2. nulitate act adiţional la contractul individual de muncă
Tribunalul Dolj prin sentinţa nr. 4329/24 iunie 2008 a respins acţiunea formulată de A.B., împotriva Spitalului orăşenesc „Sfântul Spiridon” Mioveni, acţiune ce a avut ca obiect constatarea nulităţii absolute a actului adiţional din 15.02.2001 la contractul individual de muncă.
Pentru a se pronunţa astfel tribunalul a avut în vedere următoarele:
S-a susţinut de către reclamant că, în cauză nu sunt aplicabile dispoziţiile Legii 53/2003, aplicabilă la 01.03.2003 deoarece ar fi vorba de un act adiţional încheiat în anul 2001, deci anterior apariţiei Codului muncii, susţinere ce a fost înlăturată.
Contractul individual de muncă cu sau fără acte adiţionale este guvernat de principiul libertăţii de voinţă, oneros şi comutativ, cu succesivă ce produce efecte pe întreaga durată a existentei sale.
Potrivit art. 283 alin 1 lit. d „cererile în vederea soluţionării unui conflict de muncă pot fi formulate pe toată durata existentei contractului in cazul în care se solicită constatarea nulităţii unui contract individual de muncă sau a unor clauze ale acestuia„.
Contestaţia se îndreaptă împotriva unui contract individual de muncă (act adiţional) din 15.0. 2001 în condiţiile in care la 24.01.2008 contractul încetează din iniţiativa salariatului prin demisie.
Urmare a manifestării de voinţă unilaterală, contractul individual de muncă n u mai este în fiinţă şi in consecinţă, nu mai sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de art. 283 alin 1 lit. d din Legea 53/2003.
Oricare ar fi fost neregularităţile contractului individual de muncă sau cereri ale actului adiţional (cu privire la existenţa sau inexistenţa consimţământului) acestea puteau fi invocate numai în termenul prevăzut de lege şi anume pe durata existentei contractului individual de muncă.
Raporturile de muncă presupun, cu necesitate, existenta acestui contract iar cenzurarea acestor raporturi de către instanţa de dreptul muncii este posibilă numai în condiţiile existentei contractului.
Susţinerea contestatorului că nu ar fi fost informat asupra consecinţelor încheierii contractului şi actului adiţional a fost înlăturată deoarece potrivit art. 17 alin 1 indice 1, „obligaţia de informare a persoanei selectate in vederea angajării sau a salariatului se consideră îndeplinită de angajator la momentul semnării contractului individual de muncă sau actului adiţional după caz „.
Înlăturate au fost şi criticile referitoare la neexecutarea obligaţiilor neexecutate de către angajator cât timp obligaţiile erau stipulate intr-un contract individual de muncă ce nu mai este in fiinţă şi, în consecinţă, nu mai poate fi examinat, cu luarea în considerare a dispoziţiilor art. 283 din Codul muncii.
Împotriva acestei hotărâri a formulat recurs reclamantul, apreciind hotărârea instanţei de fond ca netemeinică şi nelegală.
A aratat că în mod greşit prima instanţă a apreciat că acţiunea reclamantului este tardiv formulată, în condiţiile în care a făcut o greşită aplicare a legii în timp, precum şi a principiilor ce guvernează sancţiunea nulităţii actului juridic civil.
A solicitat constatarea nulităţii absolute a unui act adiţional la contractul individual de muncă, act ce datează din februarie 2001, şi i se aplică o lege ce intră în vigoare la 1 martie 2003, analizându-se condiţiile de nulitate, condiţii anterioare sau simultane încheierii actului, prin prisma legii ce retroactivează momentului încheierii actului.
De asemenea, în ceea ce priveşte fondul a aratat că acţiunea este neîntemeiată atâta timp cât pârâtul nu a cheltuit nici o sumă de bani generată de rezidenţiatul reclamantului, singura parte îndreptăţită să ceară astfel de sume, putând fi numai Statul Român, finanţatorul cheltuielilor bugetare cu această destinaţie.
Analizând motivele de recurs invocate cât şi hotărârea instanţei de fond, Curtea de Apel Craiova a constat că recursul este fondat, este întemeiată critica recurentului privind soluţionarea greşită a cauzei, în condiţiile admiterii excepţiei tardivităţii formulării acţiunii.
Se invocă nulitatea absolută a unui act juridic civil, încheiat în februarie 2001 şi în mod greşit prima instanţă nu realizează verificarea nulităţii faţă de momentul încheierii actului, ci la o dată ulterioară încheierii actului, respectiv 1 martie 2003, raportat la noile dispoziţii legale aplicabile contractelor de muncă.
Cu încălcarea dispoziţiile art. 1 cod civil, ce nu permite retroactivitatea legii civile, instanţa de fond impune aplicarea dispoziţiilor unei legi ce intră în vigoare ulterior emiterii actului juridic civil a cărui verificare se solicită sub aspectele de formă şi fond de la momentul încheierii acestuia.
Faţă de cele de mai sus, ca urmare a casării hotărârii, cu ocazia soluţionării pe fond a cauzei, instanţa de fond urmează a avea în vedere cererile şi apărările formulate de părţi. Se va analiza valabilitatea, legalitatea actului adiţional ce formează obiectul cauzei, făcându-se distincţie între condiţiile de nulitate, ce privesc momentul încheierii actului, între acestea regăsindu-se şi prevederile legale ce sunt aplicabile actului şi condiţiile de modificare, stingere sau rezoluţiune a raporturilor contractuale, toate privind momentele ulterioare încheierii actului adiţional.
De asemenea, se va analiza raportul juridic sub aspectul părţilor semnatare ale actului juridic, precum şi al obligaţiilor şi drepturilor izvorâte din aceasta, inclusiv prin analizarea naturii juridice a obligaţiei de plată a cheltuielilor aferente rezidenţiatului.
Prin decizia nr. 10447 din 4 decembrie 2008, pronunţată de Curtea de Apel Craiova, în dosarul nr. 5799/63/2008, s-a admis recursul declarat de reclamant, împotriva sentinţei civile nr. 4329 din 24.06.2008, pronunţată de Tribunalul Dolj, în dosar nr. 5799/63/2008, în contradictoriu cu intimatul pârât SPITALUL ORĂŞENESC ” SFÂNTUL SPIRIDON ” MIOVENI, s-a casat sentinţa şi a fost trimisă cauza spre rejudecare la aceeaşi instanţă.
În rejudecare, dosarul a fost înregistrat sub nr. 895/63/2009 şi s-au depus: concluzii scrise de către reclamantul Andrei Bogdan, adresa nr. 4381/12.01.2001 a Ministerului Sănătăţii şi Familiei, Dispoziţia nr. 61/03.04.2000 emisă de Spitalul Judeţean Călăraşi, adresă din 21 martie 2000 către Dr. Svart Doriana, Ordinul 236 din 30 martie 2000 emis de Ministerul Sănătăţii, extras din revista VIAŢA MEDICALĂ, sentinţa civilă nr. 4504 din 28 mai 2008, pronunţată de Tribunalul Bucureşti, în dosarul nr. 9650/3/2008, sentinţa nr. 295 din 7 iunie 2004, pronunţată de Tribunalul Olt în dosarul nr. 4686/2003, sentinţa nr. 233 din 26 martie 2002 pronunţată de Curtea de Apel Craiova în dosarul nr. 803/2001, sentinţa nr. 979 din 9 mai 2006 pronunţată de Tribunalul Dolj în dosarul nr. 196/CM/2006.
Prin sentinţa Nr. 1737/05 Mai 2009 instanţa a admis acţiunea şi a constatat nulitatea actului adiţional la contractul individual de muncă nr. 512 din 15.02.2001 reţinând următoarele:
La data de 15.02.2001, între reclamant şi pârât s-a încheiat contractul individual de muncă nr. 512, pe durata nedeterminată, reclamantul fiind încadrat ca medic rezident laborator.
În acelaşi timp, între părţi, s-a încheiat şi un act adiţional la acest contract individual de muncă, prin care reclamantul s-a obligat ca, după încheierea perioadei de pregătire în rezidenţiat să funcţioneze minim 5 ani ca medic specialist în unitatea pârâtă.
Părţile au convenit la art. 2 din actul adiţional ca, în cazul în care reclamanta nu va respecta obligaţia asumată, să restituie pârâtului o sumă echivalentă cu 36 de salarii medii pe economie, din perioada renunţării.
Actul adiţional a fost încheiat ulterior comunicării adresei nr. 5640/21.03. 2000 a Ministerului Sănătăţii, prin care i se comunica reclamantei că are obligaţia de a semna un act adiţional la contractul individual de muncă În cuprinsul aceleiaşi adrese se precizează că, în cazul în care nu va îndeplini obligaţia de a încheia actul adiţional,reclamantei i se va anula confirmarea în rezidenţiat şi implicit i se va desface contractul de muncă.
Potrivit art. 187 din Legea nr. 10/1972, Codul muncii în vigoare la data încheierii actului, „dispoziţiile prezentului cod se întregesc cu celelalte dispoziţii ale legislaţiei muncii şi, în măsura în care nu sunt incompatibile cu specificul raporturilor de muncă, cu dispoziţiile legislaţiei civile”.
Potrivit dispoziţiilor art. 948 din Codul civil, condiţiile esenţiale pentru validitatea unei convenţii sunt: capacitatea de a contracta, consimţământul valabil al părţii care se obligă, un obiect determinat şi o cauză licită.
Prin cererea sa, reclamantul a invocat faptul că semnarea actului adiţional „s-a făcut cu viciu de consimţământ”.
Invocând existenţa unui viciu de consimţământ care a împiedicat formarea valabilă a contractului intitulat „act adiţional”, reclamantul se referă la menţiunile adresei nr. 5640/21.03.2000 emise de către Ministerul Sănătăţii.
Potrivit dispoziţiilor art. 953, 955 şi 956 din Codul civil, deplin aplicabile şi atunci când este analizată problema formării valabile a unui contract de muncă,
art. 953 „Consimţământul nu este valabil atunci când este… smuls prin violenţă”
art. 955 „Violenţa în contra celui ce s-a obligat este cauză de nulitate, chiar când este exercitată de altă persoană decât aceea în folosul căreia s-a făcut convenţia”
art. 956 „Este violenţă totdeauna când, spre a face o persoană a contracta, i s-a insuflat temerea, raţionabilă după dânsa, că va fi expusă persoana sau averea sa unui rău considerabil şi prezent”.
Din examinarea circumstanţelor în care reclamantul a semnat actul adiţional, instanţa constată că reclamantul nu şi-a exprimat un consimţământ valabil. Este evident că reclamantul, după absolvirea facultăţii de medicină, după susţinerea unui examen de rezidenţiat, finalizat cu încheierea unui contract de muncă în funcţia de medic a avut dorinţa de a continua cariera de medic.
În momentul comunicării adresei nr. 5640/21.03.2000, adresă emisă de chiar Ministerul Sănătăţii şi după semnarea contractului individual de muncă, reclamantul s-a văzut ameninţat cu pierderea posibilităţii de a-şi exercita imediat profesia, de vreme ce Ministerul Sănătăţii, autoritatea centrală în domeniul sanitar, i-a impus încheierea actului adiţional, precizând expres: „În caz contrar, se va anula confirmarea dumneavoastră în rezidenţiat şi implicit vi se va desface contractul de muncă”.
În aceste condiţii, reclamantul a semnat actul adiţional, fără a-şi exprima voinţa reală, sub ameninţarea morală că îşi va pierde locul de muncă. Consimţământul reclamantului a fost astfel viciat , violenţa morală exercitată contra sa prin conţinutul adresei fiind determinantă la încheierea actului juridic şi injustă.
Neavând pregătire în domeniul juridic, reclamantul nu putea să cunoască faptul că menţiunile adresei constituiau o încălcare a legii şi că ameninţarea este nelegitimă, cu atât mai mult cu cât emitentul acesteia era Ministerul Sănătăţii.
În ceea ce priveşte caracterul nelegitim al ameninţării, sunt de analizat în cauză următoarele dispoziţii legale:
Potrivit art. 3 alin. 3 din O U G nr. 259/2000 contractul individual de muncă încheiat între rezident şi unitatea sanitară va cuprinde o clauză conform căreia nerespectarea obligaţiei de a lucra cel puţin 5 ani la unitatea sanitară respectivă, atrage răspunderea materială a rezidentului , în sensul obligării acestuia la plata unei sume echivalente cu cel puţin 36 de salarii medii pe economie.
De reţinut că OUG nr. 259/2000 a intrat în vigoare la data de 15.12.2000, însă a fost respinsă şi nu abrogată prin Legea nr. 605/ 2001, astfel că toate actele încheiate în baza acesteia nu mai pot produce efecte .
Pe de altă parte actul adiţional dispune că salariatul va restitui spitalului o sumă echivalentă cu 36 de salarii medii pe economie, acest text neregăsindu-se în dispoziţiile art. 102-107 din codul muncii, nefiind întrunite condiţiile răspunderii materiale, deoarece acesta nu a încasat nici o sumă de bani fără drept, ci a primit doar salariul pentru prestată.
De asemenea nu se poate reţine nici că spitalul ar fi suportat cheltuielile pentru pregătirea profesională a medicului în condiţiile art. 21 din legea 1/1970 sau ale art. 71 din legea 10/1972, pentru a exista obligaţia acestuia de a lucra un anumit număr de ani după terminarea cursurilor sub sancţiunea obligaţiei de a plăti angajatorului o despăgubire egală cu cheltuielile făcute cu pregătirea profesională.
Contractul individual de muncă a fost încheiate de medicul rezident cu spitalul la care a fost angajat, însă unitatea angajatoare nu avea obligaţia de a suporta cheltuielile pentru instruirea rezidenţilor, salariile plătite acestora fiind suportate de la bugetul de stat de stat. Faptul că plata efectivă a salariilor se realiza prin intermediul angajatorului nu are nicio relevanţă, în condiţiile în care sumele reprezentând salarii nu proveneau din veniturile proprii ale acestuia. Aşadar nu se aplică prevederile art. 21 din legea 1/1970 sau ale art. 71 din legea 10/1972.
Potrivit art. 18 din Codul Muncii în vigoare la momentul încheierii actelor, drepturile persoanelor încadrate în muncă nu pot face obiectul vreunei tranzacţii , renunţări sau limitări, ele fiind apărate de stat împotriva oricăror încălcări, a manifestărilor de subiectivism, abuz sau arbitrariu.
Obligaţia de a presta în mod obligatoriu munca la o anumită unitate sub sancţiunea plăţii unei sume strict determinate (36 de salarii medii pe economie ) îngrădeşte dreptul constituţional la muncă garantat de Constituţie, cu atât mai mult cu cât prevederile legale de la data încheierii actului adiţional, respectiv OUG 259/2000 a fost respinsă prin legea 605/2001 şi deci se poate considera că nu a existat temei legal la instituirea acestei obligaţii.
Având în vedere că, anterior încheierii actelor adiţionale, reclamantului i-a fost înaintată adresa nr. 5640/21.03.2000 de către Ministerul Sănătăţii, comunicându-i-se că, în cazul refuzului de a-şi asuma respectivele obligaţii i se va anula confirmarea în rezidenţiat şi i se va desface contractul de muncă, instanţa apreciază că actul adiţional limitează dreptul acestuia la muncă, fiind încheiat în mod abuziv, prin fraudarea intereselor reclamantului.
Pentru considerentele expuse anterior, instanţa a constat că actul adiţional a fost încheiat cu vicierea consimţământului reclamantului şi fără să existe un temei legal.
1
