. (2) In zonele cu acces limitat sau condiţionat de plata unor tarife de acces (zone libere, porturi, aeroporturi etc.), salariaţii care îşi desfaşoară activitatea în aceste zone beneficiază de acces gratuit pentru deplasarea la şi de la locul de muncă cu mijloace de transport proprietate personală. (3) Administraţia acestor zone (companii naţionale, regii autonome, autorităţi) va asigura accesul liber şi gratuit pentru deplasarea la şi de la locul de muncă salariaţilor ale căror locuri de muncă se află în aceste zone. (4) Modalitatea de acordare a permi-
sclor de liberă trecere se va stabili de cătrc administraţiile respective şi federaţiile sindicale semnatare ale prezentului C.C.M., ai căror membri de sindicat îşi desfăşoară activitatea în aceste zone”.
Instanţa de fond a reţinut autoritatea de lucru judecat, în argumentarea soluţiei, din perspectiva sentinţei civile nr. 848 din 14 aprilie 2006, fară a observa două chestiuni de esenţă, şi anume:
– care era cuprinsul dispoziţiei art. 106 din Contractul colectiv de muncă pe ramură raportat la momentul sesizării instanţei şi al modificării acestuia, prin act adiţional, la data de 16 martie 2006, ulterior sesizării instanţei;
– sentinţa civilă nr. 848 din 14 aprilie 2006 a avut obiect „obligaţia de a face”, iar litigiul de faţă are drept obiect nulitatea absolută a dispoziţiilor art. 106 alin. (2), (3) şi (4) din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură.
Deşi instanţa de fond nu a pronunţat hotărârea în temeiul excepţiei autorităţii de lucru judecat, a reţinut opozabilitatea Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 200-2007 faţă de Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA C., în temeiul sentinţei civile nr. 848 din 14 aprilie 2006, care a creat în sarcina acesteia obligaţii. Prin urmare, instanţa de fond nu şi-a argumentat soluţia sub acest aspect pe considerente proprii, ci, reţinând autoritatea de lucru judceat, a transpus argumentaţia soluţiei anterioare.
Era deci imperios necesar ca instanţa de fond să aducă în discuţia contradictorie a părţilor excepţia, pentru a le da posibilitatea să se apere în legătură cu aceasta. Neprocedând astfel, instanţa de fond a creat premisele unui proces inechitabil pentru părţile implicate în proces.
Hotărârea atacată este contradictorie şi confuză, întrucât reţine aplicabilitatea Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007 faţă de Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime C. din perspectiva sentinţei civile nr. 848 din 4 aprilie 2006, pentru ca, mai apoi, în cuprinsul considerentelor, să se argumenteze că, dat fiind principiul relativităţii efectelor actului juridic, sancţiunea specifică încălcării acestuia este inopozabilitatea, pe care o poate invoca cu succes reclamanta, dacă apreciază că printr-un act juridic ce nu îi este opozabil i s-au stabilit anumite obligaţii.
Tribunalul nu clarifică dacă reclamanta se află în situaţia unui terţ faţă de Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură pe anii 2006-2007 (sub aspectul cuprinsului art. 106, astfel cum a evoluat el), întrucât numai o poziţionare a acestuia în situaţia unui terţ ar susţine argumentaţia din considerente conform căreia i-ar fi inopozabil contractul.
Dacă este inopozabil contractul din această perspectivă, atunci nu mai subzistă motivaţia anterioară din considerente referitoare la autoritatea de lucru judecat în raport de sentinţa civilă nr. 848 din 14 aprilie 2006.
Instanţa de fond a omis a se pronunţa şi cu privire la pretenţia formulată în cuprinsul capătului doi de cerere, respectiv a constatării inexistenţei în sarcina reclamantei a obligaţiilor prevăzute de art. 106 alin. (2), (3) şi (4) din Contractul colectiv de muncă astfel cum a fost modificat prin actul adiţional înregistrat sub nr. 603 din 16 martie 2006. Cu referire la acest capăt de cerere, nu subzistă argumentaţia referitoare la autoritatea de lucru judecat raportat la sentinţa civilă nr. 848 din 14 aprilie 2006, pentru simplul motiv că în acest litigiu acţiunea având ca obiect „obligaţia de a face” nu s-a întemeiat pe actul adiţional nr. 603 din 16 martie 2006, acesta fiind un act ulterior sesizării instanţei de judecată, în litigiul anterior.
Dacă instanţa a reţinut opozabilitatea Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi faţă de reclamantă, avea obligaţia de a se pronunţa şi cu privire la izvorul acesteia, dând astfel răspuns pretenţiilor formulate în cererca de chemare în judecată în legătură cu aplicarea dispoziţiilor Legii nr. 130/1996, modificată, şi ale Codului muncii, clarificând natura juridică a contractului colectiv de muncă la nivel de ramură, precum şi a părţilor semnatare.
După trimiterea spre rejudecare, cauza a fost reînregistrată la Tribunalul Constanţa, care a pronunţat sentinţa civilă nr. 74 din 29 ianuarie 2008 şi a respins ca nefondată acţiunea formulată de reclamanta Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA C. în contradictoriu cu pârâţii, având ca obiect constatarea nulităţii absolute parţiale a Contractului colcctiv de muncă unic la nivelul de ramură transporturi pe anii 2006-2007, modificat, şi constatarea inexistenţei unor obligaţii prevăzute de acesta în sarcina reclamantei.
Pentru a pronunţa această hotărâre, instanţa a reţinut că reclamanta nu invocă niciun motiv de nelegalitate care să atragă sancţiunea nulităţii parţiale a actului juridic, în speţă Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi – cu art. 106 alin. (2), (3) şi (4). Reclamanta a invocat motive care nu atrag sancţiunea nulităţii, ci vizează inopozabilitatea acestui contract, susţinând că nu îi este aplicabil.
Motivele invocate de către reclamantă, că nu face parte dintre organizaţiile patronale şi nu a participat la negocieri, nu atrag nulitatea unui act juridic şi conduc, dacă sunt reale, la inopozabilitatea acestuia şi la lipsa de efecte în ceea ce priveşte persoana care le invocă, fară a afecta valabilitatea contractului, care produce efectc între părţi şi faţă
de alte persoane faţă de carc este opozabil. In consecinţă, motivele invocate nu pot fi analizate ca motive de nulitate, întrucât nicio împrejurare, potrivit legii, nu este de natură a atrage sancţiunea nulităţii.
Reclamanta a mai solicitat să se constate inexistenţa în sarcina sa a obligaţiilor prevăzute de art. 106 alin. (2), (3) şi (4) din Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi „pe cale de conse-
cinţă”, ca urmare a constatării nulităţii acestor prevederi. In aceste condiţii, nereţinându-se nulitatea absolută a prevederilor din Contractul colectiv de muncă de către instanţă, pe cale de consecinţă, nu s-a putut reţine nici inexistenţa acestor obligaţii în sarcina reclamantei prevăzute de art. 106 alin. (2), (3) şi (4) din contract.
In termen legal, împotriva acestei sentinţe a declarat recurs Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime SA C., ca fiind nelegală şi netemeinică.
Analizând decizia recurată în baza motivelor de recurs invocate, curtea a constatat că recursul este nefondat, pentru următoarele: Confederaţia Naţională a Patronatului Român D. şi Uniunea Naţională a Transportatorilor Rutieri din România V., ca reprezentanţi ai patronilor din activităţile de transporturi şi conexe, pc de o parte, şi Convenţia Sindicală Naţională a Transporturilor din România D., Federaţia N. de M. din România G., Federaţia Sindicatelor Transportatorilor din România B. şi Federaţia Independentă a Sindicatelor N. din Transportul Feroviar G., ca reprezentanţi ai salariaţilor din activităţile de transporturi şi conexe, pe de altă parte, au încheiat Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură transporturi pe anii 2006-2007, publicat în M. Of., Partea a V-a, nr. 6 din 17 aprilie 2006.
Prin actul adiţional nr. 2837 din 27 decembrie 2006, publicat în M. Of., Partea a V-a, nr. 4 din 26 ianuarie 2007, s-a modificat Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi, dar nu în ceea ce priveşte art. 106. Prin actul adiţional din 3 martie 2006 s-a modificat Contractul colectiv de muncă la nivel de ramură transporturi. Acest act adiţional a modificat art. 106.
Prin cererea de chemare în judecată, recurenta a solicitat să se constate nulitatea absolută a art. 106 alin. (2), (3) şi (4) din Contractul colectiv de muncă unic la nivel de ramură de transporturi.
In mod corect instanţa de fond a reţinut natura juridică dualistă,
mixtă a contractului colectiv de muncă negociat de părţi. In acelaşi sens s-a pronunţat şi Curtea Constituţională în multiple rânduri: Decizia nr. 511/2006, Decizia nr. 380/2004, în sensul că „reprezentativi-tatca de care se bucură organizaţiile sindicale şi patronale, datorită
numărului de membrii stabilit prin lege, le îndreptăţeşte pe acestea să negocieze şi să încheie contracte la nivelurile respective, indiferent dacă părţile acestora s-au asociat/afiliat la organizaţiile de la nivel superior”. Iată deci că un contract colectiv pe ramură sau naţional nu se va aplica doar semnatarilor săi, ci tuturor celor din ramura respectivă, sau, la nivel naţional, tuturor angajatorilor şi salariaţilor din România, indiferent dacă sunt membrii de sindicat şi indiferent dacă patronii s-au afiliat sau nu la o organizaţie patronală.
In speţă însă, nici nu se pune problema şi nici nu s-a invocat vreo clipă că reclamanta nu este entitate căreia i se aplică acest contract. Ea se regăseşte în lista anexă la poziţia 56 şi aplică întocmai dispoziţiile contractului, însă numai faţă de proprii salariaţi cărora le acordă această gratuitate prevăzută de art. 106, însă doreşte să încaseze taxe de la salariaţii celorlalte unităţi care îşi desfăşoară activitatea în Portul C. O astfel de atitudine este interzisă de lege, şi anume H.G. nr. 464/2003, care arată, la art. 1.1 pct. K: „Compania Naţională Administraţia Porturilor Maritime C. are dreptul şi obligaţia de a pune la dispoziţia utilizatorilor în mod nediscriminatoriu infrastructura ce i-a fost concesionată”.
De asemenea, şi instanţa de fond a reţinut opinia că aceste contracte colective care se publică în Monitorul Oficial, Partea a V-a, sunt, sub aspectul opozabilităţii lor, aplicabile nu numai celor care le-au negociat, ci şi unor persoane care nu au participat la negocierea lor, opinie împărtăşită şi de către instanţa de recurs.
A doua critică, indisolubil legată de prima, este aceea a părţilor din contractul colectiv de muncă. Recurenta susţine că nu este parte în contract, ci terţ. Interpretarea este eronată, avându-se în vedere opozabilitatea contractului colectiv de muncă. Astfel, deşi recurenta nu este parte în sensul de semnatar, este persoana căruia îi este opozabil acest contract în virtutea dispoziţiilor legale mai sus menţionate. Dacă aceasta vrea să perceapă taxă de la salariaţii unităţilor cu sediul în Portul C., o poate face prin taxarea angajatorului, şi nu a salariaţilor, care nu au nicio vină că vin la muncă. Opozabilitatea acestui contract faţă de recurentă s-a stabilit şi prin decizia Curţii de Apel Constanţa, care a statuat în mod irevocabil că textul de lege criticat se referă la toţi salariaţii care îşi desfăşoară activitatea în Portul C., şi nu la semnatarii acestui contract.
A treia critică vizează caracterul nelegal al sentinţei recurate raportat la cauzele de nulitate. Nulitatea este acea sancţiune de drept ce constă în lipsirea unui act juridic de efectele în vederea cărora a
fost făcut, din cauza nesocotirii dispoziţiilor legale edictatc pentru încheierea sa valabilă. Rezultă din definiţie că nulitatea intervine numai în ipoteza încălcării normelor juridice stabilite pentru încheierea valabilă, adică cele care se referă la condiţiile de fond şi de formă ale actului, iar pentru stabilirea concordanţei sau neconcordanţei cu legea a efectelor juridice se are în vedere finalitatea legii.
In speţă, aşa cum s-a reţinut şi la fond, reclamanta nu a invocat niciun motiv de nelegalitate care să atragă sancţiunea nulităţii parţiale a Contractului colectiv de muncă la nivel de ramură şi transporturi. Motivele invocate de către recurentă, că nu face parte din organizaţiile patronale şi nu a participat la negociere, nu atrag nulitatea unui act juridic, ci conduc, dacă sunt reale, la inopozabilitatea acestuia şi la lipsa de efecte în ceea ce priveşte persoana care le invocă, fară a afecta valabilitatea contractului.
In concluzie, motivele invocate nu sunt de natură a atrage sancţiunea nulităţii Contractului colcctiv de muncă la nivel de ramură transporturi, fapt reţinut de altfel şi de cătrc instanţa de fond, iar soluţia recurată este legală şi temeinică.
